Traian Ungureanu

Cupa Mondială începe în Rusia, la capătul unei discuții, în parte educativă, în parte inutilă, despre Rusia. Probabil cea mai politică ediție a Cupei Mondiale, de la înființare (1930) încoace, turneul va separa strict fotbalul de mersul evenimentelor din jur și va căuta să lase în urmă o impresie de reușită arareori asociată cu Rusia.

Totul a început acum opt ani, cu Vladimir Putin sosind la Zürich pentru a mulțumi. Putin știa, cu siguranță, ce a obținut și ce poate face, mai departe, cu marele cadou livrat de FIFA. Primind dreptul de organizare al Cupei Mondiale 2018, Rusia a primit o scenă uriașă pe care urma să facă o dem onstrație de virtute greu de contrazis. Rusia are o experiență veche și bogată în domeniu. Cînd FIFA a decis în favoarea Rusiei multă lume s-a mirat. În fond, decizia FIFA a dat Rusiei dreptul de organizare pe care l-a refuzat Marii Britanii, Spaniei și Portugaliei, Belgiei și Olandei. Era limpede pentru oricine că perdantele erau în stare să organizeze o Cupă Mondială a doua zi, fără investiții majore, în condiții perfecte. Era la fel de limpede că decizia care a făcut din Rusia un mare beneficiar a fost sută la sută politică.

Această realitate avea să fie confirmată în mod repetat, de-a lungul următorilor 8 ani. Protestele și semnele de întrebare au fost date la o parte sau ignorate în repetate rînduri. Îngrijorările și avertismentele asupra manifesărilor de rasism, naționalism, intoleranță și atîtea alte păcate bine documentate în Rusia au venit tîrziu și, în orice caz, au păstrat un aer ipocrit. De ce? Tocmai pentru că decizia a fost politică și a fost luată cu buna cunoaștere a riscurilor. Protestele și avertismentele au bifat un tip de moralitate care știe să își urmărească interesele.

În cei opt ani trecuți de la desemnarea Rusiei ca organizator al Cupei Mondiale s-au întîmplat multe și urîte. Lumea care a luat decizia se putea răzgîndi de multe ori fără. Motive ar fi fost destule. Rusia a invadat Crimea. Forțe militare controlate de Rusia au doborît un avion civil malaezian și au ucis, astfel, 298 de oameni. Armata rusă a intrat în Siria ca aliat, de data asta pe față, al detestatului Președinte Bashar Al Assad. Tot după 2010, a fost ucis la Moscova, Boris Nemțov, unul din liderii firavei opoziții care deranjază, din cînd în cînd, regimul Putin. Seria tentativelor de asasinat care țintesc ruși indezirabili în afara țării a continuat cu spectaculosul atac de la Salisbury, în Marea Britanie. Abuzurile interne, crimele interne și externe și sfidarea propagandistică s-au ținut lanț, fără să scadă cu ceva sau să pună capăt proiectului Cupa Mondială 2018.

Contradicția pe care stă Cupa Monduială e, însă, mult mai întinsă. Ea nu se limitează la politică. O serie de scandaluri sportive ar fi trebuit să spună destul marilor organizații sportive internaționale. E vorba, în primul rînd de marele scandal de dopaj cu care s-a încheiat Olimpiada de iarnă de la Soci. Și acolo, Rusia a primit un cadou pe care l-a folosit cu promisiunea celor mai bune intenții dar l-a transformat într-o escrocherie gigantică. Toate probele spun că statul rus a fost complice direct la operațiuni de dopaj și falsificare a testelor anti-doping, în cazul sportivilor ruși. Scandalul a fost urmat de sancțiuni bizare. Cea mai mare fraudă cunoscută în sportul olimpic n-a fost sancționată exemplar ci împachetată ridicol. Atleții ruși au fost suspendați fără să fie eliminați. Ei au primit dreptul de a concura sub titlul de Atleți Olimpici din Rusia. În consecință, Rusia a trimis la următoarea olimpiadă de iarnă una din cele mai mari delegații pe care le-a deplasat vreodată.

După opt ani de abuzuri care ar fi scos din joc opt țări organizatoare, Rusia deschide Cupa Mondială de fotbal ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat. Fotbalul își va vedea de trabă și va face uitate, timp de o lună, împrejurările care au protejat interesele rusești. Pînă la urmă, îndărătnicia cu care diverse organizații și diverși lideri străini au apărat interesele rusești spune că discuția despre sport și caracter e complet inutilă. În același timp, situația e cum nu se poate mai instructivă. Învățămintele țin de răspunsul pe care îl așteaptă două întrbări: de ce au ținut atîția aomeni și atătea puteri să protejeze Rusia și de ce și-a dorit Rusia cu atîta încrîncenare să oragnizeze Cupa Mondială?

Declarînd în fața Parlamentului că a fi populist înseamnă a te ocupa de problemele poporului, Primul Ministru italian Conte a făcut o observație de bun simț. Într-adevăr, inițiativele populiștilor vin în ajutorul unui electorat alcătuit din oameni simpli, cel mai adesea în pierdere de pondere, venit și muncă. E vorba de cei pe care, pînă de curînd, toată lumea îi cunoțștea sub numele de popor sau clasă muncitoare. În genere, acești oameni nu au un statut material prosper, deși, pînă acum 10-20 de ani, trăiau decent și nu aveau probleme de statut sau existențiale. Lor li se adaogă, mai nou, și straturile superioare, alcătuite din ceea ce englezii numesc partea de jos a clasei de mijloc: funcționari mărunți, medici de provincie, tehnicieni de calificare medie, o parte a cadrelor didactice, fermieri cu proprietăți agrare medii. La un loc, toți acești oameni votează, astăzi, așa numitele partide populiste. Astăzi, pentru că pînă de curînd, majoritatea acestor grupuri vota cu totul altfel. În mod tradițional, majoritatea celor pe care îi numim clasa muncitoare și partea de jos a clasei de mijloc vota la stînga, adică sprijinea partide socialiste, social-democrate, laburiste și progresiste. Partidele există și azi, au același nume, dar nu mai pot conta pe votul vechiului lor electorat. Ceva important s-a întîmplat și a,rupt legătura de încredere între popor și partidele stîngii. Acum 15-20 de ani, nimeni n-ar fi crezut că așa ceva e posibil. Astăzi, această mutație e clară și bine așezată. Din păcate, prea puțini observatori și mult prea puțini politicieni ai stîngii au căutat să înțeleagă motivele reale și profunde ale acestei schimbări dramatice. În parte, pentru că partidele stîngii se știu complice, dacă nu de-a dreptul vinovate.

Astfel, de pe la sfîrșitul anilor ´80, legătura între stînga și popor s-a tulburat și apoi s-a rupt. Partidele de stînga s-au desprins de vechiul lor electorat, au adoptat alte grupuri și și-au consolidat un electroat nou: în primul rînd, partea de sus a clasei de mijloc, minoritățile, marginalizații și noii sosiți aduși de migrație. Poporul sau clasa muncitoare a fost abandonat. În parte, pentru că poporul a început să prospere și să se emancipeze. În parte, pentru că stînga s-a radicalizat sub influența unor curente de gîndire noi și a îmbrățișat așa numita ”politică a identității”, adică o politică preocupată de valorile definitorii ale persoanei (sexul, rasa, opțiunile viață și stil particulare). Divorțul a înaintat treptat și a fost favorizat de un al doilea element important: schimbarea de eră industrială. Cea mai mare parte a electoratului de stînga munciroresc era prins în industriile de mare tradiție națională: siderurgie, construcții navale, minerit, agricultură. Marea schimbare de tehnologie de la începutul anilor ´90 a clătinat aceste industrii și a mutat, cu ajutorul mijloacelor digitalizate ale netului, interesele antrepenorilor într-o sferă supranațională, pe piețe ale muncii mult mai ieftine, în Asia și Africa. Însă nu a fost numai asta.

Există o culpă ideologică de stînga, așa cum a fost amintită ea mai sus dar există și o culpă ideologică de dreapta. Orcît ar aprecia cineva meritele ideologiei economice a pieței, vina e acolo și nu trebuie ascunsă. La mijlocul anilor ´80, thatcherismul, adică politica economică a incomaprabilei Margaret Thatcher, a provocat un dezastru de social de proporții. Consecințele sînt vizibile abia astăzi. Thatcherismul a distrus, practic, industriile tradiționale britanice, de la siderurgie și minerit la construcții navale. În loc să se limiteze la anihilarea puterii politice exagerate a sindicatelor, thatcherismul a măturat și sindicatele și industriile. Paguba nu vine atît din dispariția unor sectoare industriale. Paguba e mult mai gravă și vine din demolarea unui model de viață și civilizație. Milioane de oameni de rînd au fost scoși dintr-un ritm și o formulă de viață care le dădeau stabilitate, identitate și sens. În următorii 20 de ani, acești oameni și urmașii lor au devenit așa numita underclass, subclasa care duce o viață bezmetică în locuințe sociale și rătăcește fără valori între cultura televiziunii și anti-educația ghetto-ului. Toți acești oameni sînt azi furioși, dezorientați și gata de rebeliune. Așadar, dreapta are propria ei vină, chiar dacă, în principal, feneomenul cheie e despărțirea brutală a stîngii de popor. Culmea, sîntem azi în situația în care partidele de stînga aruncă în toate părțile cu acuza de populism și condamnă exact partidele care se ocupă de fosta clasă muncitoare. Stînga găsește o vină esențială celor pe care ea însăși i-a abandonat.

Discuția e extrem de complicată și, tocmai din acest motiv, nu poate fi rezolvată cu o etichetă simplistă. Populism nu înseamnă mare lucru. Iar acuzația de populism, în spatele căreia stă, mereu, suspiciunea de rasism și autoritarism, e cu atît mai înșelătoare. Un moment dramatic e tratat mult prea superficial. Ne aflăm într-o situație cinică și paradoxală: o epocă dominată de retorică și legăminte democratice e în conflict direct cu poporul, cu demosul de la baza democrației.