Traian Ungureanu

Declarînd în fața Parlamentului că a fi populist înseamnă a te ocupa de problemele poporului, Primul Ministru italian Conte a făcut o observație de bun simț. Într-adevăr, inițiativele populiștilor vin în ajutorul unui electorat alcătuit din oameni simpli, cel mai adesea în pierdere de pondere, venit și muncă. E vorba de cei pe care, pînă de curînd, toată lumea îi cunoțștea sub numele de popor sau clasă muncitoare. În genere, acești oameni nu au un statut material prosper, deși, pînă acum 10-20 de ani, trăiau decent și nu aveau probleme de statut sau existențiale. Lor li se adaogă, mai nou, și straturile superioare, alcătuite din ceea ce englezii numesc partea de jos a clasei de mijloc: funcționari mărunți, medici de provincie, tehnicieni de calificare medie, o parte a cadrelor didactice, fermieri cu proprietăți agrare medii. La un loc, toți acești oameni votează, astăzi, așa numitele partide populiste. Astăzi, pentru că pînă de curînd, majoritatea acestor grupuri vota cu totul altfel. În mod tradițional, majoritatea celor pe care îi numim clasa muncitoare și partea de jos a clasei de mijloc vota la stînga, adică sprijinea partide socialiste, social-democrate, laburiste și progresiste. Partidele există și azi, au același nume, dar nu mai pot conta pe votul vechiului lor electorat. Ceva important s-a întîmplat și a,rupt legătura de încredere între popor și partidele stîngii. Acum 15-20 de ani, nimeni n-ar fi crezut că așa ceva e posibil. Astăzi, această mutație e clară și bine așezată. Din păcate, prea puțini observatori și mult prea puțini politicieni ai stîngii au căutat să înțeleagă motivele reale și profunde ale acestei schimbări dramatice. În parte, pentru că partidele stîngii se știu complice, dacă nu de-a dreptul vinovate.

Astfel, de pe la sfîrșitul anilor ´80, legătura între stînga și popor s-a tulburat și apoi s-a rupt. Partidele de stînga s-au desprins de vechiul lor electorat, au adoptat alte grupuri și și-au consolidat un electroat nou: în primul rînd, partea de sus a clasei de mijloc, minoritățile, marginalizații și noii sosiți aduși de migrație. Poporul sau clasa muncitoare a fost abandonat. În parte, pentru că poporul a început să prospere și să se emancipeze. În parte, pentru că stînga s-a radicalizat sub influența unor curente de gîndire noi și a îmbrățișat așa numita ”politică a identității”, adică o politică preocupată de valorile definitorii ale persoanei (sexul, rasa, opțiunile viață și stil particulare). Divorțul a înaintat treptat și a fost favorizat de un al doilea element important: schimbarea de eră industrială. Cea mai mare parte a electoratului de stînga munciroresc era prins în industriile de mare tradiție națională: siderurgie, construcții navale, minerit, agricultură. Marea schimbare de tehnologie de la începutul anilor ´90 a clătinat aceste industrii și a mutat, cu ajutorul mijloacelor digitalizate ale netului, interesele antrepenorilor într-o sferă supranațională, pe piețe ale muncii mult mai ieftine, în Asia și Africa. Însă nu a fost numai asta.

Există o culpă ideologică de stînga, așa cum a fost amintită ea mai sus dar există și o culpă ideologică de dreapta. Orcît ar aprecia cineva meritele ideologiei economice a pieței, vina e acolo și nu trebuie ascunsă. La mijlocul anilor ´80, thatcherismul, adică politica economică a incomaprabilei Margaret Thatcher, a provocat un dezastru de social de proporții. Consecințele sînt vizibile abia astăzi. Thatcherismul a distrus, practic, industriile tradiționale britanice, de la siderurgie și minerit la construcții navale. În loc să se limiteze la anihilarea puterii politice exagerate a sindicatelor, thatcherismul a măturat și sindicatele și industriile. Paguba nu vine atît din dispariția unor sectoare industriale. Paguba e mult mai gravă și vine din demolarea unui model de viață și civilizație. Milioane de oameni de rînd au fost scoși dintr-un ritm și o formulă de viață care le dădeau stabilitate, identitate și sens. În următorii 20 de ani, acești oameni și urmașii lor au devenit așa numita underclass, subclasa care duce o viață bezmetică în locuințe sociale și rătăcește fără valori între cultura televiziunii și anti-educația ghetto-ului. Toți acești oameni sînt azi furioși, dezorientați și gata de rebeliune. Așadar, dreapta are propria ei vină, chiar dacă, în principal, feneomenul cheie e despărțirea brutală a stîngii de popor. Culmea, sîntem azi în situația în care partidele de stînga aruncă în toate părțile cu acuza de populism și condamnă exact partidele care se ocupă de fosta clasă muncitoare. Stînga găsește o vină esențială celor pe care ea însăși i-a abandonat.

Discuția e extrem de complicată și, tocmai din acest motiv, nu poate fi rezolvată cu o etichetă simplistă. Populism nu înseamnă mare lucru. Iar acuzația de populism, în spatele căreia stă, mereu, suspiciunea de rasism și autoritarism, e cu atît mai înșelătoare. Un moment dramatic e tratat mult prea superficial. Ne aflăm într-o situație cinică și paradoxală: o epocă dominată de retorică și legăminte democratice e în conflict direct cu poporul, cu demosul de la baza democrației.

Populismul a ajuns o vorbă celebră. O auziți în fiecare zi, aruncată în chip de acuzație și în loc de explicație. De populism sînt vinovate întotdeauna personajele și partidele politice neliberale. Toate situate, prin idei și inițiative, în afara ideologiei dominante în occident. Liberalismul e, azi, biblia politică a numeroase guverne occidentale și a marilor organisme supranaționale ca Uniunea Europeană și ONU dar și al mediilor artistice, de presă și academice dar a început să aibă probleme. Mai întîi, la alegeri. În Marea Britanie, Statele Unite, Italia, Ungaria, Polonia, Slovacia, Cehia, Slovenia, Austria, alegătorii au respins ideile liberale și au votat pentru partide care nu acceptă asemenea valori. În rezumat, valorile liberale înseamnă, printre altele, un sistem de migrație liber, austeritate economică cu deficit bugetar strict limitat și cheltuieli publice mereu în descreștere, așa cum o dictează normele UE, și, la fel de important, un rol proeminent pentru drepturile minorităților rasiale și sexuale. Partidele care resping aceste idei și au din ce în ce mai mult sprijin popular în occident pun accentul pe securitatea granițelor, limitarea migrației, revenirea la decizii economice și fiscale suverane, fără limitările aduse de normele UE și tratamentul egal, fără drepturi speciale, pentru minoritățile de orice fel. Ciocnirea acestor două tipuri de politică și valori era inevitabilă. După o lungă perioadă de supremație a liberalismului oficial, alegătorii s-au revoltat. În unele țări, ei au adus la putere partide care refuză sau demontează programele liberale. În alte țări, de pildă în Germania și în Franța, votul revoltaților nu a putut schimba regimul de guvernare dar a propulsat partide anti-liberale care sînt, acum, prima forță a opoziției. În această situație, cuvîntul ”populism” a făcut carieră. Toate partidele și personalitățile neliberale au fost declarate populiste. Această etichetă, înlocuită, uneori, cu termenul similar de ”iliberal” a încetat să mai descrie ceva clar și a devenit, pur și simplu, o acuzație gavă sau, chiar, o insultă. În fond, iliberali sau populiști sînt și partidul lui Orban în Ungaria și regimul comunist nord-coreean și mișcarea condusă de Președintele Trump și partidele care guvernează Italia dar și regimul șiit iranian. E limpede, din această înșiruire, că etichetele aplicate acestor regimuri și guverne nu descriu o realitate comună ci transmit o dezaprobare vehementă. În cazul Europei, lucrurile sînt, totuși, un pic mai ușor de clasificat. Populist e orice partid sau lider care nu vrea migranți, respinge dreptul la căsătorie al homsexualilor, își declară fidelitatea față de valorile creștine sau lansează programe economice și fiscale care nu se încadrează în rețeta zonei euro.

Recent, noul Prim Ministru italian Giovanni Conte a abordat în discursul inaugural susținut în fața Parlamentului acuzația de populism lansată împotriva guvernului italian încă înainte de instalare. Conte a remarcat că dacă a fi populist înseamnă a vorbi direct și a veni în ajutorul claselor de jos, al categoriilor profesionale tradiționale și al instituțiilor religioase și culturale ale țării, atunci guvernul italian se declară populist. Remarca lui Conte pare o figură retorică și e chiar asta. Dar nu numai atît. Cuvintele Primului Ministru italian conțin un argument simplu care ajută dacă e vorba să înțelegem mai bine ce e și de ce a apărut faimosul populism pe scena politică occidentală.