Traian Ungureanu

Marea întrebare care agită milioane de italieni în acest moment e: la ce bun am votat? Faptele spun, într-adevăr, că în Italia au avut loc alegeri pe 4 martie și că votul exprimat de alegători nu e respectat de chiar statul italian. În plus, același vot e privit cu ostilitate și întîmpinat cu declarații negative de înalți demnitari UE. Guenther Ottinger, comisar european, a vorbit de lecția pe care piețele financiare o vor administra italienilor care vor învăța, astfel, cum trebuie să voteze. Ministrul francez al economiei, Bruno Le Maire, a criticat marea eroare a alegătorilor italieni. Președintele Franței, Emanuel Macron, a lăudat „curajul” președintelui Matarella, deși curajul lui Matarella a însemnat exact nesocotirea voinței alegătorilor italieni. E limpede că alegătorii italieni și votul lor sînt considerate o probă de neînțelegere, ba chiar de inferioritate.

Cu alte cuvinte, interesele UE, stabilitatea zonei euro și echilibrul băncilor sînt mai importante sau au prioritate în fața alegerilor. Situația poate fi rezumată cu formula: alegerile democratice sînt o problemă pentru UE. Situația a explodat acum, dar nu e nouă. UE nu are o relație prea bună cu democrația electorală. În ultimii 20 de ani, votul danezilor, francezilor și al irlandezilor a fost respins de UE care a impus alături de guvernele statelor respective, repetarea mai multor referendumuri pierdute.

Cazul Marii Britanii e și mai cunoscut. Decizia de plecare din UE a fost luată prin vot democratic dar e contestată de politicieni, de funcționari și de media europeană, care o consideră o eroare ce trebuie reparată. Pînă și alegerea Președintelui american Donald Trump a fost primită ca o eroare provocată de alegători needucați și iresponsabili. E clar că elitele UE și, în general, elitele occidentale au o problemă cu votul, de regulă atunci cînd pierd. De aici, concluzia după care democrația electorală e de acceptat și lăudat atîta vreme cît confirmă valorile și deciziile elitelor. Era nu prea îndepărtată în care deciziile urmau votul e încheiată. Am intrat în timpuri în care procesul e invers: votul contează dacă urmează deciziile prealabile.

La nivel european, această contradicție are o explicație foarte clară: ca membre UE și, mai ales dacă au adoptat moneda euro, statele naționale ale Europei nu pot fi simultan integrate în euro, suverane și răspunzătoare în fața alegătorilor. Adoptarea monedei euro presupune supunerea în fața unor norme și decizii care nu mai sînt luate la nivel național ci la nivel UE. Uniunea monetară presupune și unificarea fiscală și bugetară în interiorul unui stat european integrat. În realitate, Uniunea Monetară, așa cum arată ea azi, nu e o uniune desăvîrșită. Deciziile și normele luate la nivel UE sînt aplicate de guverne care își păstrează, în teorie suveranitatea, sînt obligate să consulte electoratul și organizează alegeri libere. Dar, în limitele date de calitatea de stat membru, aceste alegeri nu trebuie să anuleze sau să schimbe deciziile luate de UE la nivel monetar și economic. Asta înseamnă că alegătorii nu pot decide schimbarea cursului economic al țării și, deci, nu mai au cum să ceară sau să foțeze schimbarea unei rețete care le-a înrăutățit viața. În acest punct, alegerile sînt, din ce în ce mai des, în Europa, libere și inutile. Democrația devine o chestiune de aparat și decizie superioară, în formularea dată de personaje tehnice și nealese, mult deasupra sau în afara statului național. Sau după formula unui istoric al politicii europene contemporane (Peter Mair): democrație fără demos. Direcția unei democrații formale, fără conținut popular e, după cîte se pare, o posibilitate și un viitor politic tot mai posibil. Revolta italiană ar putea pune capăt acestei situații, deși e de crezut, mai degrabă, că protestul va fi disipat sau blocat de forța administrativă, mediatică și politică a elitelor europene.

Odată cu frămîntîrile politice din Italia, lumea europeană se lovește de probleme fundamentală: limitele libertății și natura democrației. Aceste teme ți temeri, de care atîrnă viitorul națiunilor europene și viața de zi cu zi a sute de milioane de oameni au stat mult timp ascunse sau au părut exagerate. Acum, ele nu mai pot fi ignorate. Cu atît mai mult, trebuie înțeles ce se întîmplă în Italia. Asta înseamnă că terminologia polemică trebuie eliminată. Se vorbește de populiști, extremiști, pro-europeni și moderați, disciplină germană și tembelism italian. Fără mare folos. Povestea se poate lipsi de acești termeni.

Evident, complicațiile dramatice la care asistăm azi nu puteau începe dintr-o dată și din senin. Dar punctul de plecare cel mai vizibil sînt alegerile din 4 martie. Atunci, alegătorii italieni au făcut ceva important și masiv. Au renunțat la partidele clasice, adică la politicienii de stînga și de dreapta care au susținut și susțin sistemul economic și politic în care trăiește Italia. Mai precis, e vorba de sistemul adoptat de statul politic italian sub regia Uniunii Europene. Două din elementele acestui sistem au un efect formidabil în Italia și au provocat revolta alegătorilor italieni: migrația și moneda euro. Ambele au fost acceptate și încorporate de politicienii italieni ca norme ce revin unui stat membru UE și al zonei monetare euro. Aceste două norme presupun un stat național mai puțin suveran și, deci, lipsit de dreptul de a apela la instrumente și decizii proprii. În concepția UE, statul nu mai e stăpînul absolut al frontiereleor. Libera circulație e mai importantă, iar migrația trebuie acceptată, din motive umanitare și ca dovadă de toleranță a unor societăți care au depășit naționalismul. În aceeași măsură, moneda unică europeană presupune că statele membre, inclusiv Italia, acceptă și aplică rigorile fiscale și disciplina bugetară stabilite la nivel UE. În termeni practici, deși are o economie diferită și mai puțin competitivă, Italia are aceeași monedă cu Germania și trebuie să se supună limitelor inspirate sau fixate de standardul german-european.

Rezultatele acestor două tipuri de aliniere au fost imediate, grave și fără recurs. Migrația a lovit Italia cu precădere, dată fiind poziția geografică a țării. Sute de mii de migranți de pe tot cuprinsul Africii au debarcat și continuă să debarce pe pămînt italian. Cei mai mulți vor să înainteze spre nord, adică spre state bogate și generoase în asistență socială ca Germania și țările Scandinaviei. Foarte mulți s-a oprit sau sînt blocați în Italia, în special în nordul mai bogat, și au creeat tensiuni serioase. Populația locală e iritată de schimbările culturale, de subvențiile plătite migranților într-o țară plină de oameni săraci și de delincvența unor grurpuri de migranți. În afara sfaturilor pline de morală înaltă și de asistența tehnică pentru mai buna preluare a migranților, UE nu a făcut nimic altceva pentru Italia. Mult invocata solidaritate europeană a însemnat, în acest caz, un impas dublu: pe de o parte o Italie exasperată și, pe de altă parte, un conflict inutil cu statele est-europene cărora li s-a cerut să preia cote de migranți din Italia. În orice caz, migrația și efectele ei imediate au devenit un reproș furios și au împins mulți italieni spre concluzia că UE și politicienii asociați cu UE au scăpat situația de sub control.

A doua problemă de sorginte UE e euro. În acest caz, efectul a fost dur și persistent. Politica economică a ultimilor aproape 20 de ani, sub rigorile impuse de moneda euro, a provocat un șoc social. Zonele cel mai sărace, adică jumătatea de Sud a Italiei, au căzut imediat în depresie economică. Șomajul a explodat și a ajuns tineri (pînă la 25 de ani) la 50%. Costul vieții a urcat, firmele mici și mijlocii au dispărut sau au scăzut pînă la limita de subzistență. Legate de prevederile valabile în zona euro, guvernele italiene nu au intervenit. În parte, pentru că nu mai au la dispoziție moneda italiană, nu mai pot schimba cursul de schimb și nu mai pot trece de limita de deficit bugetar a zonei euro. Dar și pentru că așa numita clasă politică, o parte mare a presei și sistemul de învățămînt se consideră mai întîi fideli așa numitului proiect european și abia apoi apărători ai cetățenilor italieni și garanți ai suveranității naționale.

În acest condiții, după alegeri, decepții, frustrări și suferințe practic neîntrerupte, conflictul cu sistemul politic era inevitabil. Două partide - la stînga, Cinque Stelle și, la dreapta, Lega Nord - au preluat revolta electoratului. Alegătorii au părăsit partidele clasice și au votat în masă pentru cele două partide rebele. Majoritatea astfel creeată a adoptat un program comun și a propus un Prim Ministru. După cîteva zile de negocieri, Președintele Italiei, Sergio Matarella, a refuzat să accepte guvernul. Motivul: în noua echipă propunerea de Ministru al Economiei era Paolo Savona, un economist cunoscut și un critic la fel de cunoscut al monedei euro. Președintele a argumentat că numirea lui Savona are pune în pericol prezența Italiei în zona euro și, prin asta, economia și situația materială a cetățenilor. Președintele a decis să însărcineze cu formarea guvernului un funcționar italian al Fondului Monetar Internațional, adept fără rezerve al programelor economice ale UE și al monedei euro. Noul guvern va fi alcătuit din tehnocrați și va conduce Italia pînă la organizarea de noi alegeri, cel mai probabil la sfîrșitul lunii iulie. Aceste decizii au provocat furia partidelor care au cîștigat alegerile fără să poată forma guvernul. Protestele de stradă sînt în curs și e de bănuit că noile alegeri vor fi extrem de tensionate. Un val de protest încă mai mare ar putea transforma noile alegeri într-o răfuială cu sistemul politic și cu supremația absolută a UE în economia și finanțele Italiei. Italia ar putea abandona moneda euro dar conflictul dezlănțuit în Italia are, deja, implicații încă mai grave. În primul rînd, supraviețuirea democrației europene.