Traian Ungureanu

Cupa Mondială 2018 e, în toate datele ei confirmate, o repetiție a ceea ce s-ar putea numi Cupa Mondială post-globalizare. Șirul de Cupe Mondiale din ce în ce mai asemănătoare și mai supuse schimbărilor din afară are o istorie în trepte și începe, firav, în 1966.

Prima Cupă Mondială cu adevărat televizată, în alb-negru, a adunat un public dacă nu global, măcar vast și inernațional. După patru ani, în Mexic, Cupa Mondială e, pentru prima oară, televizată în culori, pentru un public mult mai larg. Mexic 1970 deschide seria marilor carnavaluri tehno-mediatice dar e, încă, jucată în formatul clasic al turneului cu 16 echipe, în 4 grupe. Acest format rezistă încă două ediții, pînă la Mondialele din Spania, în 1982. Fotbalul acestei etape e, practic, o suită de capodopere care stabilesc panteonul fotbalului modern. De notat că, fără șocul color tv din 1970, Pele ar fi rămas, probabil, o amintire semi-legendară și fără conținut, așa cum a fost ea fixată la ediția Suedia 1958, în absența televiziunii.

După 1982, formatul se schimbă. Mai întîi, la 24 de echipe și apoi, de la ediția Franța 1998, la 32 de echipe. E formula folosită și azi. Numărul calificatelor la turneul final e dublu față de norma clasică și pare un semn de progres. Nu neapărat. Căci dublarea numărului de calificate nu reflectă atît avansul calitativ-geografic al jocului de fotbal cît extinderea capacității de difuzare și consum a imaginii televizate.

Între timp, din 1995, scena fotbalului național și internațional, a absorbit un alt șoc plin de urmări: apariția așa numitei Reguli Bosman care a eliminat toate barierele naționale pe piața de jucători. Altfel spus, oricine se poate transfera oriunde și, în primul rînd, acolo unde salariile sînt mai mari. Consecința internă a fost explozia campionatelor interne care au devenit enorme burse colectoare de valori externe. Rînd pe rînd, campionatele italian, englez, spaniol, francez, olandez și german au devenit piețe de schimb în căutare de jucători de import.

Cazul Angliei, cu o cultură financiară net superioară, a provocat fenomentul extrem: Premier League - un campionat de nababi, cu 60-70% jucători străini, din care 25-30% valori de vîrf ale fotbalului mondial. Efectele au apărut imediat și au lovit fotbalul jucat la nivel de Națională. Mai întîi, baza de selecție locală s-a redus sau a intrat în declin valoric. Anglia adună greu o echipă Națională decentă. Apoi, Liga Campionilor a devenit cea mai importantă competiție a lumii. Cupa Mondială reține titlul de glorie suprem, dar se joacă o dată la patru ani. Liga Campionilor e, însă, un soi de Cupă Mondială anuală care a duce glorie și cotă mult mai repede și mai ușor. Firește, interesul jucătorilor pentru Cupa Mondială a devenit, dacă nu secundar, măcar relativ. Perspectivele duc în aceeași direcție.

În 2026, dacă nu cumva încă din 2022, Cupa Mondială își va schimba, iar, formatul. Turnelul final va fi lărgit de la 32 la 48 de echipe. Noua Cupă Mondială va deveni echivalentul unui circ planetar și va depăși capacitatea de organizare a celor mai multe state luate separat. În 2026, turneul va fi organizat de Statele Unite, Canada și Mexic. Din rațiuni logistice, formula va deveni obligatorie. Din rațiuni de capacitate umană, nivelul fotbalului la Cupă Mondială va rămîne discutabil, dacă nu modest. Spectacolul va fi, însă, copleșitor.

Așa cum era de așteptat, Cupa Mondială e, și în Rusia, un eveniment derutant. Dacă așa ceva e posibil sau de înțeles, spectacolul e mai interesant decît conținutul spectacolului. Paradoxul vine din trecerea fotbalului între obsesiile de masă ale lumii. Alături de film și, în genere, cultura pop, fotbalul e supradimensionat și, prin urmare, nu face față nevoii de cantitate decît prin mari cedări de calitate. Cupa Mondială din Rusia a ilustrat, deja, această contradicție pe care aproape nimeni nu o mai reclamă.

Nevoia de fotbal e atît de mare încît, inevitabil, exigența a lăsat locul ideii largi și nepretențioase de reprezentare. După primele 20 de meciuri, numai Spania-Portugalia a atins nivelul excepțional pe care îl presupune, sau, mai degrabă îl presupunea, Cupa Mondială. Germania-Mexic, soldat cu eșecul nu tocmai neverosimil al campioanei mondiale en titre, a fost celălalt meci notabil. În rest, o puzderie de meciuri asemănătoare cu o serie de împerecheri exotice și sterpe. Mult fotbal slab, cu deficiențe de grup sau individuale, tactice și tehnice - de la aglomerări defensive rudimentare, la incapacitatea de a controla mingea în regim de viteză și presiune.

Cu excepția strălucirii generale a celor 22 din partida Spania-Portugalia și a cîte unui licăr izolat în meciuri altfel banale, majoritatea jucătorilor și echipelor fac un fotbal sub calitatea ambalajului tehnico-mediatic. Totul merge strună la Cupa Mondială, cu excepția fotbalului. Problema e că acest decalaj nu mai contează și nu mai deranjează. Ca toate celelalte spectacole supradimensionate ale entertainment-ului contemporan, fotbalul suferă de pe urma platformei de difuzare. Altfel spus, extinderea dictată de presiunea consumului global a dus la o cădere de nivel, tolerată și celebrată în numele așa zisei „democratizări” a spectacolului.

Lucrul bun e, într-adevăr, accesul lărgit și șansa crescută de performanță pentru echipele mici (deși această teorie e valabilă exact în teorie). Lucrul rău e degradarea standardelor. Nu numai în jocul de fotbal prorpiu zis ci și în celelalte elemente constituente ale spectacolului: în evaluare și comentariu. În mod previzibil, un turneu lărgit și încărcat de meciuri pe durata a cinci săptămîni devine o industrie care presupune, în margine, o armată de experți, comentatori și observatori.

Tendința naturală în asemenea cazuri e inflația. Cu alte cuvinte, totul sau aproape totul devine notabil. Micile reușite se transformă în valoare pură, iar succesul scuză calitatea performanței. Cazul cel mai evident e o echipă ca Anglia. Mereu dominată de așteptarea unui nou 1966 - anul în care englezii au cîștigat Mondialele și singurul lor trofeu major - Anglia repetă un spectacol strident. O echipă înconjurată de pretenții fabricate în presă și mereu confundată cu produsul internațional Premier League joacă un fotbal modest tehnic și, în cele din urmă, neputincios.

Aceași boală, deși în variante ceva mai suportabile, urmărește Belgia, Franța, Argentina și Brazilia. Explicația e deformarea internă a campionatelor naționale. Asta vrea să spună că naționalele acestor supraputeri ale fotbalului sînt cele maia adesea alcătuite din jucători foarte buni care nu se cunosc, pentru că nu au avut ocazia să joace împreună fotbal de club. Nivelul de joc al naționalelor e în mare măsură dat sau negat de prezența sau absența așa numitelor blocuri funcționale. Mai simplu spus, de coeziunea grupurilor de 2-3 jucători care au experiența comună a fotbalului jucat în același campionat și la același club. Așa ceva e, astăzi, rar dacă nu imposibil. Lotul Belgiei conține, de pildă, 13 jucători care joacă la șase cluburi din Anglia. Franța e, practic, în aceeași situație, cu jucători risipiți în Anglia și Spania. Argentina și Brazilia sînt echipe selecționate aproape integral din campionatele Esuropei de Vest. În această situație, prezența superstarurilor (tip Ronaldo) și experiența comună (cazul Spaniei) sînt decisive. Dar evoluția istorică a Cupei Mondiale e, în cele din urmă, dată de forțe care vin din afara fotbalului.