Traian Ungureanu

Odată cu frămîntîrile politice din Italia, lumea europeană se lovește de probleme fundamentală: limitele libertății și natura democrației. Aceste teme ți temeri, de care atîrnă viitorul națiunilor europene și viața de zi cu zi a sute de milioane de oameni au stat mult timp ascunse sau au părut exagerate. Acum, ele nu mai pot fi ignorate. Cu atît mai mult, trebuie înțeles ce se întîmplă în Italia. Asta înseamnă că terminologia polemică trebuie eliminată. Se vorbește de populiști, extremiști, pro-europeni și moderați, disciplină germană și tembelism italian. Fără mare folos. Povestea se poate lipsi de acești termeni.

Evident, complicațiile dramatice la care asistăm azi nu puteau începe dintr-o dată și din senin. Dar punctul de plecare cel mai vizibil sînt alegerile din 4 martie. Atunci, alegătorii italieni au făcut ceva important și masiv. Au renunțat la partidele clasice, adică la politicienii de stînga și de dreapta care au susținut și susțin sistemul economic și politic în care trăiește Italia. Mai precis, e vorba de sistemul adoptat de statul politic italian sub regia Uniunii Europene. Două din elementele acestui sistem au un efect formidabil în Italia și au provocat revolta alegătorilor italieni: migrația și moneda euro. Ambele au fost acceptate și încorporate de politicienii italieni ca norme ce revin unui stat membru UE și al zonei monetare euro. Aceste două norme presupun un stat național mai puțin suveran și, deci, lipsit de dreptul de a apela la instrumente și decizii proprii. În concepția UE, statul nu mai e stăpînul absolut al frontiereleor. Libera circulație e mai importantă, iar migrația trebuie acceptată, din motive umanitare și ca dovadă de toleranță a unor societăți care au depășit naționalismul. În aceeași măsură, moneda unică europeană presupune că statele membre, inclusiv Italia, acceptă și aplică rigorile fiscale și disciplina bugetară stabilite la nivel UE. În termeni practici, deși are o economie diferită și mai puțin competitivă, Italia are aceeași monedă cu Germania și trebuie să se supună limitelor inspirate sau fixate de standardul german-european.

Rezultatele acestor două tipuri de aliniere au fost imediate, grave și fără recurs. Migrația a lovit Italia cu precădere, dată fiind poziția geografică a țării. Sute de mii de migranți de pe tot cuprinsul Africii au debarcat și continuă să debarce pe pămînt italian. Cei mai mulți vor să înainteze spre nord, adică spre state bogate și generoase în asistență socială ca Germania și țările Scandinaviei. Foarte mulți s-a oprit sau sînt blocați în Italia, în special în nordul mai bogat, și au creeat tensiuni serioase. Populația locală e iritată de schimbările culturale, de subvențiile plătite migranților într-o țară plină de oameni săraci și de delincvența unor grurpuri de migranți. În afara sfaturilor pline de morală înaltă și de asistența tehnică pentru mai buna preluare a migranților, UE nu a făcut nimic altceva pentru Italia. Mult invocata solidaritate europeană a însemnat, în acest caz, un impas dublu: pe de o parte o Italie exasperată și, pe de altă parte, un conflict inutil cu statele est-europene cărora li s-a cerut să preia cote de migranți din Italia. În orice caz, migrația și efectele ei imediate au devenit un reproș furios și au împins mulți italieni spre concluzia că UE și politicienii asociați cu UE au scăpat situația de sub control.

A doua problemă de sorginte UE e euro. În acest caz, efectul a fost dur și persistent. Politica economică a ultimilor aproape 20 de ani, sub rigorile impuse de moneda euro, a provocat un șoc social. Zonele cel mai sărace, adică jumătatea de Sud a Italiei, au căzut imediat în depresie economică. Șomajul a explodat și a ajuns tineri (pînă la 25 de ani) la 50%. Costul vieții a urcat, firmele mici și mijlocii au dispărut sau au scăzut pînă la limita de subzistență. Legate de prevederile valabile în zona euro, guvernele italiene nu au intervenit. În parte, pentru că nu mai au la dispoziție moneda italiană, nu mai pot schimba cursul de schimb și nu mai pot trece de limita de deficit bugetar a zonei euro. Dar și pentru că așa numita clasă politică, o parte mare a presei și sistemul de învățămînt se consideră mai întîi fideli așa numitului proiect european și abia apoi apărători ai cetățenilor italieni și garanți ai suveranității naționale.

În acest condiții, după alegeri, decepții, frustrări și suferințe practic neîntrerupte, conflictul cu sistemul politic era inevitabil. Două partide - la stînga, Cinque Stelle și, la dreapta, Lega Nord - au preluat revolta electoratului. Alegătorii au părăsit partidele clasice și au votat în masă pentru cele două partide rebele. Majoritatea astfel creeată a adoptat un program comun și a propus un Prim Ministru. După cîteva zile de negocieri, Președintele Italiei, Sergio Matarella, a refuzat să accepte guvernul. Motivul: în noua echipă propunerea de Ministru al Economiei era Paolo Savona, un economist cunoscut și un critic la fel de cunoscut al monedei euro. Președintele a argumentat că numirea lui Savona are pune în pericol prezența Italiei în zona euro și, prin asta, economia și situația materială a cetățenilor. Președintele a decis să însărcineze cu formarea guvernului un funcționar italian al Fondului Monetar Internațional, adept fără rezerve al programelor economice ale UE și al monedei euro. Noul guvern va fi alcătuit din tehnocrați și va conduce Italia pînă la organizarea de noi alegeri, cel mai probabil la sfîrșitul lunii iulie. Aceste decizii au provocat furia partidelor care au cîștigat alegerile fără să poată forma guvernul. Protestele de stradă sînt în curs și e de bănuit că noile alegeri vor fi extrem de tensionate. Un val de protest încă mai mare ar putea transforma noile alegeri într-o răfuială cu sistemul politic și cu supremația absolută a UE în economia și finanțele Italiei. Italia ar putea abandona moneda euro dar conflictul dezlănțuit în Italia are, deja, implicații încă mai grave. În primul rînd, supraviețuirea democrației europene.

Meghan Markle nu a apărut în Casa regală pentru a se dizolva în tradiție. Ea a intrat în noua ei lume precedată de o identitate îndelung promovată de mediile de informare. Astfel, Markle a fost prezentată insistent ca femeie divorțată, birasială și angajată social. Presa americană și britanică au stabilit, din timp, că aceste calități bat orice alte considerente și că presupun un plus, o schimbare și o calitate de care lumea încremenită a Coroanei britanice ducea lipsă. Conform acelorași sugestii, această situație face din Coroana britanică un beneficiar aproape norocos. Căci, apariția actriței americane va asigura diversitatea culturală și rasială, dinamica populară și deschiderea socială de care Coroana avea mare nevoie. Cum s-ar zice, cu Meghan Markle, Coroana intră în rîndul lumii. Din păcate, așa e. Dar, la mijloc, domnește o mare și premeditată neînțelegere.

Obligațiile ideologice ale noii lumi conforme în care trăim au reușit să răstoarne raporturile firești. Astfel, Coroana devine o relicvă care trebuie să se adapteze la cerințele noi întrupate în persoana actriței Markle și nu invers. Coroana devine, astfel, un vehicol de mare prestigiu la dispoziția unei agende fixe și anti-elitare. Cultul celebrității devine noua linie directoare.

S-a observat, dealtfel, că nunta de la Windsor a fost, practic, un congres global al celebrităților și cauzelor slujite de celebrități. Invitații de vîrf au fost aleși dintre vedetele curente ale muzicii pop, sportului și filmului sau din rîndul activiștilor civici promotori ai minorităților, ai exclușilor și ai altor categorii care fac pachetul de imagine la modă. Politicienii au fost, din principiu, excluși. Acest prim mesaj al noului cuplu și al nunții de la Windsor e fundamental și dezastruos. Căci, o nuntă în Casa regală britanică nu e, firește, un eveniment privat ci, prin excelență, o ocazie cu dimensiuni naționale și globale.

Publicul britanic și sutele de milioane de telespectatori din toată lumea au absorbit ideea după care politica și politicienii au ceva nedemn. E o eroare gravă. Cineva poate fi sau nu de acord cu politica Primului Ministru britanic dar asta nu poate duce la excluderea de la un moment atît de important în viața națiunii britanice. În fond, primul Ministru și Liderul opoziției sînt figuri fundamentale ale vieții publice, dincolo de simpatii și antipatii. Umbra aruncată asupra politicienilor e, în cest caz, complet lipsită de substanță și ostilă în intenție. În fond, Primului Ministru britanic nu i se poate reproșa nimic personal sau caracterial. Nu există fapte sau atitudini imorale care ar fi putut-o exclude pe dna May, Prim Ministru britanic în funcție, de la marele eveniment public al nunții de la Windsor, deși absența unei invitații tinde să sugereze contrariul. Apoi, lipsa invitaților din familiile regale europene e încă mai șocantă.

Singura explicație avansată a fost caracterul neutru al ceremoniei. Neutru față de ce? În modul cel mai bizar, ceremoniile au plecat de la presupunerea că orice atingere a familiei regale britanice de alte familii regale europene și înrudite presupune un prejudiciu de imagine. Cu acest pas, Coroana britanică cedează un element cheie și se apropie mai degrabă de profilul unei instituții de tip ONG. Nu a fost singura despărțire de tradiția și sensul a o mie de ani de regalitate engleză și britanică. Slujba religioasă de la Biserica St. George din Windsor a fost prilejul unor deraieri flagrante. Biserica St. George e locul sacru în care au loc evenimentele solemne ale Coroanei din secolul la XIV-lea încoace. Acolo au fost celebrate căsătoriile regale și au fost înmormîntați regi și regine. Locul e încărcat de istorie și spirit britanic. În același loc, însă, cununia de săptămîna trecută a adus două noutăți stridente. Mai întîi, o predică deplasată, susținută de un pastor neo-protestant radical american. Stridența, volumul, vocabularul și gesturile pastorului au adus ce e natural la Chicago, dar nemaivăzut la Windsor. Stupoarea și dezamăgirea au fost vizibile pe fața reginei Elisabeta. Și au crescut în clipa în care în biserică s-a produs un cor american de gospel, cu Stand By Me, o piesă celebră în lumea pop și complet străină de spiritul ocaziei. Explozia neglijentă și rudimentară a evangelismului american a produs un spectacol degradant la Windsor. Nu e vorba de mofturi și snobism elitar.

Windsor și Coroana stau pe o tradiție simbolică desăvărșită. Poate cea mai distinsă și respectabilă tradiție vie a lumii în care trăim. Simpla idee după care această tradiție poate suferi corecții și suplimentări e o impietate. Din nefericire, exact această idee a tronat asupra faimoasei nunți de la Windsor. Adusă și impusă din afară, reprezentată de prioritățile identitare ale actriței Markle și alimentată furibund de universul media, această idee presupune o Coroană tolerată. Și utilă doar în măsura în care poate servi drept catedră sau tribună pentru o ideologie superioară. Într-un fel sfîșietor, Regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii a asistat, pe viu, la demontarea, dacă nu la înmormîntarea, monarhiei britanice.