1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Centrul Bunești

Potrivit unor observatori neutri (elvețieni), satul Bunești era mare, dar sărac, de aceea condițiile de viață ale internaților trimiși aici nu erau bune. Pădurile erau foarte departe de sat, nu existau posibilități de transport, aprovizionarea cu lemne a fost dificilă, iar internații au suferit de frig în iarna 1916/1917.

La Bunești erau 221 de internați la 10 martie 1917, dintre care 213 în centru, iar opt (meseriași) erau la muncă. Singuri se întrețineau 60 de oameni, în vreme ce statul întreținea 115 (șapte din clasa I și 108 din clasa a II-a).

Două luni mai târziu, la 4 mai 1917, în centru erau 850 de internați austro-ungari și germani, în majoritate din clasa a III-a. Internații dormeau în casele țăranilor, pe scânduri acoperite cu paie sau fân. Și la Bunești se înregistrase, ca și la Cizmănești, o atitudine ostilă a populației locale față de internați, la instigarea preotului paroh. Localnicii refuzau pe de o parte să le dea internaților ceea ce le trebuia acestora în case, iar pe de alta să le vândă alimente. Această situație a atras reacția fermă a reprezentantului guvernului român, care i-a atenționat pe preot și pe săteni că puteau fi luate măsuri împotriva lor. Țăranii au primit ordine să vândă produse internaților, în măsura posibilului.

Mâncarea pentru internați era suficientă cantitativ, însă monotonă, ca peste tot în centrele din Moldova. Fiecare persoană primea 500 de grame de pâine/zi, adăugându-se fasole, ceapă, sare, zahăr și ceai, iar uneori carne și orz.

Până la 4 mai 1917, în centrul Bunești se înregistraseră 67 de decese, dintre care 20 începând de la 8 martie. În acea zi își preluase atribuțiile medicul centrului. Tifosul exantematic și-a făcut apariția în prima săptămână după aceea. La începutul lunii mai 1917 existau 10 internați atinși de tifos exantematic. De câteva zile funcționa un cuptor de deparazitare și începuse operațiunea de deparazitare a întregului sat. Explicațiile pentru care bolile infecțioase se puteau propaga cu ușurință țineau de supraaglomerația din casele primitive ale țăranilor, de faptul că dezinfecția acestora nu era posibilă din cauza lipsei varului, iar în plus pentru că internații nu aveau nici haine de schimb, nici săpun pentru a se spăla.

Lipsa oricărei asistențe religioase pentru muribunzi, ca și lipsa de respect față de cei decedați ofensa sentimentele internaților. Cadavrele erau îngropate complet dezbrăcate, cum de altfel se întâmpla atunci în toată Moldova.

Internații din clasa I și din clasa a II-a primeau bani din partea Legației Elveției sau a familiilor. Comandantul centrului reținuse însă acești bani, până la acoperirea sumei pe care guvernului român o dădea internaților ca indemnizație pentru hrană, deși instrucțiunile oficiale prevedeau o reținere de doar 60%. În urma intervențiilor venite din partea elvețienilor, reprezentantul guvernului român a acceptat propunerea ca subvențiile de până la 50 de lei să nu fie supuse popririi în viitor. De asemenea, cei 60% nu aveau să fie reținuți când era vorba de cumpărături, repararea hainelor, încălțămintei și rufăriei.

Sfârșitul lunii octombrie-începutul lunii noiembrie 1917 găsea la Bunești 560 (sau 562, cifrele nu sunt clare) de internați, dintre care 168 își asigurau singuri hrana, 40 erau din clasa I, 257 din clasa a II-a și 95 din clasa a III-a. După cetățenie, 246 erau austrieci, 153 maghiari, 87 germani, 46 bulgari și 30 turci.

Spre deosebire de situația din primăvara anului 1917, spațiile de locuit erau mult mai bine aranjate. În centru exista un medic bun, nu mai apăruse niciun caz de boală infecțioasă, însă erau mai multe de malarie. Foarte bine întreținută era infimeria, câteva paturi fiind pentru internații grav bolnavi. Igiena personală era destul de bună, ca urmare a existenței unei instalații de baie. Însă era vizibilă între internați teama legată de apropierea iernii, având în vedere că nu existau în centru suficiente rezerve de alimente și combustibil.

La 2 februarie 1918, figurau la Bunești 274 de internați, dintre care 251 erau în centru, iar 23 detașați la lucru. După ceva mai mult de două săptămâni, la 19 februarie 1918, centrul încă avea în evidențe 750 de internați, deși 400 dintre ei fuseseră deja repatriați. Dintre cei rămași, 58 erau din clasa IA, opt din clasa IB, 162 din clasa a II-a, 32 din clasa a III-a, 22 se aflau la muncă, unul era bolnav de tifos exantematic, aflat în convalescență; despre ceilalți nu avem date punctuale. Comandant era locotenentul în rezervă Victor Puiu, despre care elvețienii susțineau că era „foarte bun”. Centrul dispunea de o infirmerie bună, cu mai multe saloane foarte curate și o rezervă de rufărie, o baie, un cuptor de deparazitare, un salon pentru consultarea bolnavilor și o farmacie. Un cimitir fusese bine aranjat de internați foarte departe de sat, într-un fost osuar de animale. Pe cruci erau înscrise numele celor decedați. Se remarca însă faptul că mai multe cruci fuseseră „demontate” în timpul nopții. Condițiile alimentare nu erau bune, aprovizionarea era dificilă, având în vedere apropierea de orașul Huși.

În ultima săptămână din februarie 1918, la Bunești erau 222 de internați, 200 rămași în centru și 22 aflați la muncă. Se întrețineau singuri 39, de către stat stat erau întreținuți 127, opt erau din clasa I și 119 din clasa a II-a. Sfârșitul războiului găsea în scriptele acestui centru 122 de persoane, dintre care 11 dispărute, iar 111 trecute la capitolul general ieșiri, fără alte precizări.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

Odată cu ratificarea de către regele Ferdinand a actelor de Unire, toţi locuitorii provinciilor istorice respective au devenit cetăţeni români, cu drepturi şi obligaţii egale cu cei din Vechiul Regat. Pentru integrarea acestor provincii s-a acţionat cu prudenţă. O primă măsură a fost introducerea în guvernul României a reprezentanţilor Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei. La 9 aprilie 1918, Ion Inculeţ şi Daniel Ciugureanu au fost numiţi miniştri pentru Basarabia în guvernul prezidat de Alexandru Marghiloman.

Pentru realizarea tranziţiei de la vechile structuri de stat la cele naţionale au fost constituite organisme proprii de conducere autonomă: Consiliul Dirigent în Transilvania, Secretariate de Serviciu în Bucovina, Directorate în Basarabia, care au funcţionat până la 4 aprilie 1920. Consiliul Directorilor, cu sediul în Chişinău, condus de Petre Cazacu, şi-a axat activitatea pe realizarea prevederilor Rezoluţiei Sfatului Tării din 27 martie 1918: elaborarea proiectului legii agrare, aprovizionarea populaţiei, asigurarea ordinii şi liniştii publice, funcţionarea şcolilor şi a altor instituţii publice, aplicarea legislaţiei existente etc.

În acelaşi spirit s-a decis unificarea calendarelor, deoarece în Vechiul Regat şi Basarabia funcţiona stilul vechi, iar în Transilvania şi Bucovina stilul nou. A fost adoptat stilul nou, data de 1 aprilie devenind 14 aprilie 1919.

Pe acest fundal de unificare, tot la 1 aprilie 1919 limba română a fost declarată limbă oficială pe întreg cuprinsul României. În aceeaşi zi s-a decis înfiinţarea de şcoli şi cursuri de limba română, de care beneficiau gratuit funcţionarii publici din rândul minorităţilor naţionale. Introducerea limbii române în provincii s-a făcut în paralel cu acțiunile de diminuare a analfabetismului. Ponderea ştiutorilor de carte era următoarea: Vechiul Regat – 39,3% (recensământul din 1912), Bucovina – 45,2% (în 1912), Basarabia – 19,4% (în 1897), Transilvania – 51,1% (în 1910). Dincolo de faptul că Basarabia era cea mai „analfabetă”, o mare problemă constituia faptul că la începutul anului 1918 doar 10,5% dintre bărbații români și 1,77% dintre femei știau să citească.

Spre deosebire de Transilvania şi Bucovina, unde exista o intelectualitate românească numeroasă, care a putut prelua toate funcţiile administrative, în Basarabia, datorită faptului că limba română fusese interzisă, iar relaţiile cu România obstrucţionate de regimul ţarist, nu a existat această posibilitate. Ca urmare, a fost nevoie ca posturile care nu au putut fi acoperite de localnici să fie atribuite unor funcţionari aduşi din Vechiul Regat. Trimiterea în Basarabia – cea mai înapoiată provincie românească – era privită uneori de regăţeni ca o pedeapsă, muncind aici fără tragere de inimă şi comiţând chiar abuzuri. Totuşi mulţi învăţători, profesori, preoţi stabiliţi în Basarabia au considerat prezenţa lor în oraşele şi satele acesteia un adevărat apostolat, muncind cu sârguinţă şi devotament pentru ridicarea nivelului de cultură al semenilor lor, mai ales al copiilor, dar şi al maturilor (prin şcolile de adulţi).

O problemă importantă a constituit-o adoptarea grafiei latine şi acomodarea cu ideea limbii române unitare. Sub influenţa ardelenilor, dar şi prin hotărârea bruscă a liderilor unionişti, elitele intelectuale au acceptat, deşi cu multă reticenţă, să renunţe la alfabetul chirilic şi să îşi denumească limba „moldovenească” – limba română. Limba rusă a continuat să joace un rol foarte important în comunicarea interpersonală, dar nu în şcoală, administraţie, instituțiile statului, etc. Autorităţile române s-au implicat puternic: au organizat cursuri de perfecţionare a corpului didactic, au editat şi distribuit gratuit cărţi. Principiul fondatorului învăţământului public din Vechiul Regat, Spiru Haret – „niciun sat fără şcoală”- a fost aplicat cu mare succes în Basarabia. Fără a exista statistici relevante în acest caz, putem spune că infrastructura educaţională de bază a Basarabiei a fost creată în perioada administraţiei româneşti. Toate localităţile au primit un lăcaş de învăţământ și un cămincultural, iar în toate oraşele (uneori şi în comune, fapt nemaiîntâlnit în restul ţării) s-au înfiinţat licee.

Tot atunci s-a procedat şi la românizarea multor şcoli aparţinând minorităţilor naţionale, multe dintre acestea fiind desfiinţate sau nefinanţate. O caracteristică locală a fost dezvoltarea învăţământului particular în limbile minorităţilor. Statisticile privind ştiinţa de carte arată foarte clar că Basarabia continua să rămână, în 1930, provincia cu cei mai mulţi analfabeţi din România: 38,1% ştiutori de carte, faţă de media naţională de 55,8%. Totuşi, cifrele indică faptul că aici se făcuse şi cel mai mare efort, administraţia românească reuşind să dubleze cifra ştiutorilor de carte, lucru unic între toate regiunile României.

Una dintre primele măsuri, implementate imediat după Unire, a fost introducerea limbii române în administrație, ca parte componentă a eforturilor de „naționalizare a aparatului de stat”, care, potrivit lui Petre Cazacu, la acel moment Director General al Basarabiei, s-ar fi produs (optimist credem – n.a.) într-un termen de opt luni. Introducerea limbii române în toate sferele vieții s-a făcut mai ușor la sate, unde locuia majoritatea populației românești. Un observator francez al realităților din Basarabia, E. Simais, menționa în scrierile sale: „Dacă este în Basarabia o naționalitate căreia infiltrarea română nu i-a fost decât simpatică, aceștia sunt moldovenii”. Evident, introducere limbii române în administrație a stârnit reacții adverse, ea fiind salutată de către vorbitorii de limbă română și a nemulțumit vorbitorii de limbă rusă. Dincolo de faptul că erau obligați să depună jurământ de credință față de regele României și să învețe limba română cu grafia latină, funcționarii ruși au pierdut și primatul politic și social într-o societate, pe care până în 1917-1918 o dominau și o controlau. Dintr-o majoritate în cadrul Imperiului Rus, aceștia deveniseră o minoritate într-un stat-națiune, dominat de români. Unul dintre acești funcționari, Ivan Vasiliev, mărturisea în toamna anului 1919: „În Basarabia acum are loc o românizare completă. În școli se predă în limba română, limba română se folosește la poștă, telegraf, gară și în toate școlile particulare și guvernamentale”.

Introducerea limbii române în administrație, dar și în alte domenii ale vieții, a fost un proces complex și extrem de migălos. Basarabia fiind prima provincie integrată, a beneficiat încă din 27 iunie 1918 de Circulara Comisarului General al Basarabiei în adresa prefecților de județe privind scrierea tuturor inscripțiilor și indicatoarelor denumirilor de străzi în limba română și, paralel, într-o limbă străină, alta decât limba rusă. Pe parcursul verii anului 1918, Directoratul de Interne a emis o serie de solicitări în adresa organelor administrației locale, în scopul perfectării corespondenței oficiale și a actelor interne în limba română.

Maiorul Eugen Adamovici, primul prefect al județului Bender, ne relatează în detalii acest proces în cadrul instituției pe care o conducea din vara anului 1918, această detaliere fiind o mostră o felului cum și-au început activitatea instituțiile românești în Basarabia. „Românizarea Prefecturii Bender, povestește militarul, am început-o de la mine, făcând imediat ștampilele, firma prefecturii cu anteturi și corespondența cu Directoratul Internelor, românește, numai aceea pe care dovedeam a o scrie eu singur, făcând și concepte, și pe curat”. La început nu avea niciun funcționar care să-l ajute în activități, „totuși am persistat în a le face până mi-am recrutat un secretar (C. Iamandi) de la Primăria Iași, care, datorită domnului primar Botez, mi-a fost de mare folos”. Mai târziu și-a cumpărat mașină de scris și a început a învăța a scrie, „de la un timp reușind a coresponda cu directoratele scriind românește la mașină, imitând prefecturile fericite din țară”.

În curând era să fie emis ordinul Directorului Internelor ca absolut toată corespondența să se facă cu centrul românește, pentru asta fiind angajați doi secretari, ca rezultat al satisfacerii cererilor de creștere bugetară. „Actualmente, constata Adamovici, am ajuns să corespondez românește cu centrul, iar în județ trimit românește numai ordonanțe și câte un ordin sumar și pe înțelesul graiului moldovenesc. În modul acesta, administratorii de plasă, care aproape toți vorbesc moldovenește, fac un exercițiu forțat în limba moldovenească scrisă”.

Pentru redresarea acestei situații, prefectul vedea extrem de utilă implicarea jandarmilor de la sate: „În fiecare reședință de plasă sunt secții de jandarmi rurali, care au cancelariile lor cu furieri sau secretari bine cunoscători ai redactării de corespondență. În județul Bender fiind 12 plăși, s-ar putea ca jandarmii de la reședință să dea concursul lor administratorilor de plasă în a le ceti corespondența care le vine de la prefectură”.

Procesul de introducere a limbii române în administrație a fost unul anevoios, materialul documentar atestă faptul că în anul 1923 întocmirea actelor se efectua atât în limba română, cât și în limba rusă. Pe acest fundal, la 12 februarie 1924, ministrul de Interne, Ion I.C. Brătianu emitea Regulamentul prin care obliga funcționarii aflați în serviciu public să fie supuși „în cursul anului 1924, pe baza unor dispoziții ministeriale, la un examen de cunoaștere a limbii oficiale”.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.