1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Regiunea de Internare Sud – Huși

Conform unei situații detaliate de la 10 martie 1917, în Regiunea de internare Sud – Huși erau 11 centre de internare: Averești, Bunești, Boțești, Bohotin, Brădicești, Cosmești, Duda, Dolhești, Pâhnești, Podoleni și Răducăneni. În total, în aceste centre se găseau atunci 4.508 internați, dintre care trei femei și un copil. Erau trimiși la muncă 154 de muncitori și 155 de meseriași, în vreme ce 4.191 de persoane erau în centre. Dintre aceștia din urmă, 1.436 se întrețineau singuri, iar 964 erau întreținuți de stat (108 din clasa I și 856 din clasa a II-a). Pentru ceilalți situația nu era clară. Reședința Regiunii Sud era la Huși, capitala județului Fălciu, iar comandant era colonelul în rezervă Tiberiu Cocăneanu, provenit din Regimentul 15 Artilerie.

Din informațiile prezentate de partea română în cursul tratativelor de pace de la București, rezultă că la 2 februarie 1918, în cele 11 centre de internare ale Regiunii Sud – Huși erau 5.103 internați. Dintre aceștia 4.015 erau în centrele de internare, 1.083 erau detașați la lucrări (668 în agricultură, 69 la CFR, 346 la „diverse”). Pentru 4.027 dintre acești internați avem și împărțirea potrivit criteriului „naționalității”: 3.175 erau austro-ungari, 238 bulgari, 220 germani, iar 394 evrei. La sfârșitul lunii februarie 1918, în aceleași centre de internare erau înregistrați 4587 de internați.

Fiecare centru era păzit de jandarmi (subofițeri și soldați în termen) și milițieni. Efectivele pentru un centru variau de la 58 de militari la 108. În total, la un moment dat în centrele de internare erau 159 de jandarmi și 755 milițieni. De asemenea, fiecărui centru îi era atașat un medic.

Spre deosebire de Regiunea Nord, unde centrele se aflau la mare distanță de orașe importante, în Regiunea Sud alimentele din satele înconjurătoare erau practic atrase spre Huși, Vaslui etc. De aceea, în această din urmă regiunea aprovizionarea cu alimente era mai slabă.

Și internații din Regiunea Sud – Huși au trecut printr-o perioadă foarte grea în prima parte a anului 1917, marcată de lipsuri mari, epidemii și moarte. Încet, încet condițiile de cazare, hrană și asistență medicală s-au ameliorat, pe de o parte ca urmare a măsurilor luate de autoritățile române, pe de alta datorită intervențiilor din partea Crucii Roșii internaționale. Regiunea a fost vizitată, în februarie-martie 1918, de elvețienii René Guillermin și Walther v. Stockar. Aceștia notau într-unul din rapoartele lor că internații din clasa I locuiau în condiții foarte bune, iar cei din clasa a III-a în condiții foarte simple, dar considerate suficiente. Elvețienii au observat că situația sanitară din Regiunea Sud era bună în acel moment, că nu existau epidemii, că se înregistrau doar câteva cazuri izolate de tifos exantematic. Repatrierea internaților bolnavi a permis descongestionarea centrelor, dezafectarea spațiilor improprii de locuit și chiar închiderea unor puncte de internare.

Rația de pâine în Regiunea Sud era de 500 de grame/zi, înlocuită de două ori pe săptămână cu 800 de grame de mămăligă. Oamenii mai primeau fasole, mazăre – în mod frecvent cu viermi, varză acră, cartofi etc. Chiar dacă hrana era considerată monotonă peste tot, aspectul internaților era potrivit. Într-o situație diferită se aflau internații aflați la muncă în serviciile publice românești, mai ales la calea ferată Băcești-Roman, care erau prost hrăniți. Deși în general cârpite, hainele internaților erau suficiente, la fel și încălțămintea. Îmbrăcămintea și încălțăminte primite de la statul român sau de la Legația elvețiană, deși binevenite, erau considerate insuficiente de către internați. Comandanții români păreau cu toții foarte buni în acel moment. Ei erau ofițeri în rezervă, iar în viața civilă erau avocați, judecători, inspectori agricoli etc. Erau binevoitori cu internații, iar aceștia le recunoșteau acest merit.

De-a lungul anilor 1916-1918, în Regiunea Sud – Huși au funcționat mai multe centre de internare. Unele dintre ele au fost menționate mai sus, cum apar în diferite situații oficiale românești, altele se regăsesc în descrieri externe. Toate centrele erau situate într-un teritoriu relativ restrâns, în jumătatea nordică a județului Fălciu. De la nord spre sud și de la vest spre est era vorba de: Răducăneni, Bohotin, Dolhești, Cozmești, Brădicești, Podoleni, Bunești, Boțești, Averești, Pâhnești, Stroești-Giurgești și Epureni, Duda. Un centru pentru internații înstăriți a funcționat la Huși.

Centrul Răducăneni

Aflat la aproape 40 de kilometri distanță de orașul Iași, Răducăneni era un târgușor, centru de plasă, parte a județului Fălciu în urmă cu un veac; astăzi este încadrată în județul Iași (extremitatea sud-estică). Centrul de internare de acolo s-a dovedit unul dintre cele mai importante din Regiunea Sud. Dintr-o situație de la 10 martie 1917, aflăm că la Răducăneni erau 766 de internați. În centru se găseau 722 de persoane, 40 de meseriași și patru muncitori erau la muncă. Se întrețineau singuri 455 de oameni, iar 162 erau întreținuți de către stat (28 din clasa I și 134 din clasa a II-a).

Epidemiile nu au ocolit centrul Răducăneni, în special în primul an de funcționare. În primăvara anului 1917 existaseră circa 60 de cazuri de tifos exantematic, dintre care 20 se soldaseră cu decese. Icterul s-a răspândit în luna septembrie 1917. Din primăvara 1917 până în noiembrie 1917 se înregistraseră 52 de decese.

La sfârșitul lunii octombrie-începutul lunii noiembrie 1917, la Răducăneni erau trecuți în acte 1.544 de internați. Dintre aceștia, 63 își asigurau singuri hrana, 141 făceau parte din clasa I, 233 erau din clasa a II-a, iar 1.107 din clasa a III-a. După cetățenie, 1.117 erau austro-ungari, 74 germani, 72 turci și 41 bulgari. Chiar dacă internații stăteau mai înghesuiți în toamnă în comparație cu primăvara anului 1917, ei erau cazați în general în spații bune. Excepțiile se înregistrau la clasa a III-a. Totodată, mulți internați din clasa a III-a erau lipsiți de încălțăminte și de haine. Un doctor se afla în permanență în centru. Trei infirmierii funcționau acolo, bolnavii fiind culcați pe saltele de paie.

Potrivit unor surse, mâncarea ar fi fost la Răducăneni printre cele mai bune din centrele de internare românești. Câteva situații punctuale pun sub semnul întrebării această afirmație generală. Spre exemplu, la 21 octombrie 1917, meniul internaților era compus din mămăligă dimineața, ceai la prânz și supă de varză seara, iar la 7 decembrie 1917 era vorba de pâine dimineața, ceai, supă de cartofi cu ulei la prânz și seara.

În decembrie 1917 și ianuarie 1918 au fost repatriați aproximativ 1000 de internați din centrul Răducăneni. La 2 februarie 1918, figurau în scripte 806 de internați, dintre care 738 erau în centru, iar 68 erau detașați la muncă (patru în agricultură, unul la CFR, 63 în „diverse”). Aproape două săptămâni mai târziu, mai precis la 14 februarie 1918, erau acolo 800 de internați. Din clasa IA erau 29 de persoane, din clasa IB – 505, din clasa a II-a – 142, iar din clasa a III-a – 124. Erau amintiți 686 de austro-ungari și 27 de germani, pentru ceilalți internați nefiind menționată cetățenia. În acel moment, etnicii evrei formau majoritatea internaților. Erau și mai multe femei, care își urmaseră soții de bunăvoie.

Locotenentul în rezervă C. Orănescu, apreciat drept excelent, era comandant în februarie 1918; tot atunci, dr. Gold era medicul centrului. Exista în centru o clădire pentru baie, unde încăpeau 10-15 persoane. Baia era obligatorie și gratuită, o dată pe săptămână, pentru toți internații din clasa a III-a; cei din clasele I și II plăteau între 40 de bani și un leu. Casele din localitatea apropiată unde erau cazați internații erau curate și aveau sobe bune („magnifice”, notau elvețienii). Internații aveau haine suficiente, iar hrana era bună. Mai existau un cuptor pentru deparazitare și o spălătorie nouă pentru rufe. Bolnavii din primele clase erau trimiși la spital. Centrul dispunea de două infirmerii, inclusiv una pentru izolare. Camerele erau curate, văruite, cu paturi și pături. Se înregistrase un caz de variolă, dar bolnavul fusese evacuat la spital, iar sătenii fuseseră revaccinați cu toții.

Se remarcau câteva lucruri la Răducăneni: existența a trei biserici și a unei sinagogi, a unei grădini de zarzavaturi, faptul că internații dăduseră concerte, iar comandantul amenajase o grădină publică. Nu lipseau nici lucrurile proaste. Corupția existentă în rândurile administrației românești explica de ce, ca regulă generală, internații „bogați și generoși” obținuseră mai multe permisii prin comparație cu ceilalți.

Dintr-un total de 2599 de internați, care au fost înregistrați la Răducăneni până la începutul lunii februarie 1918, au decedat 229, dintre care 145 în rândul celor de peste 50 de ani. La finalul războiului, centrul de la Răducăneni avea în evidențe 696 de internați, 665 deja transferați, iar 31 dispăruți.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

Modernizarea administrativă a Basarabiei s-a realizat în paralel cu integrarea provinciei în cadrul comun românesc, ambele procese desfășurându-se pe un teritoriu preponderent rural (doar 15 % din populație trăia la orașe) și cu cea mai scăzută rată de alfabetizare din toate provinciile alipite. În organizarea teritorial-administrativă a României interbelice distingem trei perioade importante:

1918 – 1925: perioada de autonomie a Basarabiei (27 martie – 27 noiembrie 1918), succedată de menținerea unor particularități administrative regionale, inclusiv a instituției Zemstvei. Momentul de răscruce a perioadei este Constituția din 1923 care legiferează unitatea și indivizibilitatea statului și adoptă principiul descentralizării administrative;

1925 – 1938: Perioada de la descentralizare spre centralizarea administrativă, conturată cronologic de Legea pentru unificarea legislativă (14 iunie 1925) și Constituția Regelui Carol II din 1938;

1938 – 1940: Perioada aplicării în practică a centralizării administrative, legiferată prin Constituția din 1938 și Decretul-lege pentru reforma administrativă din 13 august 1938.

Polemica acută în jurul căilor de unificare legislativă și eficientizării administrării în general, în relație cu marea dezbatere privind noțiunile-cheie ale dreptului administrativ, a început imediat după Unire, în discuție fiind cele două principii fundamentale – centralizarea sau descentralizarea. Cu referire la aceste aspecte, în atenția publică erau vehiculate cele două modele, francez și german, primul cu referință la Vechiul Regat, cel de-al doilea cu aplicare la Transilvania, Bucovina și Basarabia. Modelul francez era bazat pe o centralizare rigidă, pe când în sistemul german guvernul central dădea numai directivele generale, unitățile administrative locale fiind aproape independente în ceea ce privește necesitățile locale.

În perioada anilor 1918-1925, administrația României nu a reprezentat un sistem unic, ci a funcționat după norme legislative diferite pentru fiecare provincie, elaborate în Imperiile Austro-Ungar și cel Rus. În Vechiul Regat funcționa Legea pentru organizarea comunelor urbane din iulie 1894 și Legea comunelor rurale și a plaselor din mai 1904, cu modificările ulterioare. În Bucovina viața administrativă era ghidată de Legea imperială din 1908, în conformitate cu care căpităniile au fost transformate în județe. Transilvania și Banatul erau administrate prin Legea comunală și Legea pentru administrarea comitatelor și a municipiilor, ambele din 1886. În Basarabia funcționa Regulamentul pentru comunele urbane din 1892 și Regulamentul Zemstvelor din 1890, modificat de Guvernul Provizoriu în 1917.

Prin urmare, în organizarea administrativă a României de după 1918 au fost îmbinate două metode de unificare administrativă: simpla extindere a legilor și așezămintelor din Vechiul Regat asupra noilor provincii și elaborarea unei legislații noi, cu luarea în considerație a tradițiilor și exigențelor provinciilor reunite.

În anul 1918, în România erau 76 de unități administrative cu același statut, dar cu denumiri diferite: în Vechiul Regat și în Basarabia erau județe, 34 și respectiv 9 (denumite uezd); în Transilvania și Banat erau 23 de comitate, iar în Bucovina – 11 căpitanate. Prin articolul 4 al Constituției din 1923 se stabilea că „teritoriul României din punct de vedere administrativ se împarte în județe, iar județele în comune”.

Reforma administrativă culmina cu adoptarea Legii pentru unificare administrativă din 14 iunie 1925. Potrivit Legii, județele se împărțeau în plase și plasele în sectoare. Prefectul era reprezentantul puterii centrale în tot județul și de obicei era o figură politică. Pretorul reprezenta puterea centrală în plasă. Ambii se aflau în subordinea directă a Ministrului de Interne, pretorul fiind la rândul său subordonat prefectului. Spre deosebire de prefect și pretor, primarul care se afla în fruntea comunei era ales de către consiliul comunal prin votul secret al majorității absolute a consilierilor. Notarul era „agentul autorității centrale în comună”, acesta fiind în același timp șeful poliției administrative în comună, ofițer al poliției judiciare și auxiliar al parchetului în situații speciale, precum și ofițer al stării civile, dar fără drept de a celebra căsătorii, acesta fiind atribuit primarului.

După cum enunțam mai sus, Basarabia și-a păstrat o anumită perioadă autonomia, statut ce includea toate componentele necesare funcționării acestui mecanism: organele puterilor legislativă (Sfatul Țării) și executivă (Consiliul Directorilor Generali), precum și organele administrației locale (Zemstva). Directorii Generali erau numiți prin decret regal, iar în guvernul central de la Iași erau numiți doi miniștri fără portofoliu, care să reprezinte Basarabia. Odată cu renunțarea la condițiile Unirii, din 27 noiembrie 1918 au activat numai directoratele (Finanțe, Interne, Agricultură, Instrucțiuni Publice, Justiție, Industrie și Comerț, Control), pe lângă fiecare Director fiind instituită funcția de consilier tehnic, ocupată, de regulă, de specialiști cu experiență delegați din Vechiul Regat. Cu toată critica deputaților basarabeni, activitatea directoratelor s-a încheiat la 4 aprilie 1920. Unicul directorat care a funcționat până în anul 1923 a fost cel de Interne.

Între 13 iunie și 11 decembrie 1918, funcția supremă în Basarabia a fost exercitată de Comisariatul General al Basarabiei (condus de Arthur Văitoianu), cu atribuții plenipotențiare asupra administrării provinciei (inclusiv coordonarea activității directoratelor), armatei și de pază a frontierei de stat. Crearea acestuia a fost dictată deopotrivă de factorii interni și externi, printre care asigurarea deplasării trupelor germane și austro-ungare și campania de rechiziții a cerealelor, așa cum prevedea Tratatul de Pace de la București dintre Puterile Centrale și România.

La 21 august 1920 era instituită Direcția ținuturilor alipite și a unificării administrative care prelua parte din atribuțiile Ministerului de Interne referitoare la Transilvania, Basarabia și Bucovina, afară de numiri în posturi, siguranță și poliție. Situația tensionată din Basarabia și acțiunea subversivă sovietică la hotarul de est a țării a determinat instituirea Comandamentului militar al Basarabiei, la 20 septembrie 1921. Acesta urma să asigure un acord continuu între autoritățile militare și cele administrative în activitatea pentru menținerea ordinii. În fruntea Comandamentului a fost numit generalul de divizie Ion Popovici, căruia i se subordonau trupele și serviciile Ministerului de Război, precum și prefecții de județ și primarii din Basarabia. Instituirea stării de asediu determina păstrarea unui control nelimitat al Comandamentului asupra tuturor autorităților publice, această situație fiind menținută până la 11 ianuarie 1922, când zona atribuțiilor sale a fost limitată în zona unei fâșii de 30 km de-a lungul frontierei.

Un alt moment al administrației românești este instituirea Comisarului superior al guvernului în Basarabia și Bucovina, cu rang de Ministru de Stat, la 1 ianuarie 1927 în această funcție fiind numit generalul I. Râșcanu. Implicarea sa în administrarea Basarabiei a fost una foarte diversă, de la coordonarea bugetelor județelor și activității Centralei băncilor populare la deschiderea de ziare și școli românești.

La numai două zile de la emiterea decretului regal cu privire la decizia Sfatului Țării de Unire a Basarabiei cu România, au fost create nouă prefecturi, în fruntea cărora erau numiți primii prefecți: V. Hartia – Chișinău; V. Săcară – Soroca; I. Postolachi – Orhei; I. Văluță – Bălți; V. Condac – Hotin; S. Niță – Cetatea Albă și E. Adamovici – Bender. Cele nouă județe erau divizate în 44 de plase, 113 voloste (cercuri de comune), 1 272 sate (comune rurale) în județele din nord și centru, 105 comune rurale în județele Ismail și Cahul, după organizarea de până la 1878. În Basarabia mai existau 14 comune urbane, dintre care 9 reședințe de județ și 25 de târguri.

Modernizarea vieții social-politice și economice după Unire a fost urmată de modernizarea structurilor și serviciilor administrative de nivel central și local. Bazele acesteia au fost puse prin reforma administrativă, axată pe descentralizare, fapt ce presupunea transferul gradual de putere către organele administrării locale, alese de cetățeni, investirea acestora cu atribuții largi, care să corespundă așteptărilor locale.

Mulțumiri istoricului Svetlana Suveică pentru monografia Basarabia în primul deceniu interbelic (1918-1928). Modernizare prin reforme, oferită cu generozitate în elaborarea acestui articol.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.