Linkuri accesibilitate

1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Delegația română la Conferința de la Paris, în centru Ionel I. C. Brătianu, ultimul din dreapta în picioare Ion Pelivan. Foto: BCU, Iași)
Delegația română la Conferința de la Paris, în centru Ionel I. C. Brătianu, ultimul din dreapta în picioare Ion Pelivan. Foto: BCU, Iași)

După pledoaria pentru susținerea drepturilor sale asupra Basarabiei și părăsirea Conferinței de către Brătianu, a urmat o perioadă de întârziere în demersurile legate de rezolvarea problemei Basarabiei, pe fundalul degradării poziției României la Conferință.

Ion Pelivan pe timpurile studenției de la Dorpat (Foto: Muzeul Liceului „Ion Pelivan”, s. Răzeni)
Ion Pelivan pe timpurile studenției de la Dorpat (Foto: Muzeul Liceului „Ion Pelivan”, s. Răzeni)

Referindu-se la situația delegației române la Conferință și atitudinea Marilor Puteri față de chestiunile românești, Ion Pelivan consemna în corespondența cu Inculeț și Ciugureanu: „Treburile noastre românești mergeau foarte greu la Conferința de la Paris. Clemenceau, Președintele Consiliului de miniștri francez și președintele Conferinței, poreclit «Tigrul», nu-l agrea pe Ionel Brătianu. Nu-l agreau nici Wilson, președintele Statelor Unite, și nici Lloyd-George, președintele consiliului de miniștri englez. Adică, nu-l simpatizau tocmai diriguitorii principali ai Conferinței, care dispuneau de soarta popoarelor lumii. Cauza acestei antipatii trebuie căutată în dârzenia și rezistența lui Brătianu, care cerea respectarea «în integrum» a pactului încheiat în 1916 între România și puterile Antantei. Și aceasta scumpii noștri aliați nu erau dispuși să o facă... Ionel Brătianu nu voia să cedeze nimic, nici în chestiunea autonomiei naționale, culturale și economice a minorităților din România, nici în chestiunea Cadrilaterului, a cărui cedare era cerută în schimbul recunoașterii Unirii Basarabiei. Chestiunile acestea el le considera „incompatibile cu interesele noastre superioare naționale și cu demnitatea țării”.

În acest context nefavorabil, un rol important în menținerea atenției asupra Basarabiei în cercurile diplomatice occidentale și în opinia publică de la Paris l-a jucat tocmai Pelivan, care așa cum aminteam și anterior, a desfășurat o amplă activitate diplomatică și propagandistică în susținerea cauzei românești în această problemă.

Cu referire la situația în care urma să pledeze cauza provinciei, Pelivan consemna: „Conjunctura și atmosfera generală, creată la Conferință în jurul României, fiind defavorabilă românilor, bineînțeles că și chestia Basarabiei, care era una din numeroasele chestii românești, nu putea să fie privită cu ochi buni de Conducătorii Conferinței. Din cauza aceasta, chestia Basarabiei, deși în fond nu prezenta nicio greutate pentru rezolvarea ei, nu se putea mișca din loc. Basarabia devenise obiect de șantaj, în mâna dictatorilor lumii, mai ales a Statelor Unite, pentru a impune României voința și punctul lor de vedere”.

În ajunul plecării lui Brătianu de la Conferință, Pelivan îi informa pe Inculeț și Ciugureanu, că „... aliații ne tratează extraordinar de prost. Între altele, mai voiesc să ne impună în România o autonomie națională pentru minorități. La Basarabia nu s-a ajuns, dar de pe acum prevăd diferite dificultăți. Unii englezi spun descoperit, că pentru Basarabia e necesar plebiscit. Aliații cochetează cu amiralul Kolceak, care pune ca și condiție restabilirea vechilor granițe rusești. Din România și Basarabia reprezentanții englezi primesc știri foarte proaste despre administrația basarabeană. Asta ne strică foarte mult. Cât privește francezii, aceștia între patru ochi ne dau dreptate, iar la ședințele oficiale ne lucrează”.

Pornind de la realitățile create în jurul problemei Basarabiei, mai ales după îndepărtarea lui Brătianu din capitala Franței, Pelivan s-a încadrat plenar în apărarea drepturilor românești asupra teritoriului dintre Nistru și Prut. Una din cele mai eficiente componente ale activității lui Pelivan la Paris, care i-a descoperit un mare talent diplomatic și politic, a fost organizarea propagandei românești. Cu referire la acest aspect, într-o scrisoare către Inculeț și Ciugureanu din 29 mai 1919, delegatul basarabean arăta că propaganda română era prost organizată sau lipsea „din cauza că suntem zgârciți sau nu avem parale... toate semințiile: ungurii, sârbii, grecii, bulgarii, rușii, precum și popoarele eliberate de sub jugul moscovit, ca polonii, finlandezii, gruzinii și armenii, ucrainenii, estonienii, letonii, lituanienii, desfășurau o activitate care era mult superioară celei ce o făceau românii. Poate că într-o măsură oarecare era de vină zgârcenia lui Ionel Brătianu, care nu prea credea în utilitatea propagandei”.

Primul ministru al României, Alexandru Vaida Voevod
Primul ministru al României, Alexandru Vaida Voevod

Această situație s-a schimbat prin noiembrie 1919, odată cu venirea în fruntea delegației române la Paris a lui Alexandru Vaida-Voievod, care potrivit lui Pelivan, a dat mai multă importanță chestiei propagandei. În această perioadă delegatul basarabean a putut publica albumul „L’Image de la Bessarabie”; va tipări ziarul „La Bessarabie”; va edita broșurile, devenite ulterior cărți de istorie, La Bessarabie sous la regime ruse 1812-1918; L’Union de la Bessarabie a la mère-patrie Roumanie etc. (în total peste 10 lucrări de sinteză în franceză și engleză privind dreptul istoric românesc asupra Basarabiei), prin care a făcut cunoscută problema Basarabiei în toate cercurile politice și diplomatice, dar și în lumea intelectuală.

Pentru a promova interesele Basarabiei, diplomatul a conlucrat cu diferite personalități prezente la Conferință sau în capitala Franței – publiciști, profesori, jurnaliști, oameni politici, membri ai delegațiilor, etc. Despre aceștia ne relatează chiar Pelivan în corespondența sa: „Se cuvine să ne amintim nu numai de adversari, ci și de prieteni, care ne-au ajutat mult la Conferința Păcii, fie ei străini, fie români. Vorbesc de ajutor în chestia Basarabiei. Comisarul și raportorul Conferinței Tardieu, fără îndoială, ne-a fost un bun prieten. Chiar Clemanceau și Lloyd Georges, după intrarea armatelor noastre în Budapesta și venirea lui Vaida-Voievod la Conferință, și-au schimbat atitudinea față de România. Dintre francezi ne-au fost binevoitori profesorii Emanuel de Martonne și Mario Roques, publiciștii Tavernier, Gerves, Renax, Gauvaine, Bien-Aimee și deputatul Franklin Buillon. Dintre delegații italieni ne-au ajutat profesorul Arcari și publicistul Ernesto Vercezi. Iar dintre englezi ne-a fost foarte favorabil delegatul pentru chestiunile teritoriale A. W. Leeper, un mare jurnalist, care fusese pe vremuri în România”.

Emanuel de Martonne (Foto: I. Țurcanu, M. Papuc, Basarabia în actul Marii Uniri de la 1918)
Emanuel de Martonne (Foto: I. Țurcanu, M. Papuc, Basarabia în actul Marii Uniri de la 1918)

Una din cele mai „colorate” istorii este cu marele publicist August Gauvain, care în una din zile, l-a invitat pe Ion Pelivan pentru a-i atrage atenția „asupra acțiunii mârșave a «delegatului basarabean» A. Krupenski, care umbla dintr-o redacție în alta a gazetelor mari din Paris, cu niște «țărani basarabeni improvizați», «țărani de carnaval», care «mărturisesc» și se plâng moldovenește, că ei nu mai suportă «jugul românesc în Basarabia»”. Acesta personal s-a implicat în demascarea acestor pseudo-țărani, aducând mai multă claritate prin publicațiile sale asupra situației din Basarabia.

Un alt caz de susținere este al profesorului Mario Roques, care l-a atenționat pe Pelivan că Krupenski se prezintă în cercurile socialiste de la Paris drept „socialist basarabean” și l-a sfătuit să-i ofere materiale pentru „a-i descrie adevărata fizionomie morală și politică a acestuia”. Acționând în acest sens, Pelivan îl informa, la 16 septembrie 1919, și pe Inculeț: „Dl profesor Mario Roques mi-a spus dăunăzi că ar fi bine ca aici să se tipărească o broșurică despre A. N. Krupenski, care este primit în unele cercuri ca socialist basarabean. Te rog să faci tot posibilul să-mi trimiți material pentru biografia acestui mare «socialist»”.

Pelivan a avut o relație specială cu Emanuel de Martonne, unul din cei mai mari geografi ai timpului și un susținător fervent, în baza argumentului științific, al cauzei românești la Conferință. În 1918, acesta era desemnat expert al Comitetului de studii de pe lângă Conferința de Pace, fiind principalul autor al recomandărilor făcute, cu obiectivitate, guvernului francez, privind teritoriile ce urmau să fie recunoscute România şi Poloniei prin tratatele de pace. El a călătorit pe teren şi conform principiului viabilităţii frontierelor, a obţinut extinderea frontierei Poloniei şi României. Cu referință la Basarabia, de Martonne a efectuat în anul 1919 o călătorie în provincie, iar observațiile sale s-au regăsit într-o carte cu răsunet în epocă - Choses vues en Bessarabie, publicată imediat la Paris, despre care vom vorbi în articolul următor.

În legătură cu acest fapt, Pelivan îi scria, la 8 august 1919, lui D. Ciugureanu: „am tipărit și articolele lui de Martonne, apărute în L’oeuvre și Jurnal de Débats, în broșuri separate, în eglezește și franțuzește”.

Vasta activitate a delegatului basarabean la Paris îl făcea pe N. Iorga să recunoască ulterior: „Reunirea Basarabiei la România nu a fost un succes al diplomaţiei româneşti, cum s-a afirmat în permanenţă, ci rezultatul propagandei efectuate de Pelivan la Paris”. Deşi evident exagerată, afirmaţia venea să confirme, totuși, largul aport al acestuia în activitatea generală a delegației României la Paris și contribuția sa imensă în pledarea cauzei Basarabiei la Conferința de Pace.

Prizonieri români și gardieni germani
Prizonieri români și gardieni germani

Deși în număr mai mic, prizonierii români din rândurile trupei au ajuns în anii 1916-1918 și în vestul ori în sudul Germaniei, în Baden, Würtemberg, Saar, Bavaria, Alsacia și Lorena.

Lagărul Mannheim

În apropierea orașului Mannheim, pe malul Rinului, în Baden, era unul dintre cele mai importante lagăre din vestul Germaniei în care au fost închiși prizonieri români Acesta era un lagăr pentru prizonieri din rândurile trupei, însă în anumite perioade au fost reținuți aici și ofițeri. Lagărul era structurat pe companii, despărțite între ele prin garduri de sârmă ghimpată, între acestea patrulând gărzi înrmate. Fiecare companie cuprindea opt barăci, plus bucătăria și cancelaria.

Spre sfârșitul lunii februarie 1917, unii prizonieri de la Lamsdorf au fost mutați în lagărul Mannheim. Drumul cu trenul a durat două zile și două nopți. Mutarea dintr-un lagăr în altul a prizonierilor slăbiți de foame și frig putea avea consecințe tragice pentru mulți dintre ei. Dintr-un convoi de 200 de prizonieri, aflați în deplasare spre Mannheim, cu trenul, au murit nu mai puțin de 17.

Prizonier român în lagărul Mannheim (©www.saecularia.ro)
Prizonier român în lagărul Mannheim (©www.saecularia.ro)

După experiențele traumatice prin care trecuseră pe front și în captivitate, unii dintre prizonieri aveau probleme majore de sănătate și erau ținuți în spitalul lagărului din Mannheim. Mulți dintre prizonieri, foarte slăbiți, au murit în acest spital.

Lagărul Mannheim reunea prizonieri din diferite armate aliate, francezi, ruși, englezi și belgieni. Francezii au constituit un comitet și au decis să-i ajute pe români cu hrană. Au făcut-o dându-le pesmeți, ciocolată, sardele, macaroane etc. De altfel, francezii au trimis special alimente în acest lagăr și pentru prizonierii români, nu doar pentru ai lor. De asemenea, și englezii i-au ajutat pe prizonierii români. Deși proveneau din mai multe țări, prizonierii din Mannheim ajunseseră să comunice între ei folosind un vocabular comun, cu împrumuturi din toate limbile de acolo. Francezii făcuseră un teatru într-o baracă; exista și o bibliotecă.

La un moment dat, la Mannheim erau peste 700 de prizonieri români. Aceștia au fost repartizați în număr mare ca lucrători în fermele germane din zonă.

Unii prizonieri au încercat să fugă din lagăr. Santinelele deschideau focul potrivit consemnului, astfel încât unii prizonieri au fost uciși. Alții au fost prinși, iar drept pedeapsă primeau 14 zile de arest greu.

Ofițer român prizonier în Germania (Foto: Expoziția Marele Război, 1914-1918, Muzeul Național de Istorie a României, http://www.marelerazboi.ro/)
Ofițer român prizonier în Germania (Foto: Expoziția Marele Război, 1914-1918, Muzeul Național de Istorie a României, http://www.marelerazboi.ro/)

Lagărul Ulm

Lagărul Ulm, din Würtemberg, număra aproape 1.000 de prizonieri români. Pe seama prizonierilor români s-ar fi făcut afaceri cu bunuri alimentare. După încheierea armistițiului dintre Germania și Aliați, în noiembrie 1918, aici ar fi fost uciși prin împușcare trei soldați români, alți doi fiind răniți.

Lagărul Saarbrücken

În acest lagăr, din vestul Germaniei, în landul Saar de astăzi, au fost identificați 232 de prizonieri români la un moment dat.

Lagărul Lechfeld

Aflat în Bavaria, lagărul Lechfeled a cunoscut un număr schimbător de de prizonieri români. Dintr-o mărturie postbelică reiese că din 500 de prizonieri din acest lagăr, duși la săpat tranșee în zona Schizzerhae, în Alsacia, 370 ar fi murit din cauza frigului, foamei și bătăilor, patru ar fi fost împușcați, iar trei aruncați într-un lac.

În lagărul Bayreuth, tot din din Bavaria, erau la un moment dat 1.150 de prizonieri români.

Lagărele din Alsacia și Lorena

Prizonierii români au ajuns și în Alsacia și Lorena, teritorii aflate în componența Germaniei din 1871, dar revendicate de Franța. Nevoia de forță de muncă pentru lucrările din spatele frontului i-a determinat pe germani să recurgă și la prizonierii români. Drumul din alte părți ale Germaniei până în Alsacia și Lorena a fost făcut în vagoane de vite, cel mai adesea în condiții groaznice, inclusiv fără hrană, ceea ce a provocat moartea multora. Odată ajunși la destinație, chiar dacă erau epuizați, românii au fost folosiți la construirea de fortificații și a drumurilor de acces, în fabrici și în minele de potasiu sau de fier, în cariere de marmură, dar și la exploatările forestiere sau în agricultură. Cei care au ajuns să muncească la ferme au fost oarecum avantajați, obținând o anume siguranță alimentară.

Mâncarea cu totul insuficientă a făcut numeroase victime între prizonierii români. Oameni cu fețele supte și adesea cu privirile pierdute, prizonierii încercau să supraviețuiască. Asemeni altor prizonieri aflați în situații asemănătoare, și românii încercau să facă rost de mâncare de unde și cum puteau, inclusiv din gropile de gunoi și din grămezile de bălegar.

Frigul din iarna 1916/1917 a făcut ravagii în rândurile românilor, cu atât mai mult cu cât erau cazați în condiții improprii, inclusiv sub cerul liber, cu îmbrăcămintea și încălțămintea uzate. La Steinbrunn-le-Haut au murit 125 (sau 71, după alte date) de români în geroasa noapte de 27/28 ianuarie 1917.

Cimitirul românesc Soultzmatt - Val du Pâtre (©www.saecularia.ro/copyright)
Cimitirul românesc Soultzmatt - Val du Pâtre (©www.saecularia.ro/copyright)

Sărăcia surselor de arhivă a făcut dificilă înregistrarea cu maximă rigoare a datelor privindu-i pe militarii români decedați în cele două regiuni disputate acum un veac de Germania și Franța. Prezența prizonierilor români a fost identificată în 26 de localități din Alsacia și în 42 de localități din Lorena. În toate aceste așezări au murit militari români în anii 1917-1918, cel mai adesea ca urmare a subalimentării și muncii epuizante. Între ianuarie 1917 și decembrie 1918, în cele două regiuni ar fi murit 2.344 de militari români, dintre care 1.180 în Alsacia, iar 1.164 în Lorena. Peste jumătate dintre morții români, mai precis 1.191, au fost înregistrați în lunile februarie-aprilie 1917.

În total, în cimitirele din Alsacia și Lorena au fost identificate mormintele a peste 2.800 de soldați români. Unii dintre aceștia au decedat în estul Franței după încetarea războiului, probabil în spitale. Multe oseminte ale militarilor români au fost adunate în cimitire în perioada interbelică, procesul continuând și după Al Doilea Război Mondial. Spre exemplu, în cimitirul de la Cronenbourg-Strasbourg au fost reînhumați 197 de militari români în 1924. Osemintele a 273 de soldați români au fost mutate din cimitirul din Colmar, în 1972, în cimitirul din Hagenau; în cel din urmă loc sunt astăzi mormintele a 472 de români. La Soultzmatt, în cimitirul Val du Pâtre, se găsesc 678 de morminte ale militarilor români. În cimitirul de la Dieuze sunt mormintele a 947 de români. Atât la Soultzmatt, cât și la Dieuze au fost ridicate în perioada interbelică, la inițiativa statului român, monumente funerare, între care și statui relizate de sculptori celebri, precum Oscar Han sau Milița Pătrașcu. Mormintele altor soldați români au fost reunite la Effren și Hirson (281) și Aisne (275).

Încarcă mai mult

Despre blogul centenarului 1918 - 2018

1918 – 2018. Un centenar văzut de pe ambele maluri ale Prutului, de istoricii Octavian Țîcu de la Chișinău și Dorin Dobrincu de la Iași.

Timp de un an și jumătate, cei doi istorici vor analiza, dezbate (poate și în contradictoriu) și comenta evenimentele anului 1918 si repercusiunile acestora până astăzi. Țelul acestui blog „în tandem” nu este numai de a arunca o nouă privire asupra anului 1918 dar și de a demistifica multe locuri comune ale istoriei contemporane, de a repune in contextual lor istoric „corect” fapte și persoane deseori manipulate de politicieni, de presă sau chiar de istorici.

Istoricul Octavian Țîcu, Chișinău
Istoricul Octavian Țîcu, Chișinău

„… fenomenul Unirii de la 27 martie 1918 trebuie privit într-un context amplu al transformărilor la nivel european și regional, în care efectul cumulat al războiului mondial, al revoluției ruse, al pretențiilor teritoriale din partea Ucrainei independente exprimate față de Basarabia și al pericolului bolșevizării, a determinat opțiunea provinciei pentru revenirea în cadrul statului român întregit.” (Octavian Țîcu, Cercetator-Coordonator la Academia de Stiinte a Moldovei )

Istoricul Dorin Dobrincu, Iași
Istoricul Dorin Dobrincu, Iași

„ Războiul și ceea ce a urmat nu reprezintă în România doar istorie, ci și memorie. Ambele sensibile. Ca și în alte locuri. Există o istorie oficială, patriotică, justificativă, care mai degrabă pune note la discursul oficial din epocă, după cum există și o istorie critică, care caută să înțeleagă și să explice. ” (Dorin Dobrincu, istoric, cercetător la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” din Iași, Academia Română – Filiala Iași, din 1995).

XS
SM
MD
LG