Linkuri accesibilitate

1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Emanuel de Martonne (Foto: I. Țurcanu, M. Papuc, Basarabia în actul Marii Uniri de la 1918)
Emanuel de Martonne (Foto: I. Țurcanu, M. Papuc, Basarabia în actul Marii Uniri de la 1918)

Într-o sâmbătă de 19 iulie 1919, în ziarul parizian „Journal de Debats”, apărea pe prima pagina articolul profesorului Emanuel de Martonne, intitulat „En Bessarabie” (În Basarabia).

Articolul „En Bessarabie” în Journal des Debats (Foto: BCU, Iași)
Articolul „En Bessarabie” în Journal des Debats (Foto: BCU, Iași)

Cine era autorul acestui studiu și care era motivația apariției unei astfel de publicații în unul din principalele ziare de dezbateri politice și literare din capitala Franței, constituie un motiv aparte de interes. Cei care au citit cu atenție publicațiile anterioare, probabil intuiesc de ce a apărut un asemenea articol anume în iulie 1919; era momentul maxim al încrâncenării diplomatice între delegația română și cea rusă în problema Basarabiei la Conferință de Pace, prin urmare era nevoie de o clarificare a opiniei publice într-un mod dezinteresat și cumva neutru.

Personajul care a scris acest articol, profesorul Emanuel de Martonne, era o somitate intelectuală a timpului, cu o reputație morală ireproșabilă și cu o distinsă carieră în cercetarea geografiei. Fiu al arhivistului A. de Martonne, acesta este autorul unui Tratat de geografie fizică (1909) și al volumelor Geografie universală (1931), consacrate Europei Centrale. El a condus publicația Atlasul Franței și a fondat Institutul de Geografie de la Sorbona. Datorită acestei reputații, în 1918, este desemnat expert al Comitetului de studii de pe lângă Conferința de Pace, fiind principalul autor al recomandărilor făcute, cu obiectivitate, guvernului francez, privind teritoriile ce urmau să fie recunoscute României și Poloniei prin tratatele de pace.

Despre Basarabia, alături de observațiile sale pe care le prezentăm mai jos, avea să publica lucrarea Choses vues en Bessarabie, Paris (1919), în care se regăseau multe din reflecțiile acestui studiu. Dincolo de motivația politică și academică a studiului, observațiile lui de Martonne sunt importante prin captarea spiritului din Basarabia anului 1919, modul de viață și tradițiile existente la acel moment.

„Reîntors la Paris de câteva zile, dintr-un voiaj ce l-am făcut în Basarabia, am fost surprins de întrebările ce mi se puneau. Unul îmi cerea impresiile asupra bolșevicilor, altul mă întrebă îngrijorat ce e cu răscoalele provocate de abuzurile Românilor, un altul ar vrea să afle dacă e adevărat că în Basarabia nu se vorbește românește. Toți mă întrebau, dacă e exact că masa populației dorește a se întoarce la Rusia.

Numai gândindu-mă la distanța ce desparte Nistrul de Sena, la întârzierile așa zisului Orient-Express, căruia i-a trebuit cinci zile ca să mă aducă de la București la Paris, la telegramele care fac aceeași distanță în trei săptămâni, îmi explic cum s-au putut răspândi aici idei atât de contrare realității faptelor.

N-am întâlnit nici urmă de bolșevic. Dacă ai permisul de circulație cerut în zona militară, poți circula cu ușurință în Basarabia. O liniște și ordine perfectă domnesc acolo. Trupele noastre au evacuat aproape complet Nistrul de jos; totuși întregul front e ocupat de trupele române care sunt eșalonate până la Chișinău. Am văzut mai multe batalioane românești. Soldații sunt bine înarmați și au aerul marțial. Apărarea contra bolșevismului este binefacerea cea mai evidentă a ocupațiunei românești și face cea mai mare impresie asupra clasei mijlocii.

Țăran din Basarabia (Foto: I. Țurcanu, M. Papuc, Basarabia în actul Marii Uniri de la 1918)
Țăran din Basarabia (Foto: I. Țurcanu, M. Papuc, Basarabia în actul Marii Uniri de la 1918)

De la Nord la Sud, țara este admirabil cultivată: în stepele Bugeacului cu orizonturile sale nemărginite, spicele ondulează cât cuprinzi cu vederea, iar porumbul, întârziat din cauza ploii, formează fâșii de un verde-deschis, care alternează cu fâșiile negre ale arăturilor proaspete. Dealurile din împrejurimile Chișinăului, Orheii și Sorocii sunt pline de livezi, ce ascund căsuțele țărănești, așezate la poalele unor înălțimi acoperite de frumoase păduri de stejari. Livezile acestea au dat o recoltă bogată.

Cineva mi-a arătat o pădure arsă și mai multe proprietăți distruse de bolșevici; în schimb am văzut altele intacte. Valul de răscoale dezlănțuite în iarna anului 1917-1918 de dezertori ruși și de bande bolșevice venite din Ucraina n-au durat mai mult de cinci-șase săptămâni și în tot cazul nu au depășit Chișinăul. Ele au fost însă de ajuns pentru a zgudui populația basarabeană din temelii, a provoca ruptura dintre aceasta și Rusia și să orienteze pe conducătorii basarabeni spre România, care singură era în măsură atunci ca să asigure ordinea. Preponderența elementului românesc în populația basarabeană, acest factor singur n-ar fi fost de-ajuns ca să determine această mișcare, deoarece țăranii erau menținuți în ignoranță prin oprirea limbii românești în școală.

Toți își zic „moldoveni”. Limba lor însă e identică cu aceea pe care am sesizat-o în Carpați, în Muntenia, ca și în Transilvania. Cu toate că portul românesc e abandonat – port din care se mai păstrează singură căciula – am regăsit tipurile românești până la porțile Chișinăului. Însăși așezarea satelor, aspectul caselor și acoperișurile de scânduri cu gardurile ce închid curțile mi-au reamintit satele din Oltenia. Această regiune de „codri” este tot atât de curat românească ca și dealurile din sudul Carpaților. Coloniile rusești ce s-au fundat aici au fost asimilate. În multe privințe, am constatat inexactitatea hărților etnografice vechi, și sunt sigur că proporția românilor e cu mult mai mare decât aceia indicată de recensământul rusesc de la 1897.

Regiunea stepelor de la Sudul Benderului e cu totul diferită. Am vizitat aici coloniile germane și bulgare înființate după anexarea acestei regiuni la Rusia în 1812, în vremea când întreg Bugeacul era pustiu, Tătarii ducându-se ca să se stabilească în Crimeea, iar Turcii plecau în lume, cum fac ori de câte ori simt că le scapă puterea. Pe înălțimile ce despart văile, în care satele sunt strânse laolaltă, îți poți face încă o idee despre ce puteau fi atunci aceste pustietăți cu orizonturile monotone, și care totuși nu sunt lipsite de oarecare măreție. Nici urmă de om cât cuprinzi cu ochii; pe marginea drumurilor întâlnești de multe ori câte un schelet de cal părăsit; doi vulturi ce se înfruptau cu lăcomie dintr-un hoit încă proaspăt își luară zborul la câțiva pași numai de automobilul meu…

Satele germane sunt așezate regulat și te izbesc prin casele lor înalte și spațioase ca și prin aerul de bogăție ce-l respiră. Vitele sunt admirabil îngrijite, iar caii din belșug căci Germanii basarabeni sunt țărani bogați: ei au primit loturi de până la 100 de hectare. Valul bolșevist a trecut peste ei fără a-i atinge; guvernul rusesc le-a făgăduit exproprierea la începutul războiului și ei n-au uitat-o. În vremea ocupației germane, guvernul român a avut fericita inspirație de-a le trimite pe soldații lui Mackensen în cantonament; contactul acestora cu dânșii a fost foarte defavorabil influenței germane; rechizițiile de cereale și de vite, cât și recrutările le-au lăsat foarte proaste amintiri. Germanii care se abținuseră la votarea unirei cu România hotărâră să trimită o delegație la București ca să facă act de supunere Regelui Ferdinand. Am vorbit cu șeful acestei delegații, pastorul Hoffman. Oamenii aceștia sunt la urma urmei, cu aceia care le garantează ordinea și posesiunea pământurilor.

Bulgarii de asemenea sunt țărani bogați, crescători de cai superbi și comercianți capabili; am întâlnit pe mulți din ei care treceau Prutul spre a se duce în Moldova. La Bolgrad, capitala coloniilor bulgărești – un orășel unde se află cartierul general francez – se vorbește românește. Tot așa și în diferitele sate bulgărești ce le-am vizitat, ca și în satele în care predomină Găgăuții, populație de origine obscură vorbind turcește, dar de religie ortodoxă.

Orașele din centrul și Nordul Basarabiei, ca Benderul, Chișinăul, Orheii, Soroca și Bălți sunt centre cosmopolite care se deosebesc foarte mult de satele basarabene. În aceste orașe predomină elementul evreiesc, care acaparează întreg comerțul și e stabilit în cartiere de bazare cu prăvălii pitorești. Tipul clasic al evreului polonez nu l-am întâlnit în cartierele evreiești sau la sinagogă. Sunt într-adevăr sate de evrei agricultori. Desigur că noțiunea de evreu nu constituie aici o noțiune etnică. Se vorbește mult de dușmănia sistematică a evreilor contra guvernului român; se spune că ei au ajutat pe bolșevici să cucerească prin surprindere Benderul. Se știe că ei au refuzat să voteze în Sfatul Țării apelul la trupele române. În orice caz, nu se observă niciun semn de opoziție din partea lor. La Soroca am fost salutat de o delegație în care notabilitățile evreiești stăteau alături cu preoții ortodocși în mare ținută. I-am fotografiat împreună.

Zi de târg la Bălți, începutul sec. XX (Foto: I. Țurcanu, M. Papuc, Basarabia în actul Marii Uniri de la 1918)
Zi de târg la Bălți, începutul sec. XX (Foto: I. Țurcanu, M. Papuc, Basarabia în actul Marii Uniri de la 1918)

Zvonurile care circulă la Paris n-au nicio bază? Partea de adevăr este următoarea: De la votarea unirii fără condiții cu România, de către Consiliul Național din Chișinău, Basarabia este administrată la fel cu Transilvania, dar situația din prima țară e cu mult mai delicată. Elementele alogene nu sunt cu mult mai numeroase decât Transilvania, ele sunt chiar ceva mai răsfirate. Rușii nu formează nicăieri grupuri compacte, și tocmai pe malurile Nistrului, Românii se află în număr mai mare, afară de Nord, din partea Hotinului. Însă, pe când Transilvania a avut un rol efectiv în mișcarea de regenerare a Românilor, Basarabia a fost ținută la o parte în mod sistematic. Nicio carte românească nu putea trece Prutul; în Basarabia nu exista o singură școală românească. Printre țăranii români din Basarabia, sunt 90% analfabeți. Conștiința națională a unui popor nu poate fi deșteptată decât prin școală; o mare activitate se desfășoară acum pe acest tărâm acolo; institutorilor trebuie să li se predea până și alfabetul latin.

Țăranii, învățați să-și ție copiii lângă dânșii pentru munca câmpului, nu se grăbesc să-i trimită la școală. Unica lor preocupare este pământul. Reforma agrară s-a îndeplinit, cu toate acestea țăranii nu se vor simți în siguranță decât când li se vor fi distribuit loturile ce le revin fiecăruia în parte. Proprietarii de pe altă parte blestemă exproprierea pământului ce prisosește peste 100 de hectare ca și rambursarea, și se gândesc la regimul rusesc, informându-se în același timp cu zel despre progresele amiralului Colceag. În fine, nesiguranța în ceea ce privește hotărârile Conferinței întreține aspirația spiritelor. Toate zvonurile sunt crezute: vin rușii, bolșevicii trec Nistrul; plecarea francezilor de asemenea îngrijește publicul.

Însă toată lumea cere înainte de toate ca să fie lămurită asupra soartei țării. Țărănimea este încă amorfă, nimic mai greșit decât a crede că dânsa mai nutrește vreo simpatie pentru regimul rusesc; regimul acesta a lăsat, e drept, urme adânci și se mai bucură de oarecare favoare printre proprietari și foștii slujbași ai regimului din care mulți au rămas în funcție. Totuși munca depusă pentru organizarea învățământului începe a-și da roadele. Am găsit la Chișinău, la Soroca și Bălți, un grup de intelectuali români conștienți printre care erau profesori și studenți, foști proprietari, mai mult sau mai puțin legați de regimul rusesc, chiar și funcționari. Forța lor provine de acolo, că vorbesc în numele marii majorități a populației, exprimând aspirațiile nelămurite ale maselor care se deșteaptă din ce în ce. Ei reprezintă desigur viitorul.

Posibil ca administrația română să fi făcut greșeli; posibil ca să mai facă încă; n-am făcut și oare și noi destule în Alsacia, unde totuși situația era mai clară? Posibil de asemenea, ca rechizițiile făcute de trupele române să fi nemulțumit cutare ori cutare oraș. Posibil ca să fie încă agitate cu toată liniștea anunțată a țării. Nu este însă mai puțin adevărat că asimilarea Basarabiei cu România se face încet printr-o evoluție naturală. Numai o zguduire brutală ar putea-o opri. O întoarcere la trecut ar fi posibilă? Ar fi ea oare de dorit? Mă îndoiesc că vreun observator imparțial, având chiar simpatii pentru Rusia, să poată răspunde afirmativ.”

La Conferința de la Paris, de Martonne a conceput principiul viabilității frontierelor, conform căruia stabilirea granițelor trebuie să depindă nu numai de grupările etnice, ci și de motive geografice (relief, ape, accesibilitate) și de infrastructurile teritoriului. Opunându-se astfel delegaților americani și britanici, el a contribuit, în mod semnificativ, la desenarea granițelor din 1918-1921 (dintre care cele trasate între România, Serbia și Ungaria, mai sunt valabile și astăzi). Cu certitudine că observațiile și recomandările sale cu privire la Basarabia au jucat un rol decisiv pentru înclinarea balanței în această chestiune în favoarea României.

Ofițeri români în lagărul de la Dänholm-Stralsund (Foto: Expoziția Marele Război, 1914-1918, Muzeul Național de Istorie a României)
Ofițeri români în lagărul de la Dänholm-Stralsund (Foto: Expoziția Marele Război, 1914-1918, Muzeul Național de Istorie a României)

Lagărele pentru ofițeri

Ofițerii români căzuți în captivitatea germană au fost reuniți în special în lagărele de la Dänholm-Stralsund și Crefeld, dar unii dintre ei au ajuns și în cele de la Ströher Moor, Ostenholzer Moor Schwarmstedt, Zorndorf, Gorgast, Beeskow, Breesen și Helmstedt; puțini dintre ei aveau să fie trimiși pentru anumite perioade în lagărele pentru trupă. Pentru Dänholm-Stralsund avem informații detaliate, mai mulți ofițeri lăsând jurnale sau memorii despre perioada captivității, pentru alte lagăre datele sunt disparate sau știm doar că au ajuns acolo și prizonieri români. Au existat diferențe de tratament între ofițerii prizonieri, însă în ansamblu aceștia au avut o situație mult mai bună decât a trupei. Ei nu erau obligați să lucreze, aveau cazare și hrană mai bune, primeau pachete mai des, li se dădea o soldă și în general aveau parte de respect din partea administrației germane a lagărelor.

Cazarmă din lagărul Dänholm-Stralsund (Foto: Expoziția Marele Război, 1914-1918, Muzeul Național de Istorie a României)
Cazarmă din lagărul Dänholm-Stralsund (Foto: Expoziția Marele Război, 1914-1918, Muzeul Național de Istorie a României)

Lagărul Dänholm-Stralsund

Spre sfârșitul anului 1916, ofițerii români capturați de germani au ajuns în apropierea portului Stralsund, pe insula Dänholm. Locul avea deja o istorie a recluziunii, dacă ținem cont de faptul că acolo fuseseră internați ofițerii francezi luați prizonieri de prusaci în 1870-1871. În timpul Primului Război Mondial aveau să fie internați pe insulă ofițeri ruși prizonieri, dar și britanici și francezi. Lagărul era bine păzit, insula era practic înconjurată cu sârmă ghimpată, existau patrule și câini polițiști.

Ofițer român la Dänholm-Stralsund (Foto: Expoziția Marele Război, 1914-1918, Muzeul Național de Istorie a României)
Ofițer român la Dänholm-Stralsund (Foto: Expoziția Marele Război, 1914-1918, Muzeul Național de Istorie a României)

La sfârșitul anului 1916 se găseau la Dänholm-Stralsund 936 de ofițeri români. Aproximativ 600 dintre ei erau acolo dinainte de sosirea celor de la Sopronnyék (vezi infra). Potrivit altor informații, la Dänholm-Stralsund se găseau la un moment dat nouă colonei români, 12 locotenent-colonei, 29 de maiori, 74 de căpitani și 578 de sublocotenenți. Printre cei care au ajuns în acest lagăr s-au numărat generalul Costescu, românul cu cel mai înalt grad aflat în captivitate, coloneii Stavrache, Tăutu, Niculcea, Urdăreanu etc. Ofițerii români prizonieri la Dänholm-Stralsund erau mai ales etnici români, dar erau și câțiva de origine turcă (unul) și bulgară (cinci).

La Dänholm-Stralsund au sosit înainte de Crăciunul anului 1916 și ofițerii români mutați din lagărul austro-ungar Sopronnyék în Germania. Aceștia au fost transportați de la frontiera Austro-Ungariei cu Germania în vagoane de clasa a III-a și a IV-a, neîncălzite, cu geamuri sparte, pe un ger cumplit. La Breslau, în Silezia, au trecut printr-o operațiune de igienizare. Mâncarea în prizonieratul german se anunța chiar de la prima masă și puțină, și de o calitate foarte proastă. Românilor li s-a făcut iar control la bagaje, confiscându-li-se lanternele, binoclurile, busolele care scăpaseră până atunci; totul fără chitanțe. Ofițerii primeau numere matricole în momentul sosirii în lagăr.

După reunirea românilor în lagăr aveau să fie „descoperiți” și unii ofițeri care fuseseră declarați morți în timpul luptelor din septembrie-noiembrie 1916. În realitate, respectivii fuseseră doar grav răniți, ridicați de pe câmpul de luptă de germani și îngrijiți de aceștia în spitalele lor.

Într-o măsură apreciabilă era vorba de un lagăr de tranzit, de acolo fiind apoi trimiși prizonieri în alte lagăre din Germania. Spre exemplu, imediat după Crăciunul anului 1916, 400 de ofițeri prizonieri aflați la Dänholm au fost trimiși în alte lagăre.

Carantina din Dänholm-Stralsund

La Dänholm-Stralsund existau două lagăre de mărimi diferite. Pentru carantină, prizonierii erau introduși în primul lagăr, mai mare, unde rămâneau trei-patru săptămâni. Era un loc supraaglomerat, prizonierii dormeau pe scaune, pe mese, pe scândură cei mai mulți. Alții au avut șansa de a fi grupați în barăci, câte șapte-opt în cameră, fiecare având patul său. Potrivit unor martori, barăcile de lemn erau prost construite. Faptul că nu erau izolate le provoca locatarilor multe neajunsuri. Vântul Mării Baltice sufla în voie printre scânduri. Percepția altor martori era diferită: barăcile erau din scânduri, acoperișul din carton gudronat, era curățenie, chiar un anumit confort. Într-o baracă încăpeau 36 de oameni.

Prizonierii nou-veniți făceau iarăși baie, erau dezinfectați și vaccinați. Li se făcea o injecție contra holerei, o alta antitifică în patru reprize. Hainele erau trecute prin etuvă.

Ofițerii români au fost nevoiți să predea banii aflați asupra lor. În schimbul banilor românești au primit bani de lagăr (lagerfeld), valabili doar acolo. Cu acești bani, prizonierii cumpărau pâine sau alte alimente, între anumite limite. Pe datorie se puteau cumpăra și rufe. La câteva zile după sosire, prizonierilor li s-a plătit solda: 51 de mărci reținute pentru masă și cazare, iar nouă mărci date în mână.

Meniul prizonierilor era sărăcăcios în carantină. La prânz se dădeau două feluri de mâncare: o supă foarte subțire cu mălai sau făină de castane, apoi o fiertură de gulie furajeră. Seara primeau o supă de varză cu foi sau legume uscate. Alteori primeau ciorbă de cartofi, fasole și prune uscate cu orez. De două ori pe săptămână primeau circa 50-60 de grame de pește. Se prevedeau și 120 grame carne/săptămână. Duminica era rândul unei chifteluțe mici, din carne, și a unei bucăți de mămăligă îndulcită cu zaharină. Pe baza unor bonuri primite săptămânal, prizonierii puteau cumpăra pâine în cantități mici. Era o pâine rea, cu paie și tărâțe. Din cauza hranei insuficiente, prizonierii au început să slăbească rapid.

La câteva zile după ajungerea la Dänholm-Stralsund, în decembrie 1916, unii dintre prizonieri au vrut să facă greva foamei față de condițiile de acolo, în vreme ce alții au respins propunerea. În cele din urmă prizonierii români au făcut plângeri către comandatura lagărului cu privire la hrana slabă, apoi au scris și Crucii Roșii. Însă fără folos. Germanii au interzis corespondența cu exteriorul, invocând faptul că nu existau nici un fel de informații de la prizonierii germani deținuți de români.

În lagărul-carantină, prizonierii români au făcut diverse activități din proprie inițiativă: cursuri de limbi străine, ținute de unii dintre ei, jucau șah și table, dar cei mai mulți stăteau întreaga zi în pat. Se puteau face plimbări zilnice în curtea interioară a lagărului.

Prizonierii aliați din Dänholm-Stralsund văzuți de români

După cum aminteam mai sus, în lagărul Dänholm-Stralsund se aflau, pe lângă români, prizonieri francezi, britanici (englezi și scoțieni), ruși și români.

Ofițeri scoțieni la Dänholm-Stralsund (Foto: Expoziția Marele Război, 1914-1918, Muzeul Național de Istorie a României)
Ofițeri scoțieni la Dänholm-Stralsund (Foto: Expoziția Marele Război, 1914-1918, Muzeul Național de Istorie a României)

Ofițerii englezi din lagărul Dänholm-Stralsund (nu foarte mulți, doar 32, potrivit unor memorialiști români) ieșeau în evidență prin atitudinea sfidătoare: refuzau să iasă la apelul ordonat de comandantul lagărului. Apelul celorlalți prizonieri (francezi, ruși, români) dura uneori și trei-patru ore, în ger; comandantul vorbea urât cu ei. Englezii îi impresionau pe români pentru că făceau sport dimineața, sumar îmbrăcați. Scoțienii se spălau în miezul iernii, în fiecare dimineață, afară, inclusiv pe ger, cu apă rece de la pompă, goi până la brâu. Scoțieni le-au atras atenția românilor și prin uniforma lor specifică, care includea „fusta bărbătească”, kiltul. De asemenea, în pofida ordinelor, care prevedeau că, indiferent de grad, prizonierii trebuiau să-i salute primii pe ofițerii germani, britanicii refuzau să o facă. Rușii le păreau românilor bine înfofoliți și vioi în mișcări.

În comparație cu prizonierii aliați, în special cu britanicii și francezii, ofițerii români se considerau „de plâns”, se vedeau pe ei înșiși ca niște „bătuți de soartă”, „dezrădăcinați”. Tristețea era dominantă între ofițerii români. Românii ieșeau în evidență prin ținuta neîngrijită, neuniformă: haine mototolite și decolorate, gulere ridicate, de-a valma căciuli, capele sodățești și chipiuri pleoștite, bocanci, jambiere și moletiere, rareori cizme. Prizonierii englezi și ruși le păreau românilor superiori în comportament, în atitudine.

Exista însă și un detaliu important, esențial poate, care îi deosebea pe aliați de români la începuturile captivității celor din urmă: și englezii, și francezii, și rușii primeau pachete din țările lor. Pachetele soseau de multe ori prin intermediul Danemarcei neutre. Englezii erau bine aprovizionați, de la Londra veneau regulat pachete pentru ei. Ofițerii britanici i-au ajutat uneori cu alimente pe ofițerii români. Și prizonierii francezi le-au dat românilor, la câteva zile după sosire, un ajutor alimentar din rațiile lor.

Un ofițer francez, un voluntar rus și un ofițer scoțian la Dänholm-Stralsund (Foto: Expoziția Marele Război, 1914-1918, Muzeul Național de Istorie a României)
Un ofițer francez, un voluntar rus și un ofițer scoțian la Dänholm-Stralsund (Foto: Expoziția Marele Război, 1914-1918, Muzeul Național de Istorie a României)

Rușii erau bine organizați la Dänholm-Stralsund, unii dintre ei aflându-se în lagăr încă din iulie-august 1914. Ei primeau ajutoare de la Crucea Roșie, ca unii care erau mai vechi acolo, cu legături sociale solide. Aveau o biserică, o bibliotecă, organizau conferințe, aveau „o muzică” de 23 de persoane, între care și un tenor de la Opera din Petrograd, jucau tenis. Prizonierii ruși capturați recent flămânzeau și ei în acest lagăr. Conaționalii lor aflați acolo de multă vreme îi ajutau cu alimente. De asemenea, și românii de la Dänholm-Stralsund au fost ajutați de ruși. Comitetul rus din lagăr le-a dat prizonierilor români, imediat după sosire, câte 10 mărci ca ajutor; ulterior rușii le-au dat românilor alimente din prisosul lor.

Încarcă mai mult

Despre blogul centenarului 1918 - 2018

1918 – 2018. Un centenar văzut de pe ambele maluri ale Prutului, de istoricii Octavian Țîcu de la Chișinău și Dorin Dobrincu de la Iași.

Timp de un an și jumătate, cei doi istorici vor analiza, dezbate (poate și în contradictoriu) și comenta evenimentele anului 1918 si repercusiunile acestora până astăzi. Țelul acestui blog „în tandem” nu este numai de a arunca o nouă privire asupra anului 1918 dar și de a demistifica multe locuri comune ale istoriei contemporane, de a repune in contextual lor istoric „corect” fapte și persoane deseori manipulate de politicieni, de presă sau chiar de istorici.

Istoricul Octavian Țîcu, Chișinău
Istoricul Octavian Țîcu, Chișinău

„… fenomenul Unirii de la 27 martie 1918 trebuie privit într-un context amplu al transformărilor la nivel european și regional, în care efectul cumulat al războiului mondial, al revoluției ruse, al pretențiilor teritoriale din partea Ucrainei independente exprimate față de Basarabia și al pericolului bolșevizării, a determinat opțiunea provinciei pentru revenirea în cadrul statului român întregit.” (Octavian Țîcu, Cercetator-Coordonator la Academia de Stiinte a Moldovei )

Istoricul Dorin Dobrincu, Iași
Istoricul Dorin Dobrincu, Iași

„ Războiul și ceea ce a urmat nu reprezintă în România doar istorie, ci și memorie. Ambele sensibile. Ca și în alte locuri. Există o istorie oficială, patriotică, justificativă, care mai degrabă pune note la discursul oficial din epocă, după cum există și o istorie critică, care caută să înțeleagă și să explice. ” (Dorin Dobrincu, istoric, cercetător la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” din Iași, Academia Română – Filiala Iași, din 1995).

XS
SM
MD
LG