1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Dacă din mai multe puncte de vedere, atât opinia publică, cât și mediul diplomatic francez aveau o închipuire despre situația din Basarabia și, în general, pledau favorabil pentru cauza românească în această problemă, atunci în mediul anglofon, în special în cadrul delegației americane, persistau mai multe ezitări. Un rol important în înlăturarea acestor rezerve și în explicarea problemei Basarabiei a avut John Kaba și lucrarea sa – „Descrierea politico-economică a Basarabiei” (Politico-economic review of Basarabia), publicată în limba engleză în vara anului 1919 la Paris. Într-un mod curios, autorul a folosit în broșura sa termenul românesc „Basarabia” și nu cel englez, consacrat, de „Bessarabia”.

John Kaba s-a născut în Transilvania, dar familia sa a emigrat în Statele Unite la începutul secolului XX. Fiind ofițer în armata americană (era căpitan) și cunoscând la perfecție limba română, Kaba a fost atașat pe lângă Misiunea Americană de Ajutoare din Paris, de la 18 aprilie până la 29 iulie 1919.

Misiunea era condusă de Herbert Hoover, inginer minier internațional și viitor președinte american, și a fost înființată de Congresul SUA în 1919 pentru a oferi asistență umanitară și pentru a combate foametea din Europa după război. Misiunea de la Paris l-a pus la dispoziția Misiunii Americane de Ajutoare din România.

După sosirea sa la București, la 22 aprilie 1919, căpitanul Kaba este trimis în Basarabia cu misiunea de a supraveghea distribuirea ajutoarelor, în special produse alimentare pentru populație, trimise de armatele aliate și pentru a raporta asupra situației existente acolo. Ajuns la 30 aprilie la Chișinău, timp de două luni (până în iunie), acesta a trimis 120 de rapoarte, telegrame și note informative.

În baza acestor rapoarte, a datelor culese din alte surse și a impresiilor personale, Kaba a întocmit raportul final, care constituie de fapt lucrarea propriu-zisă. Broșura documentară conținea 32 de pagini și era structurată în câteva capitole, care se finalizau cu mai multe recomandări. Impresiile și constatările făcute de autor în Basarabia timp de două luni, erau „văzute și trăite, în locurile pe care le-am vizitat (din oraș în oraș, din sat în sat cu automobilul, trăsura, călare și pe jos, cu trenul spre nord și spre sud)”, descriu ținutul sub aspect politic, demografic, militar, geografic, etc. Cele nouă județe ale Basarabiei sunt arătate detaliat, cu o scurtă caracteristică a specificului fiecăruia; sunt reproduse datele cronologice din trecutul istoric românesc al provinciei din cele mai vechi timpuri; se prezintă date esențiale ale Basarabiei cu referință la populație, sol, agricultură, industrie, comerț, cultură, economie, educație etc.

În capitolul „Limba română se vorbește pretutindeni”, autorul argumentează caracterul românesc al provinciei din punct de vedere cultural, lingvistic, istoric și demografic, constatând într-un mod surprinzător și tranșant pentru un american că „două treimi din populație (2.000.000) sunt români moldoveni”, care vorbesc limba română.

Referindu-se la administrația românească, aspect extrem de mediatizat la Conferința de Pace, în capitolul „Guvern Românesc”, căpitanul Kaba punctează atitudinea loială și binevoitoare a populației ținutului față de administrația românească, care în majoritatea ei „este cu desăvârșire mulțumită de trecerea de la regimul autocratic rusesc la regimul politic constituțional al guvernului român”. Acesta a fost impresionat, în mod special, de cuvântările rostite în cadrul unei manifestații la Bălți, dar mai ales de cea „loială și plină de sinceritate a reprezentantului comunității evreiești din localitate”. Kaba menționa expres că „micile nemulțumiri, unele abuzuri săvârșite, sunt regretabile, dar se explică prin faptul că Basarabia este o provincie situată în zona de război a armatei române. Lucrurile se vor îndrepta când va trece această perioadă”.

Cu referire la pericolul bolșevic, care genera numeroase temeri la Conferință, Kaba oferă mai multe detalii în compartimentul întitulat „Bolșevismul”. În primul rând, acesta descrie modul în care a fost invitată armata română, arătând că după căderea Guvernului Kerenski, trupele ruse care se retrăgeau de pe front, la care s-au alăturat cei „câțiva netrebnici locali”, au jefuit casele, au dat foc și au distrus proprietățile și au maltratat oamenii, convingând prin aceasta lumea despre „aceea ce le va aduce regimul bolșevic”. Lumea de ispravă s-a organizat, ușurând aceea ce a urmat, adică „chemarea adresată guvernului regal român de a sări în ajutor și de a-i apăra”, și apoi la Unirea Basarabiei cu Patria mamă România. „Eu consider, conchide Kaba, că masa poporului basarabean – românii, țăranii ruși, nemții, polonezii, etc. – sunt imuni la doctrina bolșevică. Singurul pericol pe care-l văd și care este cu mult mai evident aici, decât în alte țări europene, ar fi ca nu cumva bolșevicii de peste râul Nistru să treacă și să cucerească țara, distrugând și jefuind tot ce le va sta în cale”.

Ca ofițer al armatei americane, autorul atrage atenție deosebită capacității de acțiune a armatei române, atât în estul țării, în Basarabia, cât și la vest, în Transilvani și Ungaria. „Armata română, notează Kaba, veghează la granițele civilizației, să o salveze de la distrugere, să salveze progresul de veacuri al omenirii de la umilitoare retrogradare, să salveze Europa și probabil restul lumii de soarta cea rea și mizeră ce a căzut pe nenorocita Rusie...că la marginea de apus a României, la râul Tisa aceeași români luptă împotriva Republicii bolșevice a lui Bela Kun”.

Analizând deznodământul din iarna-primăvara anului 1918, căpitanul Kaba remarca: „în vreme ce trupele rusești se ocupau cu jafurile și distrugeau tot ce găseau în calea lor, Sfatul Țării și Guvernul Basarabiei votau unirea cu România, pentru ca să o salveze de bolșevici”.

Pagina finală a studiului oferă un catalog succint al „Nevoilor deosebite ale provinciei”, printre care sunt enumerate: (1) pacea, adică un tratat de stabilire definitivă a statutului politic al provinciei; (2) căi ferate; (3) drumuri; (4) fabrici pentru a satisface nevoile celor trei milioane de locuitori ai provinciei; (5) utilaje agricole; și (6) o flotă maritimă, platforme maritime și reparații de infrastructură în porturile Mării Negre pentru a facilita exportul de produse agricole și importul de bunuri necesare.

Conștienți de impactul politic, diplomatic și mediatic pe care l-ar fi putut avea această broșură, liderii basarabeni de la Chișinău și Paris au depus toate eforturile pentru a-i asigura o largă răspândire la Conferință.

Broșura va fi editată în sute de exemplare și expediată de Daniel Ciugureanu, prin intermediul secretarului său, căpitanul Emil Ciornea lui Ion Pelivan la Paris, cu scopul de a fi distribuită la Conferința de Pace, la Londra și în Statele Unite, conform unor adrese notate de Kaba pe listele alăturate. La 12 iulie 1919, Ciugureanu îi scria lui Pelivan: „Zilele trecute am trimis la Paris pe numele d-tale o carte despre Basarabia, făcută de un ofițer american care ne este favorabilă. Cartea vei distribui-o conform adreselor alăturate. Afară de aceasta, cred că este absolut necesar ca în ziarele pariziene să apară o notă explicativă despre această lucrare”. În mod special se insista ca Ion Pelivan, cât și Nicolae Mișu (prim locțiitor al șefului delegației române la conferință – n.a.), să prezinte studiul „delegaților englezi, americani și, mai ales japonezi, dându-li-se toate explicațiile și solicitându-le atenția și sprijinul pentru noi”.

Într-o altă scrisoare, din 21 iulie 1919, Ciugureanu îl informa pe Pelivan: „Nu știu dacă ai folosit cartea și dacă ne-a ajutat cu ceva. Cred că dacă va fi citită de englezi și americani, va face bună impresie, căci ne este favorabilă. Dl Kaba va putea face ceva la Paris, însă este necesar ca propunerile lui să fie ascultate și luate în considerație. Să ia contact cu dl Mișu, prin care va putea să intre în legătură cu cei de la misiunea americană”.

După plecarea lui Kaba de la Paris, Ion Pelivan îi comunica, la 8 august 1919, lui Ciugureanu: „Căpitanul Kaba a stat la Paris numai trei zile, plecând după aceasta la New-York. L-am dus la Mișu care l-a prezentat colonelului Lansing, pentru ca acesta să ne pună în legătură cu alții...cartea lui Kaba a făcut o bună impresie. Îți trimit și o notiță despre ea din gazeta Le Temps. Peste câteva zile va fi gata tipăritura ei și în franțuzește”.

Scrisă sine ira et studio, într-un stil milităresc onest, lucrarea lui Kaba a fost o componentă importantă în ecuația diplomatică de la Paris prin faptul că era făcută de un american, adică tocmai de reprezentantul unei țări care a formulat cele mai rezerve față de Unirea Basarabiei cu România, în mod special prin Secretarul de Stat, Robert Lansing. O asemenea descriere a situației din Basarabia inversa optica delegației americane asupra acestei probleme, lucru care s-a constat la scurt timp prin renunțarea la ideea de plebiscit și anexarea problemei Basarabiei la alt pachet de revindecări în raport cu România.

Dar și mai important, broșura „Descrierea politico-economică a Basarabiei” este un document istoric deosebit, un exercițiu de memorie autentică, care a captat stările de spirit din Basarabia anilor 1918-1919, conține aprecieri personale, devenite argumente incontestabile întru susținerea adevărului că Unirea Basarabiei cu România s-a făcut în conformitate cu dreptul popoarelor la autodeterminare, într-un context de liberă exprimare a voinței provinciei.

Într-o sâmbătă de 19 iulie 1919, în ziarul parizian „Journal de Debats”, apărea pe prima pagina articolul profesorului Emanuel de Martonne, intitulat „En Bessarabie” (În Basarabia).

Cine era autorul acestui studiu și care era motivația apariției unei astfel de publicații în unul din principalele ziare de dezbateri politice și literare din capitala Franței, constituie un motiv aparte de interes. Cei care au citit cu atenție publicațiile anterioare, probabil intuiesc de ce a apărut un asemenea articol anume în iulie 1919; era momentul maxim al încrâncenării diplomatice între delegația română și cea rusă în problema Basarabiei la Conferință de Pace, prin urmare era nevoie de o clarificare a opiniei publice într-un mod dezinteresat și cumva neutru.

Personajul care a scris acest articol, profesorul Emanuel de Martonne, era o somitate intelectuală a timpului, cu o reputație morală ireproșabilă și cu o distinsă carieră în cercetarea geografiei. Fiu al arhivistului A. de Martonne, acesta este autorul unui Tratat de geografie fizică (1909) și al volumelor Geografie universală (1931), consacrate Europei Centrale. El a condus publicația Atlasul Franței și a fondat Institutul de Geografie de la Sorbona. Datorită acestei reputații, în 1918, este desemnat expert al Comitetului de studii de pe lângă Conferința de Pace, fiind principalul autor al recomandărilor făcute, cu obiectivitate, guvernului francez, privind teritoriile ce urmau să fie recunoscute României și Poloniei prin tratatele de pace.

Despre Basarabia, alături de observațiile sale pe care le prezentăm mai jos, avea să publica lucrarea Choses vues en Bessarabie, Paris (1919), în care se regăseau multe din reflecțiile acestui studiu. Dincolo de motivația politică și academică a studiului, observațiile lui de Martonne sunt importante prin captarea spiritului din Basarabia anului 1919, modul de viață și tradițiile existente la acel moment.

„Reîntors la Paris de câteva zile, dintr-un voiaj ce l-am făcut în Basarabia, am fost surprins de întrebările ce mi se puneau. Unul îmi cerea impresiile asupra bolșevicilor, altul mă întrebă îngrijorat ce e cu răscoalele provocate de abuzurile Românilor, un altul ar vrea să afle dacă e adevărat că în Basarabia nu se vorbește românește. Toți mă întrebau, dacă e exact că masa populației dorește a se întoarce la Rusia.

Numai gândindu-mă la distanța ce desparte Nistrul de Sena, la întârzierile așa zisului Orient-Express, căruia i-a trebuit cinci zile ca să mă aducă de la București la Paris, la telegramele care fac aceeași distanță în trei săptămâni, îmi explic cum s-au putut răspândi aici idei atât de contrare realității faptelor.

N-am întâlnit nici urmă de bolșevic. Dacă ai permisul de circulație cerut în zona militară, poți circula cu ușurință în Basarabia. O liniște și ordine perfectă domnesc acolo. Trupele noastre au evacuat aproape complet Nistrul de jos; totuși întregul front e ocupat de trupele române care sunt eșalonate până la Chișinău. Am văzut mai multe batalioane românești. Soldații sunt bine înarmați și au aerul marțial. Apărarea contra bolșevismului este binefacerea cea mai evidentă a ocupațiunei românești și face cea mai mare impresie asupra clasei mijlocii.

De la Nord la Sud, țara este admirabil cultivată: în stepele Bugeacului cu orizonturile sale nemărginite, spicele ondulează cât cuprinzi cu vederea, iar porumbul, întârziat din cauza ploii, formează fâșii de un verde-deschis, care alternează cu fâșiile negre ale arăturilor proaspete. Dealurile din împrejurimile Chișinăului, Orheii și Sorocii sunt pline de livezi, ce ascund căsuțele țărănești, așezate la poalele unor înălțimi acoperite de frumoase păduri de stejari. Livezile acestea au dat o recoltă bogată.

Cineva mi-a arătat o pădure arsă și mai multe proprietăți distruse de bolșevici; în schimb am văzut altele intacte. Valul de răscoale dezlănțuite în iarna anului 1917-1918 de dezertori ruși și de bande bolșevice venite din Ucraina n-au durat mai mult de cinci-șase săptămâni și în tot cazul nu au depășit Chișinăul. Ele au fost însă de ajuns pentru a zgudui populația basarabeană din temelii, a provoca ruptura dintre aceasta și Rusia și să orienteze pe conducătorii basarabeni spre România, care singură era în măsură atunci ca să asigure ordinea. Preponderența elementului românesc în populația basarabeană, acest factor singur n-ar fi fost de-ajuns ca să determine această mișcare, deoarece țăranii erau menținuți în ignoranță prin oprirea limbii românești în școală.

Toți își zic „moldoveni”. Limba lor însă e identică cu aceea pe care am sesizat-o în Carpați, în Muntenia, ca și în Transilvania. Cu toate că portul românesc e abandonat – port din care se mai păstrează singură căciula – am regăsit tipurile românești până la porțile Chișinăului. Însăși așezarea satelor, aspectul caselor și acoperișurile de scânduri cu gardurile ce închid curțile mi-au reamintit satele din Oltenia. Această regiune de „codri” este tot atât de curat românească ca și dealurile din sudul Carpaților. Coloniile rusești ce s-au fundat aici au fost asimilate. În multe privințe, am constatat inexactitatea hărților etnografice vechi, și sunt sigur că proporția românilor e cu mult mai mare decât aceia indicată de recensământul rusesc de la 1897.

Regiunea stepelor de la Sudul Benderului e cu totul diferită. Am vizitat aici coloniile germane și bulgare înființate după anexarea acestei regiuni la Rusia în 1812, în vremea când întreg Bugeacul era pustiu, Tătarii ducându-se ca să se stabilească în Crimeea, iar Turcii plecau în lume, cum fac ori de câte ori simt că le scapă puterea. Pe înălțimile ce despart văile, în care satele sunt strânse laolaltă, îți poți face încă o idee despre ce puteau fi atunci aceste pustietăți cu orizonturile monotone, și care totuși nu sunt lipsite de oarecare măreție. Nici urmă de om cât cuprinzi cu ochii; pe marginea drumurilor întâlnești de multe ori câte un schelet de cal părăsit; doi vulturi ce se înfruptau cu lăcomie dintr-un hoit încă proaspăt își luară zborul la câțiva pași numai de automobilul meu…

Satele germane sunt așezate regulat și te izbesc prin casele lor înalte și spațioase ca și prin aerul de bogăție ce-l respiră. Vitele sunt admirabil îngrijite, iar caii din belșug căci Germanii basarabeni sunt țărani bogați: ei au primit loturi de până la 100 de hectare. Valul bolșevist a trecut peste ei fără a-i atinge; guvernul rusesc le-a făgăduit exproprierea la începutul războiului și ei n-au uitat-o. În vremea ocupației germane, guvernul român a avut fericita inspirație de-a le trimite pe soldații lui Mackensen în cantonament; contactul acestora cu dânșii a fost foarte defavorabil influenței germane; rechizițiile de cereale și de vite, cât și recrutările le-au lăsat foarte proaste amintiri. Germanii care se abținuseră la votarea unirei cu România hotărâră să trimită o delegație la București ca să facă act de supunere Regelui Ferdinand. Am vorbit cu șeful acestei delegații, pastorul Hoffman. Oamenii aceștia sunt la urma urmei, cu aceia care le garantează ordinea și posesiunea pământurilor.

Bulgarii de asemenea sunt țărani bogați, crescători de cai superbi și comercianți capabili; am întâlnit pe mulți din ei care treceau Prutul spre a se duce în Moldova. La Bolgrad, capitala coloniilor bulgărești – un orășel unde se află cartierul general francez – se vorbește românește. Tot așa și în diferitele sate bulgărești ce le-am vizitat, ca și în satele în care predomină Găgăuții, populație de origine obscură vorbind turcește, dar de religie ortodoxă.

Orașele din centrul și Nordul Basarabiei, ca Benderul, Chișinăul, Orheii, Soroca și Bălți sunt centre cosmopolite care se deosebesc foarte mult de satele basarabene. În aceste orașe predomină elementul evreiesc, care acaparează întreg comerțul și e stabilit în cartiere de bazare cu prăvălii pitorești. Tipul clasic al evreului polonez nu l-am întâlnit în cartierele evreiești sau la sinagogă. Sunt într-adevăr sate de evrei agricultori. Desigur că noțiunea de evreu nu constituie aici o noțiune etnică. Se vorbește mult de dușmănia sistematică a evreilor contra guvernului român; se spune că ei au ajutat pe bolșevici să cucerească prin surprindere Benderul. Se știe că ei au refuzat să voteze în Sfatul Țării apelul la trupele române. În orice caz, nu se observă niciun semn de opoziție din partea lor. La Soroca am fost salutat de o delegație în care notabilitățile evreiești stăteau alături cu preoții ortodocși în mare ținută. I-am fotografiat împreună.

Zvonurile care circulă la Paris n-au nicio bază? Partea de adevăr este următoarea: De la votarea unirii fără condiții cu România, de către Consiliul Național din Chișinău, Basarabia este administrată la fel cu Transilvania, dar situația din prima țară e cu mult mai delicată. Elementele alogene nu sunt cu mult mai numeroase decât Transilvania, ele sunt chiar ceva mai răsfirate. Rușii nu formează nicăieri grupuri compacte, și tocmai pe malurile Nistrului, Românii se află în număr mai mare, afară de Nord, din partea Hotinului. Însă, pe când Transilvania a avut un rol efectiv în mișcarea de regenerare a Românilor, Basarabia a fost ținută la o parte în mod sistematic. Nicio carte românească nu putea trece Prutul; în Basarabia nu exista o singură școală românească. Printre țăranii români din Basarabia, sunt 90% analfabeți. Conștiința națională a unui popor nu poate fi deșteptată decât prin școală; o mare activitate se desfășoară acum pe acest tărâm acolo; institutorilor trebuie să li se predea până și alfabetul latin.

Țăranii, învățați să-și ție copiii lângă dânșii pentru munca câmpului, nu se grăbesc să-i trimită la școală. Unica lor preocupare este pământul. Reforma agrară s-a îndeplinit, cu toate acestea țăranii nu se vor simți în siguranță decât când li se vor fi distribuit loturile ce le revin fiecăruia în parte. Proprietarii de pe altă parte blestemă exproprierea pământului ce prisosește peste 100 de hectare ca și rambursarea, și se gândesc la regimul rusesc, informându-se în același timp cu zel despre progresele amiralului Colceag. În fine, nesiguranța în ceea ce privește hotărârile Conferinței întreține aspirația spiritelor. Toate zvonurile sunt crezute: vin rușii, bolșevicii trec Nistrul; plecarea francezilor de asemenea îngrijește publicul.

Însă toată lumea cere înainte de toate ca să fie lămurită asupra soartei țării. Țărănimea este încă amorfă, nimic mai greșit decât a crede că dânsa mai nutrește vreo simpatie pentru regimul rusesc; regimul acesta a lăsat, e drept, urme adânci și se mai bucură de oarecare favoare printre proprietari și foștii slujbași ai regimului din care mulți au rămas în funcție. Totuși munca depusă pentru organizarea învățământului începe a-și da roadele. Am găsit la Chișinău, la Soroca și Bălți, un grup de intelectuali români conștienți printre care erau profesori și studenți, foști proprietari, mai mult sau mai puțin legați de regimul rusesc, chiar și funcționari. Forța lor provine de acolo, că vorbesc în numele marii majorități a populației, exprimând aspirațiile nelămurite ale maselor care se deșteaptă din ce în ce. Ei reprezintă desigur viitorul.

Posibil ca administrația română să fi făcut greșeli; posibil ca să mai facă încă; n-am făcut și oare și noi destule în Alsacia, unde totuși situația era mai clară? Posibil de asemenea, ca rechizițiile făcute de trupele române să fi nemulțumit cutare ori cutare oraș. Posibil ca să fie încă agitate cu toată liniștea anunțată a țării. Nu este însă mai puțin adevărat că asimilarea Basarabiei cu România se face încet printr-o evoluție naturală. Numai o zguduire brutală ar putea-o opri. O întoarcere la trecut ar fi posibilă? Ar fi ea oare de dorit? Mă îndoiesc că vreun observator imparțial, având chiar simpatii pentru Rusia, să poată răspunde afirmativ.”

La Conferința de la Paris, de Martonne a conceput principiul viabilității frontierelor, conform căruia stabilirea granițelor trebuie să depindă nu numai de grupările etnice, ci și de motive geografice (relief, ape, accesibilitate) și de infrastructurile teritoriului. Opunându-se astfel delegaților americani și britanici, el a contribuit, în mod semnificativ, la desenarea granițelor din 1918-1921 (dintre care cele trasate între România, Serbia și Ungaria, mai sunt valabile și astăzi). Cu certitudine că observațiile și recomandările sale cu privire la Basarabia au jucat un rol decisiv pentru înclinarea balanței în această chestiune în favoarea României.