După pledoaria pentru susținerea drepturilor sale asupra Basarabiei și părăsirea Conferinței de către Brătianu, a urmat o perioadă de întârziere în demersurile legate de rezolvarea problemei Basarabiei, pe fundalul degradării poziției României la Conferință.
Referindu-se la situația delegației române la Conferință și atitudinea Marilor Puteri față de chestiunile românești, Ion Pelivan consemna în corespondența cu Inculeț și Ciugureanu: „Treburile noastre românești mergeau foarte greu la Conferința de la Paris. Clemenceau, Președintele Consiliului de miniștri francez și președintele Conferinței, poreclit «Tigrul», nu-l agrea pe Ionel Brătianu. Nu-l agreau nici Wilson, președintele Statelor Unite, și nici Lloyd-George, președintele consiliului de miniștri englez. Adică, nu-l simpatizau tocmai diriguitorii principali ai Conferinței, care dispuneau de soarta popoarelor lumii. Cauza acestei antipatii trebuie căutată în dârzenia și rezistența lui Brătianu, care cerea respectarea «în integrum» a pactului încheiat în 1916 între România și puterile Antantei. Și aceasta scumpii noștri aliați nu erau dispuși să o facă... Ionel Brătianu nu voia să cedeze nimic, nici în chestiunea autonomiei naționale, culturale și economice a minorităților din România, nici în chestiunea Cadrilaterului, a cărui cedare era cerută în schimbul recunoașterii Unirii Basarabiei. Chestiunile acestea el le considera „incompatibile cu interesele noastre superioare naționale și cu demnitatea țării”.
În acest context nefavorabil, un rol important în menținerea atenției asupra Basarabiei în cercurile diplomatice occidentale și în opinia publică de la Paris l-a jucat tocmai Pelivan, care așa cum aminteam și anterior, a desfășurat o amplă activitate diplomatică și propagandistică în susținerea cauzei românești în această problemă.
Cu referire la situația în care urma să pledeze cauza provinciei, Pelivan consemna: „Conjunctura și atmosfera generală, creată la Conferință în jurul României, fiind defavorabilă românilor, bineînțeles că și chestia Basarabiei, care era una din numeroasele chestii românești, nu putea să fie privită cu ochi buni de Conducătorii Conferinței. Din cauza aceasta, chestia Basarabiei, deși în fond nu prezenta nicio greutate pentru rezolvarea ei, nu se putea mișca din loc. Basarabia devenise obiect de șantaj, în mâna dictatorilor lumii, mai ales a Statelor Unite, pentru a impune României voința și punctul lor de vedere”.
În ajunul plecării lui Brătianu de la Conferință, Pelivan îi informa pe Inculeț și Ciugureanu, că „... aliații ne tratează extraordinar de prost. Între altele, mai voiesc să ne impună în România o autonomie națională pentru minorități. La Basarabia nu s-a ajuns, dar de pe acum prevăd diferite dificultăți. Unii englezi spun descoperit, că pentru Basarabia e necesar plebiscit. Aliații cochetează cu amiralul Kolceak, care pune ca și condiție restabilirea vechilor granițe rusești. Din România și Basarabia reprezentanții englezi primesc știri foarte proaste despre administrația basarabeană. Asta ne strică foarte mult. Cât privește francezii, aceștia între patru ochi ne dau dreptate, iar la ședințele oficiale ne lucrează”.
Pornind de la realitățile create în jurul problemei Basarabiei, mai ales după îndepărtarea lui Brătianu din capitala Franței, Pelivan s-a încadrat plenar în apărarea drepturilor românești asupra teritoriului dintre Nistru și Prut. Una din cele mai eficiente componente ale activității lui Pelivan la Paris, care i-a descoperit un mare talent diplomatic și politic, a fost organizarea propagandei românești. Cu referire la acest aspect, într-o scrisoare către Inculeț și Ciugureanu din 29 mai 1919, delegatul basarabean arăta că propaganda română era prost organizată sau lipsea „din cauza că suntem zgârciți sau nu avem parale... toate semințiile: ungurii, sârbii, grecii, bulgarii, rușii, precum și popoarele eliberate de sub jugul moscovit, ca polonii, finlandezii, gruzinii și armenii, ucrainenii, estonienii, letonii, lituanienii, desfășurau o activitate care era mult superioară celei ce o făceau românii. Poate că într-o măsură oarecare era de vină zgârcenia lui Ionel Brătianu, care nu prea credea în utilitatea propagandei”.
Această situație s-a schimbat prin noiembrie 1919, odată cu venirea în fruntea delegației române la Paris a lui Alexandru Vaida-Voievod, care potrivit lui Pelivan, a dat mai multă importanță chestiei propagandei. În această perioadă delegatul basarabean a putut publica albumul „L’Image de la Bessarabie”; va tipări ziarul „La Bessarabie”; va edita broșurile, devenite ulterior cărți de istorie, La Bessarabie sous la regime ruse 1812-1918; L’Union de la Bessarabie a la mère-patrie Roumanie etc. (în total peste 10 lucrări de sinteză în franceză și engleză privind dreptul istoric românesc asupra Basarabiei), prin care a făcut cunoscută problema Basarabiei în toate cercurile politice și diplomatice, dar și în lumea intelectuală.
Pentru a promova interesele Basarabiei, diplomatul a conlucrat cu diferite personalități prezente la Conferință sau în capitala Franței – publiciști, profesori, jurnaliști, oameni politici, membri ai delegațiilor, etc. Despre aceștia ne relatează chiar Pelivan în corespondența sa: „Se cuvine să ne amintim nu numai de adversari, ci și de prieteni, care ne-au ajutat mult la Conferința Păcii, fie ei străini, fie români. Vorbesc de ajutor în chestia Basarabiei. Comisarul și raportorul Conferinței Tardieu, fără îndoială, ne-a fost un bun prieten. Chiar Clemanceau și Lloyd Georges, după intrarea armatelor noastre în Budapesta și venirea lui Vaida-Voievod la Conferință, și-au schimbat atitudinea față de România. Dintre francezi ne-au fost binevoitori profesorii Emanuel de Martonne și Mario Roques, publiciștii Tavernier, Gerves, Renax, Gauvaine, Bien-Aimee și deputatul Franklin Buillon. Dintre delegații italieni ne-au ajutat profesorul Arcari și publicistul Ernesto Vercezi. Iar dintre englezi ne-a fost foarte favorabil delegatul pentru chestiunile teritoriale A. W. Leeper, un mare jurnalist, care fusese pe vremuri în România”.
Una din cele mai „colorate” istorii este cu marele publicist August Gauvain, care în una din zile, l-a invitat pe Ion Pelivan pentru a-i atrage atenția „asupra acțiunii mârșave a «delegatului basarabean» A. Krupenski, care umbla dintr-o redacție în alta a gazetelor mari din Paris, cu niște «țărani basarabeni improvizați», «țărani de carnaval», care «mărturisesc» și se plâng moldovenește, că ei nu mai suportă «jugul românesc în Basarabia»”. Acesta personal s-a implicat în demascarea acestor pseudo-țărani, aducând mai multă claritate prin publicațiile sale asupra situației din Basarabia.
Un alt caz de susținere este al profesorului Mario Roques, care l-a atenționat pe Pelivan că Krupenski se prezintă în cercurile socialiste de la Paris drept „socialist basarabean” și l-a sfătuit să-i ofere materiale pentru „a-i descrie adevărata fizionomie morală și politică a acestuia”. Acționând în acest sens, Pelivan îl informa, la 16 septembrie 1919, și pe Inculeț: „Dl profesor Mario Roques mi-a spus dăunăzi că ar fi bine ca aici să se tipărească o broșurică despre A. N. Krupenski, care este primit în unele cercuri ca socialist basarabean. Te rog să faci tot posibilul să-mi trimiți material pentru biografia acestui mare «socialist»”.
Pelivan a avut o relație specială cu Emanuel de Martonne, unul din cei mai mari geografi ai timpului și un susținător fervent, în baza argumentului științific, al cauzei românești la Conferință. În 1918, acesta era desemnat expert al Comitetului de studii de pe lângă Conferința de Pace, fiind principalul autor al recomandărilor făcute, cu obiectivitate, guvernului francez, privind teritoriile ce urmau să fie recunoscute România şi Poloniei prin tratatele de pace. El a călătorit pe teren şi conform principiului viabilităţii frontierelor, a obţinut extinderea frontierei Poloniei şi României. Cu referință la Basarabia, de Martonne a efectuat în anul 1919 o călătorie în provincie, iar observațiile sale s-au regăsit într-o carte cu răsunet în epocă - Choses vues en Bessarabie, publicată imediat la Paris, despre care vom vorbi în articolul următor.
În legătură cu acest fapt, Pelivan îi scria, la 8 august 1919, lui D. Ciugureanu: „am tipărit și articolele lui de Martonne, apărute în L’oeuvre și Jurnal de Débats, în broșuri separate, în eglezește și franțuzește”.
Vasta activitate a delegatului basarabean la Paris îl făcea pe N. Iorga să recunoască ulterior: „Reunirea Basarabiei la România nu a fost un succes al diplomaţiei româneşti, cum s-a afirmat în permanenţă, ci rezultatul propagandei efectuate de Pelivan la Paris”. Deşi evident exagerată, afirmaţia venea să confirme, totuși, largul aport al acestuia în activitatea generală a delegației României la Paris și contribuția sa imensă în pledarea cauzei Basarabiei la Conferința de Pace.
