1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Corespondența la Dänholm-Stralsund

Între prizonierii de la Dänholm-Stralsund și România (teritoriul ocupat sau Moldova) nu a fost permisă corespondența în primele luni de captivitate. Pentru a-și înștiința familiile despre situația lor, prizonierii au recurs la terți, mai ales din țările neutre. Protecția intereselor românești în Germania fusese încredințată ambasadei Spaniei, care a făcut intervenții în favoarea prizonierilor români. De asemenea, pentru ca scrisorile prizonierilor să ajungă la familiile lor s-au folosit și legăturile pe care unii cetățeni germani le aveau cu românii.

Unii prizonieri – doar cei din teritoriul ocupat – au putut scrie acasă chiar de la sfârșitul anului 1916. Prizonierilor li s-a spus că puteau face aceasta în limbile germană, franceză sau română. Potrivit regulamentului de la Dänholm-Stralsund, scrisorile trebuiau să stea 15 zile la cenzură, atât cele care plecau, cât și cele care soseau. De la începutul lunii februarie 1917, prizonierii au început să primească scrisori de la rudele lor. Ofițerilor români li s-a permis să scrie și în Moldova începând din aprilie 1917. Prima scrisoare a sosit în lagăr din Moldova, trecută prin cenzura românească, la începutul lunii mai 1917.

Pachetele primite prin Crucea Roșie

Societățile de Cruce Roșie din țările neutre se interesau de soarta prizonierilor aflați în lagărele puterile beligerante. Această organizație beneficia de un prestigiu deja consolidat și a jucat un rol important în ajutarea prizonierilor, în special în furnizarea și/sau intermedierea primirii sistematice a pachetelor cu alimente și îmbrăcăminte. Un reprezentant suedez al Crucii Roșii a vizitat lagărul Dänholm-Stralsund la jumătatea lunii ianuarie 1917. O comisie neutră a a sosit în lagăr la începutul lunii iunii 1917, pentru a vedea condițiile în care se aflau prizonierii.

Mai mulți ofițeri prizonieri au început să scrie în Elveția sau Franța – cei care aveau prieteni români acolo – și să primească pachete. Primele pachete primite de la Crucea Roșie din Berna au sosit pe numele unor ofițeri români de la Dänholm-Stralsund în prima parte a lunii noiembrie 1916, conținând cantități mici de pâine. În decembrie au sosit alte pachete, de această dată de la Crucea Roșie din Paris, în care se găseau haine (pantaloni, flanele, ciorapi, mănuși), dar și alimente (paste făinoase, ciocolată, cacao, carne).

Și prizonierii ajunși la Dänholm-Stralsund la sfârșitul lunii decembrie 1916 au scris Crucii Roșii, în ianuarie 1917, să li se trimită alimente cu plată. Pachete mai numeroase au început să sosească începând din februarie 1917. La începutul lunii februarie 1917 s-au primit 300 de pâini de la Berna pentru prizonierii români. Veniseră cu destinație precisă, pe numele anumitor ofițeri. De asemenea, tot atunci au început să sosească pachete cu un conținut diversificat. Spre exemplu, unul dintre prizonieri a primit un pachet de la Berna în care se aflau două pâini mici, două cutii de sardele, două pachete de ciocolată, o cutie de pastă de carne, un aspic și cinci plicuri pentru supă. Câteva săptămâni mai târziu, prizonierului respectiv i-au sosit un pachet cu haine (o cămașă, o pereche de izmene, două perechi de ciorapi, o cuvertură de bumbac) și un altul cu mâncare (o pâine, ceai, trei cutii conserve de carne, trei cutii compot de mare, două cutii de țigări).

Prizonierii au început să ceară de la Berna și alte lucruri, precum fir de lână pentru cârpirea ciorapilor, grăsime, slănină etc. Atașați de ordonanțele lor, unii ofițeri au intervenit ca și acești militari să fie înscriși pe „lista de pâine”, să primească pachete de la Geneva și Berna.

Ca urmare a intervențiilor din partea familiilor, în general mai bine situate social, ofițerii prizonieri au fost „abonați” la pachete venite de la Haga, Berna, Geneva etc. Familiile trimiteau bani în străinătate, iar prin intermediari cumpărau produse și le expediau prizonierilor respectivi.

Pachetele pentru ofițeri veneau și la sfârșitul lunii martie 1917, dar nu doar de la familiile din România, ci din țările neutre (Elveția, Danemarca) sau din Franța, tot prin intemediari. Germanii începuseră să controleze cu atenție ceea ce primeau prizonieri, dat fiind că anterior se descoperise că rușii primiseră corespondență ascunsă în alimente.

De asemenea, începând de la sfârșitul lunii martie 1917, de la Paris au sosit pentru ofițerii români colete mari care conțineau pesmeți, conserve, slănină etc. Pesmeții și slănina au fost împărțite ofițerilor în mod egal: câte 75-80 de bucăți de fiecare ofițer, slănina câte 460 de grame/persoană. A doua serie de pesmeți, tot de la Paris, a fost împărțită românilor de la Dänholm-Stralsund în a doua parte a lunii aprilie 1917, de această dată atât ofițerilor, cât și soldaților: câte 45 de fiecare ofițer și câte 50 pentru fiecare soldat. O altă împărțire s-a făcut la scurtă vreme după aceea, pentru ambele categorii de militari.

Spre sfârșitul lunii aprilie 1917, prizonierii români au respins propunerea făcută de comandatura germană de a-și împărți alimentele, primite pe banii guvernului român, cu ofițerii ruși, care, în urma dezintegrării sistemului administrativ și social din Rusia, nu mai primeau pachete de acasă. Însă la nivel individual românii le făceau mici cadouri rușilor.

Hainele ofițerilor prizonieri – care erau cele cu care fuseseră capturați pe frontul românesc – începuseră să se rupă. De la Crucea Roșie au venit, în aprilie 1917, pentru toți prizonierii, izmene și ciorapi; pentru unii dintre ei s-au distribuit și flanele. Din Olanda au sosit lăzi care conțineau cămăși, izmene, batiste, tutun și lulele. Aceste bunuri erau recepționate de un comitet românesc. S-au făcut liste pe barăci, pentru distribuirea către locotenenți și sublocotenenți; aceștia oricum erau cei mai numeroși ofițeri între prizonieri. De la Paris au sosit, în mai 1917, ghete pentru ofițerii români. Din ceea ce sosise pentru ofițeri, comitetul român a împărțit și soldaților cămăși, izmene, batiste, țigări.

Jocul de cărți, furturi, tensiuni, violențe

Ofițerilor prizonieri nu le era permis să joace cărți la Dänholm-Stralsund. Cu toate acestea, interdicția era încălcată în permanență. Jocul pe bani luase proporții îngrijorătoare între ofițeri, inclusiv între rezerviști, mai ales învățători. Condițiile în care se desfășura jocul – zgomot, înjurături etc. – îi iritau pe ceilalți prizonieri.

Lipsurile alimentare – extrem de mari în primele luni de captivitate, după cum am văzut – scoteau la iveală atitudini care distrugeau coeziunea între ofițerii prizonieri. Furturile între ei nu erau frecvente, dar produceau o impresie neplăcută. Principalul mobil al furtului era foamea. Însă în cazul unor ofițeri, cum reiese din sursele disponibile, furtul era o practică adânc înrădăcinată. Un prizonier furase anafură, altul a spart magazia comitetului român de la Stralsund, pentru a lua pesmeți, altul furase ziare de la germani, altul undița unui prizonier. Pentru furt de la cantină, un ofițer român a fost pedepsit cu trei zile de arest, iar pentru că a mințit la cercetări, a mai primit două zile, la care s-a adăugat dezonoarea între ofițerii români.

Între prizonieri se înregistrau nu doar dispute verbale, cu înjurături, ci și violențe fizice. Ofițerii cu grade superioare încercau să aplaneze tensiunile, interveneau și impuneau împăcarea, cu scuze reciproce. Se urmărea evitarea situației neplăcute ca românii să fie priviți cu superioritate de către germani. Alteori era însă nevoie de intervenția comandaturii germane, care avea de ales între a-i muta pe cei implicați în alte barăci sau în lagăre diferite.

În numeroase articole publicate anul trecut pe paginile blogului, reflectam măsurile întreprinse de autoritățile române pe parcursul anului 1918 în vederea contracarării acțiunii subversive sovietice, care s-a manifestate prin încercări de preluarea a puterii la 6 ianuarie 1918, atacuri armate de peste Nistru, organizarea propagandei anti-românești în interiorul Basarabiei și în afara ei, în special la Odesa, etc.

Pe parcursul desfășurării Conferinței de Pace de la Paris, aceste acțiuni de destabilizare a situației din provincie au continuat cu intensitate sporită, fiind încurajate de efectele „revoluției mondiale”, lansate la Moscova odată cu Internaționala Comunistă (Kominternul). De această dată, pregătirea infiltrărilor de peste Nistru, deopotrivă cu organizarea unei rezistențe împotriva administrației românești, erau văzute într-un context regional mai extins, legat de încercările instaurării comunismului în Ungaria de către Bela Kun.

Din mai multe puncte de vedere, la care vom reveni mai târziu, atât acțiunea bolșevică, cât și operațiunile de contracarare a acesteia de către armata, administrația și serviciilor de siguranță românești, susținute în aceste eforturi de armatele franceze, au avut ca efect atât salvarea Basarabiei și României de la instaurarea regimului comunist, cât și întărirea ideii printre Marile Puteri de la Paris, că posesia statului român asupra provinciei va avea ca efect stăvilirea expansiunii sovietice spre Europa de Vest și Balcani.

În primăvara anului 1919 amenințarea sovietică s-a concretizat prin incursiunile unor unități militare ale Armatei Roșii pe teritoriul Basarabiei, în speranța declanșării unor răscoale ale populației locale, și prin organizarea unor acțiuni subversive împotriva statului român prin finanțarea și sprijinirea logistică a unor grupuri bolșevice care trebuiau, pe toate căile și toate mijloacele, să destabilizeze România.

Sincronizându-se cu aceste acțiuni din exterior, rușii din Basarabia au început să manifeste mai multe forme de nesupunere și frământare. Raportul șefului Siguranței din Basarabia, Zaharia Husărescu, constata că în presa de la Chișinău se relata despre revoltele și nemulțumirile rușilor, care „nu înțelegeau nicidecum să renunțe la prerogativele lor și să primească hegemonia moldovenilor”.

Teritoriul Basarabiei a fost împânzit cu manifeste bolșevice, în care se regăseau multe dintre aceste nemulțumiri. În unul din aceste manifeste, lansat în ianuarie 1919, țăranii erau îndemnați să realizeze „în râuri de sânge ale

lumii noi, un corp socialist”. În document se cerea locuitorilor provinciei că înceapă „lupta pentru instaurarea puterii sovietice ca singura capabilă să stăpânească pământul țării și fabricile”. Manifestul, care se încheia cu lozinca „Trăiască Republica Socialistă Federativă Basarabeană”, chema basarabenii „să se organizeze în regimente ale gărzii roșii pentru apărarea puterii sovietice”.

În dimineața zilei de 7 ianuarie 1919, unități bolșevice au trecut Nistrul în regiunea Hotinului, cu intenția de a provoca la răscoală și populația locală. Bolșevicii au avansat prin Călărășeuca și Naslavcea spre localitățile Arionești-Verejeni-Lencăuți și au ocupat gara Bârnova, unde i-au omorât pe soldații care se întorceau din permisie. În timpul operațiunilor va fi omorât generalul român Poetaș Stan. În timpul inspectării trupelor sale din zona satului Călărășeuca acesta avea să fie împușcat de către oamenii din banda lui G. I. Bărbuța.

La 10/23 ianuarie, bolşevicii au atacat puternic spre Hotin, provocând retragerea trupelor române copleşite numeric. O parte a populaţiei satelor din jurul Hotinului s-a răsculat, fiind în legătură cu bolşevicii ucraineni. Atrocităţile la care s-au dedat bolşevicii au fost de nedescris: soldaţii români capturaţi sunt torturaţi până la moarte, cu ochii scoşi şi limbile smulse, sunt atârnaţi în ştreang de-a lungul şoselelor. Şeful siguranţei române din Hotin este torturat şi aruncat în puţul fortăreţei. Forţele bolşevice erau de circa 4-5000 de oameni, 2-300 de călăreţi şi 8-10 tunuri, adică efective importante, care îşi pregătesc terenul din timp şi acţionează coordonat, atât între unităţile proprii cât şi în legătură cu agitatorii acoperiţi din teritoriu. În urma acestor ofensive, în regiune s-a instalat o conducere locală bolșevică, denumită Directorat. Între timp, bolșevicii n-au putut face față contraatacului armatei române, care condusă de generalul Davidoglu, la 19 ianuarie va elibera Hotinul. Până la începutul lunii februarie, ordinea este restabilită şi bolșevicii erau izgoniți dincolo de Nistru.

În același timp, corpul expediționar francez, alcătuit din trei divizii coloniale, puse sub comanda generalului D. Anselme, întărit de două divizii grecești și voluntari polonezi, vor ajuta forțele anti-bolșevice ale hatmanului Petliura și ale generalului Denikin în preluarea controlului asupra sudului Ucrainei, căzută sub influența bolșevică după retragerea trupelor germane. În susținerea acestor operațiuni, armatele române vor întări militar linia Nistrului, ocupând preventiv orașele Tiraspol și stația Razdelnaia.

Situația tensionată la frontiera de răsărit a României, precum și existența unor predispoziții locale antiromânești, reprezentate de o parte a populației minoritare, care urmăreau reanexarea Basarabiei la Rusia (fie țaristă, fie bolșevică) sau încorporarea ei la Ucraina, au determinat introducerea în ținut pe parcursul anului 1918 – începutul anului 1919 a unor interdicții provizorii, cenzură preventivă și stare de asediu.

La începutul lunii aprilie 1919 situația a devenit și mai tensionată la frontierele Basarabiei, deoarece trupele franceze fragmentate vor fi alungate din sudul Ucrainei de către armatele bolșevice, care printr-o ofensivă reocupă la 8 aprilie orașul Odesa. La rândul lor, trupele române se retrag de la Tiraspol și traversând Nistrul, la 17 aprilie se repliază la Tighina. Succesele înregistrate în sudul Ucrainei, ca și izbucnirea revoluției bolșevice în Ungaria, unde la 21 martie este proclamată „Republica Sovietică Ungară”, conduc la pregătirea unei acțiuni conjugate a armatelor roșii și ungare, acestea urmând să facă joncțiunea pe teritoriul României, în nordul Bucovinei.

Declanșarea operațiunilor militare de către armata ungară la 16-18 aprilie, urmată de contraofensiva română, care la 1 mai atingea Tisa, va determina și mai mult planul lui Lenin de a înainta în Galiția și Bucovina „pentru a intra în contact cu Ungaria sovietică”. Trupele sovietice aveau fixate ca obiectiv „să elibereze Basarabia și să se pregătească energic în vederea unei ofensive în România, pentru a instaura puterea proletariatului și să extindă revoluția până în Bulgaria”. La 1 și 2 mai 1919, conducerea bolșevică a Ucrainei și Rusiei Sovietice au trimis câte o notă ultimativă guvernului român, prin care cereau evacuarea Basarabiei și Bucovinei în 48 de ore.

Cu referire la Basarabia, ultimatumul, semnat de Gh. Cicerin și C. Rakovski, acuza România că a ocupat-o în „ chip samovolnic, anulând cuceririle revoluției ruse și introducând exploatarea”. Nota menționa că planurile „anexioniste” ale României fuseseră sprijinite, în secret, de puterile Antantei, că România a permis trecerea pe teritoriul său a trupelor germane care atacau Rusia, etc. În ultimatum se cerea, printre altele: evacuarea imediată a armatei române, a funcționarilor și agenților din Basarabia; „judecarea funcționarilor vinovați de crimele săvârșite contra muncitorilor, țăranilor și populației Basarabiei”; înapoierea materialului de război, etc.

În paralel, bolșevicii au pregătit terenul pentru eventuala preluare a puterii în Basarabia. La 5 aprilie 1919, la Odesa, s-a constituit Biroul Organizatoric al comuniștilor din Basarabia de pe lângă Comitetul Central al Partidului Comunist (bolșevic) din Rusia. La sfârșitul lunii aprilie la Odessa era înființat „Guvernul Muncitoresc-Țărănesc al Basarabiei”, care la 10 mai a lansat un manifest ce anunța iminenta intervenție a armatei bolșevice ruso-ucrainene în România și declarau Basarabia parte componentă a Republicii Sovietice Federative Socialiste Ruse.

Potrivit rapoartelor poliției de la Soroca, în realitate „armata revoluționară basarabeană” era o adunătură de mercenari, formată dintr-un batalion de basarabeni, un batalion de unguri și unul de ucraineni, toate staționate la Moghilev. La 30 mai, aceste unități au încercat să treacă Nistrul la Otaci, dar au fost respinse de armata română.

Pregătirile militare au continuat la Tiraspol, unde la începutul lunii mai a fost adoptat planul unei ofensive a armatei roșii în Basarabia, care urma să traverseze Nistrul pe la Dubăsari, Rezina, Hotin, Grigoriopol și Cetatea Albă. Planul lui Rakovski a fost precedat de o notă de protest adresată Ministerului de Externe al Franței la 13 mai 1919, în care erau semnalate pretinsele violențe și pogromuri comise în Basarabie „de oligarhia română ce se bucură de protecția înaltului ei aliat din Occident”.

În zorii zilei de 27 mai un detașament al armatei roșii, prin complicitatea agenților comuniști din Tighina, au reușit să traverseze râul Nistru și să ocupe pentru câteva ore orașul. Contraofensiva conjugată a armatelor române și a contingentelor coloniale franceze a respins invazia, trupele bolșevice fiind aruncate peste Nistru după amiază.

Pentru întărirea liniei de apărare la Nistru în Basarabia au fost dislocate noi trupe române, care au înlocuit trupele coloniale franceze și celelalte regimente străine. Coroborată cu luptele dintre bolșevici și armata lui Denikin, această acțiune a statului român a înlăturat pentru o perioadă pericolul imediat de la granița de răsărit a României. Din această cauză, deși planul intervenției militare nu a fost în totalitate abandonat, atenția principală s-a îndreptat spre organizarea propagandei bolșevice în interiorul statului român.

Orașul Odesa devenea centrul de coordonare a operațiunilor subversive împotriva statului român. Anume aici la 7-11 iulie 1919 are loc a doua conferință a celulelor comuniste din Basarabia, din regiunea transnistreană și din cadrul „unităților militare basarabene”. Comitetul provizoriu bolșevic din Basarabia raporta că s-au luat toate măsurile în vederea restabilirii organizațiilor descoperite, în acest scop fiind trimiși în Basarabia „un număr mare de lucrători responsabili”; au fost organizate câteva puncte de transfer a literaturii și activiștilor; avea loc transportarea armelor pentru comitetele revoluționare; s-a editat ziarul „Bessarabskaia Pravda”, care se difuza „pe frontul basarabean și în ilegalitate”.

Deși nu era prezentă și/sau reprezentată la Conferință, Rusia Sovietică urmărea îndeaproape discuțiile de la Paris. Cu referire la problema Basarabiei, statul sovietic a promovat în această perioadă trei scopuri principale: 1. Acțiuni subversive și extinderea propagandei bolșevice; 2. Atacuri armate în punctele vulnerabile ale frontierei cu România (cazul Hotin și Tighina); 3. Încercarea de a influența poziția Marilor Puteri cu privire la recunoașterea Unirii Basarabiei cu România.

Într-un mod paradoxal, atât reprezentanții Rusiei țariste, cât și noua putere bolșevică, demonstrau o solidaritate uimitoare în menținerea integrității fostului spațiu imperial rus. Erau diferite doar strategiile în recuperarea acestor teritorii, „albgardiștii” dorind o sistare a discuțiilor asupra Rusiei până la identificarea unui guvern legitim, iar „roșii” vedeau lucrurile prin prisma relativismului istoric și doreau înglobarea acestui spațiu, odată cu extinderea revoluției mondiale.