1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Lagărele pentru ofițeri

Ofițerii români căzuți în captivitatea germană au fost reuniți în special în lagărele de la Dänholm-Stralsund și Crefeld, dar unii dintre ei au ajuns și în cele de la Ströher Moor, Ostenholzer Moor – Schwarmstedt, Zorndorf, Gorgast, Beeskow, Breesen și Helmstedt; puțini dintre ei aveau să fie trimiși pentru anumite perioade în lagărele pentru trupă. Pentru Dänholm-Stralsund avem informații detaliate, mai mulți ofițeri lăsând jurnale sau memorii despre perioada captivității, pentru alte lagăre datele sunt disparate sau știm doar că au ajuns acolo și prizonieri români. Au existat diferențe de tratament între ofițerii prizonieri, însă în ansamblu aceștia au avut o situație mult mai bună decât a trupei. Ei nu erau obligați să lucreze, aveau cazare și hrană mai bune, primeau pachete mai des, li se dădea o soldă și în general aveau parte de respect din partea administrației germane a lagărelor.

Lagărul Dänholm-Stralsund

Spre sfârșitul anului 1916, ofițerii români capturați de germani au ajuns în apropierea portului Stralsund, pe insula Dänholm. Locul avea deja o istorie a recluziunii, dacă ținem cont de faptul că acolo fuseseră internați ofițerii francezi luați prizonieri de prusaci în 1870-1871. În timpul Primului Război Mondial aveau să fie internați pe insulă ofițeri ruși prizonieri, dar și britanici și francezi. Lagărul era bine păzit, insula era practic înconjurată cu sârmă ghimpată, existau patrule și câini polițiști.

La sfârșitul anului 1916 se găseau la Dänholm-Stralsund 936 de ofițeri români. Aproximativ 600 dintre ei erau acolo dinainte de sosirea celor de la Sopronnyék (vezi infra). Potrivit altor informații, la Dänholm-Stralsund se găseau la un moment dat nouă colonei români, 12 locotenent-colonei, 29 de maiori, 74 de căpitani și 578 de sublocotenenți. Printre cei care au ajuns în acest lagăr s-au numărat generalul Costescu, românul cu cel mai înalt grad aflat în captivitate, coloneii Stavrache, Tăutu, Niculcea, Urdăreanu etc. Ofițerii români prizonieri la Dänholm-Stralsund erau mai ales etnici români, dar erau și câțiva de origine turcă (unul) și bulgară (cinci).

La Dänholm-Stralsund au sosit înainte de Crăciunul anului 1916 și ofițerii români mutați din lagărul austro-ungar Sopronnyék în Germania. Aceștia au fost transportați de la frontiera Austro-Ungariei cu Germania în vagoane de clasa a III-a și a IV-a, neîncălzite, cu geamuri sparte, pe un ger cumplit. La Breslau, în Silezia, au trecut printr-o operațiune de igienizare. Mâncarea în prizonieratul german se anunța chiar de la prima masă și puțină, și de o calitate foarte proastă. Românilor li s-a făcut iar control la bagaje, confiscându-li-se lanternele, binoclurile, busolele care scăpaseră până atunci; totul fără chitanțe. Ofițerii primeau numere matricole în momentul sosirii în lagăr.

După reunirea românilor în lagăr aveau să fie „descoperiți” și unii ofițeri care fuseseră declarați morți în timpul luptelor din septembrie-noiembrie 1916. În realitate, respectivii fuseseră doar grav răniți, ridicați de pe câmpul de luptă de germani și îngrijiți de aceștia în spitalele lor.

Într-o măsură apreciabilă era vorba de un lagăr de tranzit, de acolo fiind apoi trimiși prizonieri în alte lagăre din Germania. Spre exemplu, imediat după Crăciunul anului 1916, 400 de ofițeri prizonieri aflați la Dänholm au fost trimiși în alte lagăre.

Carantina din Dänholm-Stralsund

La Dänholm-Stralsund existau două lagăre de mărimi diferite. Pentru carantină, prizonierii erau introduși în primul lagăr, mai mare, unde rămâneau trei-patru săptămâni. Era un loc supraaglomerat, prizonierii dormeau pe scaune, pe mese, pe scândură cei mai mulți. Alții au avut șansa de a fi grupați în barăci, câte șapte-opt în cameră, fiecare având patul său. Potrivit unor martori, barăcile de lemn erau prost construite. Faptul că nu erau izolate le provoca locatarilor multe neajunsuri. Vântul Mării Baltice sufla în voie printre scânduri. Percepția altor martori era diferită: barăcile erau din scânduri, acoperișul din carton gudronat, era curățenie, chiar un anumit confort. Într-o baracă încăpeau 36 de oameni.

Prizonierii nou-veniți făceau iarăși baie, erau dezinfectați și vaccinați. Li se făcea o injecție contra holerei, o alta antitifică în patru reprize. Hainele erau trecute prin etuvă.

Ofițerii români au fost nevoiți să predea banii aflați asupra lor. În schimbul banilor românești au primit bani de lagăr (lagerfeld), valabili doar acolo. Cu acești bani, prizonierii cumpărau pâine sau alte alimente, între anumite limite. Pe datorie se puteau cumpăra și rufe. La câteva zile după sosire, prizonierilor li s-a plătit solda: 51 de mărci reținute pentru masă și cazare, iar nouă mărci date în mână.

Meniul prizonierilor era sărăcăcios în carantină. La prânz se dădeau două feluri de mâncare: o supă foarte subțire cu mălai sau făină de castane, apoi o fiertură de gulie furajeră. Seara primeau o supă de varză cu foi sau legume uscate. Alteori primeau ciorbă de cartofi, fasole și prune uscate cu orez. De două ori pe săptămână primeau circa 50-60 de grame de pește. Se prevedeau și 120 grame carne/săptămână. Duminica era rândul unei chifteluțe mici, din carne, și a unei bucăți de mămăligă îndulcită cu zaharină. Pe baza unor bonuri primite săptămânal, prizonierii puteau cumpăra pâine în cantități mici. Era o pâine rea, cu paie și tărâțe. Din cauza hranei insuficiente, prizonierii au început să slăbească rapid.

La câteva zile după ajungerea la Dänholm-Stralsund, în decembrie 1916, unii dintre prizonieri au vrut să facă greva foamei față de condițiile de acolo, în vreme ce alții au respins propunerea. În cele din urmă prizonierii români au făcut plângeri către comandatura lagărului cu privire la hrana slabă, apoi au scris și Crucii Roșii. Însă fără folos. Germanii au interzis corespondența cu exteriorul, invocând faptul că nu existau nici un fel de informații de la prizonierii germani deținuți de români.

În lagărul-carantină, prizonierii români au făcut diverse activități din proprie inițiativă: cursuri de limbi străine, ținute de unii dintre ei, jucau șah și table, dar cei mai mulți stăteau întreaga zi în pat. Se puteau face plimbări zilnice în curtea interioară a lagărului.

Prizonierii aliați din Dänholm-Stralsund văzuți de români

După cum aminteam mai sus, în lagărul Dänholm-Stralsund se aflau, pe lângă români, prizonieri francezi, britanici (englezi și scoțieni), ruși și români.

Ofițerii englezi din lagărul Dänholm-Stralsund (nu foarte mulți, doar 32, potrivit unor memorialiști români) ieșeau în evidență prin atitudinea sfidătoare: refuzau să iasă la apelul ordonat de comandantul lagărului. Apelul celorlalți prizonieri (francezi, ruși, români) dura uneori și trei-patru ore, în ger; comandantul vorbea urât cu ei. Englezii îi impresionau pe români pentru că făceau sport dimineața, sumar îmbrăcați. Scoțienii se spălau în miezul iernii, în fiecare dimineață, afară, inclusiv pe ger, cu apă rece de la pompă, goi până la brâu. Scoțieni le-au atras atenția românilor și prin uniforma lor specifică, care includea „fusta bărbătească”, kiltul. De asemenea, în pofida ordinelor, care prevedeau că, indiferent de grad, prizonierii trebuiau să-i salute primii pe ofițerii germani, britanicii refuzau să o facă. Rușii le păreau românilor bine înfofoliți și vioi în mișcări.

În comparație cu prizonierii aliați, în special cu britanicii și francezii, ofițerii români se considerau „de plâns”, se vedeau pe ei înșiși ca niște „bătuți de soartă”, „dezrădăcinați”. Tristețea era dominantă între ofițerii români. Românii ieșeau în evidență prin ținuta neîngrijită, neuniformă: haine mototolite și decolorate, gulere ridicate, de-a valma căciuli, capele sodățești și chipiuri pleoștite, bocanci, jambiere și moletiere, rareori cizme. Prizonierii englezi și ruși le păreau românilor superiori în comportament, în atitudine.

Exista însă și un detaliu important, esențial poate, care îi deosebea pe aliați de români la începuturile captivității celor din urmă: și englezii, și francezii, și rușii primeau pachete din țările lor. Pachetele soseau de multe ori prin intermediul Danemarcei neutre. Englezii erau bine aprovizionați, de la Londra veneau regulat pachete pentru ei. Ofițerii britanici i-au ajutat uneori cu alimente pe ofițerii români. Și prizonierii francezi le-au dat românilor, la câteva zile după sosire, un ajutor alimentar din rațiile lor.

Rușii erau bine organizați la Dänholm-Stralsund, unii dintre ei aflându-se în lagăr încă din iulie-august 1914. Ei primeau ajutoare de la Crucea Roșie, ca unii care erau mai vechi acolo, cu legături sociale solide. Aveau o biserică, o bibliotecă, organizau conferințe, aveau „o muzică” de 23 de persoane, între care și un tenor de la Opera din Petrograd, jucau tenis. Prizonierii ruși capturați recent flămânzeau și ei în acest lagăr. Conaționalii lor aflați acolo de multă vreme îi ajutau cu alimente. De asemenea, și românii de la Dänholm-Stralsund au fost ajutați de ruși. Comitetul rus din lagăr le-a dat prizonierilor români, imediat după sosire, câte 10 mărci ca ajutor; ulterior rușii le-au dat românilor alimente din prisosul lor.

După pledoaria pentru susținerea drepturilor sale asupra Basarabiei și părăsirea Conferinței de către Brătianu, a urmat o perioadă de întârziere în demersurile legate de rezolvarea problemei Basarabiei, pe fundalul degradării poziției României la Conferință.

Referindu-se la situația delegației române la Conferință și atitudinea Marilor Puteri față de chestiunile românești, Ion Pelivan consemna în corespondența cu Inculeț și Ciugureanu: „Treburile noastre românești mergeau foarte greu la Conferința de la Paris. Clemenceau, Președintele Consiliului de miniștri francez și președintele Conferinței, poreclit «Tigrul», nu-l agrea pe Ionel Brătianu. Nu-l agreau nici Wilson, președintele Statelor Unite, și nici Lloyd-George, președintele consiliului de miniștri englez. Adică, nu-l simpatizau tocmai diriguitorii principali ai Conferinței, care dispuneau de soarta popoarelor lumii. Cauza acestei antipatii trebuie căutată în dârzenia și rezistența lui Brătianu, care cerea respectarea «în integrum» a pactului încheiat în 1916 între România și puterile Antantei. Și aceasta scumpii noștri aliați nu erau dispuși să o facă... Ionel Brătianu nu voia să cedeze nimic, nici în chestiunea autonomiei naționale, culturale și economice a minorităților din România, nici în chestiunea Cadrilaterului, a cărui cedare era cerută în schimbul recunoașterii Unirii Basarabiei. Chestiunile acestea el le considera „incompatibile cu interesele noastre superioare naționale și cu demnitatea țării”.

În acest context nefavorabil, un rol important în menținerea atenției asupra Basarabiei în cercurile diplomatice occidentale și în opinia publică de la Paris l-a jucat tocmai Pelivan, care așa cum aminteam și anterior, a desfășurat o amplă activitate diplomatică și propagandistică în susținerea cauzei românești în această problemă.

### Vezi și... ###

Bătălia diplomatică pentru Basarabia (IV): Disputa dintre Ioan Pelivan și Pavel Miliukov

Cu referire la situația în care urma să pledeze cauza provinciei, Pelivan consemna: „Conjunctura și atmosfera generală, creată la Conferință în jurul României, fiind defavorabilă românilor, bineînțeles că și chestia Basarabiei, care era una din numeroasele chestii românești, nu putea să fie privită cu ochi buni de Conducătorii Conferinței. Din cauza aceasta, chestia Basarabiei, deși în fond nu prezenta nicio greutate pentru rezolvarea ei, nu se putea mișca din loc. Basarabia devenise obiect de șantaj, în mâna dictatorilor lumii, mai ales a Statelor Unite, pentru a impune României voința și punctul lor de vedere”.

În ajunul plecării lui Brătianu de la Conferință, Pelivan îi informa pe Inculeț și Ciugureanu, că „... aliații ne tratează extraordinar de prost. Între altele, mai voiesc să ne impună în România o autonomie națională pentru minorități. La Basarabia nu s-a ajuns, dar de pe acum prevăd diferite dificultăți. Unii englezi spun descoperit, că pentru Basarabia e necesar plebiscit. Aliații cochetează cu amiralul Kolceak, care pune ca și condiție restabilirea vechilor granițe rusești. Din România și Basarabia reprezentanții englezi primesc știri foarte proaste despre administrația basarabeană. Asta ne strică foarte mult. Cât privește francezii, aceștia între patru ochi ne dau dreptate, iar la ședințele oficiale ne lucrează”.

Pornind de la realitățile create în jurul problemei Basarabiei, mai ales după îndepărtarea lui Brătianu din capitala Franței, Pelivan s-a încadrat plenar în apărarea drepturilor românești asupra teritoriului dintre Nistru și Prut. Una din cele mai eficiente componente ale activității lui Pelivan la Paris, care i-a descoperit un mare talent diplomatic și politic, a fost organizarea propagandei românești. Cu referire la acest aspect, într-o scrisoare către Inculeț și Ciugureanu din 29 mai 1919, delegatul basarabean arăta că propaganda română era prost organizată sau lipsea „din cauza că suntem zgârciți sau nu avem parale... toate semințiile: ungurii, sârbii, grecii, bulgarii, rușii, precum și popoarele eliberate de sub jugul moscovit, ca polonii, finlandezii, gruzinii și armenii, ucrainenii, estonienii, letonii, lituanienii, desfășurau o activitate care era mult superioară celei ce o făceau românii. Poate că într-o măsură oarecare era de vină zgârcenia lui Ionel Brătianu, care nu prea credea în utilitatea propagandei”.

Această situație s-a schimbat prin noiembrie 1919, odată cu venirea în fruntea delegației române la Paris a lui Alexandru Vaida-Voievod, care potrivit lui Pelivan, a dat mai multă importanță chestiei propagandei. În această perioadă delegatul basarabean a putut publica albumul „L’Image de la Bessarabie”; va tipări ziarul „La Bessarabie”; va edita broșurile, devenite ulterior cărți de istorie, La Bessarabie sous la regime ruse 1812-1918; L’Union de la Bessarabie a la mère-patrie Roumanie etc. (în total peste 10 lucrări de sinteză în franceză și engleză privind dreptul istoric românesc asupra Basarabiei), prin care a făcut cunoscută problema Basarabiei în toate cercurile politice și diplomatice, dar și în lumea intelectuală.

Pentru a promova interesele Basarabiei, diplomatul a conlucrat cu diferite personalități prezente la Conferință sau în capitala Franței – publiciști, profesori, jurnaliști, oameni politici, membri ai delegațiilor, etc. Despre aceștia ne relatează chiar Pelivan în corespondența sa: „Se cuvine să ne amintim nu numai de adversari, ci și de prieteni, care ne-au ajutat mult la Conferința Păcii, fie ei străini, fie români. Vorbesc de ajutor în chestia Basarabiei. Comisarul și raportorul Conferinței Tardieu, fără îndoială, ne-a fost un bun prieten. Chiar Clemanceau și Lloyd Georges, după intrarea armatelor noastre în Budapesta și venirea lui Vaida-Voievod la Conferință, și-au schimbat atitudinea față de România. Dintre francezi ne-au fost binevoitori profesorii Emanuel de Martonne și Mario Roques, publiciștii Tavernier, Gerves, Renax, Gauvaine, Bien-Aimee și deputatul Franklin Buillon. Dintre delegații italieni ne-au ajutat profesorul Arcari și publicistul Ernesto Vercezi. Iar dintre englezi ne-a fost foarte favorabil delegatul pentru chestiunile teritoriale A. W. Leeper, un mare jurnalist, care fusese pe vremuri în România”.

Una din cele mai „colorate” istorii este cu marele publicist August Gauvain, care în una din zile, l-a invitat pe Ion Pelivan pentru a-i atrage atenția „asupra acțiunii mârșave a «delegatului basarabean» A. Krupenski, care umbla dintr-o redacție în alta a gazetelor mari din Paris, cu niște «țărani basarabeni improvizați», «țărani de carnaval», care «mărturisesc» și se plâng moldovenește, că ei nu mai suportă «jugul românesc în Basarabia»”. Acesta personal s-a implicat în demascarea acestor pseudo-țărani, aducând mai multă claritate prin publicațiile sale asupra situației din Basarabia.

Un alt caz de susținere este al profesorului Mario Roques, care l-a atenționat pe Pelivan că Krupenski se prezintă în cercurile socialiste de la Paris drept „socialist basarabean” și l-a sfătuit să-i ofere materiale pentru „a-i descrie adevărata fizionomie morală și politică a acestuia”. Acționând în acest sens, Pelivan îl informa, la 16 septembrie 1919, și pe Inculeț: „Dl profesor Mario Roques mi-a spus dăunăzi că ar fi bine ca aici să se tipărească o broșurică despre A. N. Krupenski, care este primit în unele cercuri ca socialist basarabean. Te rog să faci tot posibilul să-mi trimiți material pentru biografia acestui mare «socialist»”.

Pelivan a avut o relație specială cu Emanuel de Martonne, unul din cei mai mari geografi ai timpului și un susținător fervent, în baza argumentului științific, al cauzei românești la Conferință. În 1918, acesta era desemnat expert al Comitetului de studii de pe lângă Conferința de Pace, fiind principalul autor al recomandărilor făcute, cu obiectivitate, guvernului francez, privind teritoriile ce urmau să fie recunoscute România şi Poloniei prin tratatele de pace. El a călătorit pe teren şi conform principiului viabilităţii frontierelor, a obţinut extinderea frontierei Poloniei şi României. Cu referință la Basarabia, de Martonne a efectuat în anul 1919 o călătorie în provincie, iar observațiile sale s-au regăsit într-o carte cu răsunet în epocă - Choses vues en Bessarabie, publicată imediat la Paris, despre care vom vorbi în articolul următor.

În legătură cu acest fapt, Pelivan îi scria, la 8 august 1919, lui D. Ciugureanu: „am tipărit și articolele lui de Martonne, apărute în L’oeuvre și Jurnal de Débats, în broșuri separate, în eglezește și franțuzește”.

Vasta activitate a delegatului basarabean la Paris îl făcea pe N. Iorga să recunoască ulterior: „Reunirea Basarabiei la România nu a fost un succes al diplomaţiei româneşti, cum s-a afirmat în permanenţă, ci rezultatul propagandei efectuate de Pelivan la Paris”. Deşi evident exagerată, afirmaţia venea să confirme, totuși, largul aport al acestuia în activitatea generală a delegației României la Paris și contribuția sa imensă în pledarea cauzei Basarabiei la Conferința de Pace.