1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Relațiile prizonierilor cu administrația lagărului Dänholm-Stralsund

Germanii făceau din când în când inspecții în barăcile românilor. În anumite situații, membrii administrației germane le făceau prizonierilor mici cadouri în alimente sau materiale de încălzit. Totodată, captivii puteau fi pedepsiți de către germani pentru diverse fapte, spre exemplu pentru că protestau împotriva a ce și cât primeau drept hrană.

Conform prevederilor internaționale, ofițerii prizonieri aveau dreptul la o soldă. La începutul anului 1917, Ion Mitilineu, ministrul României la Haga, i-a scris generalului Constantin Costescu și l-a înștiințat că ofițerilor români aveau să li se plătească soldele de captivitate potrivit regulamentelor românești. Soldele erau în valoare de 60 de mărci pentru sublocotenenți și locotenenți, în vreme ce de la gradul de căpitan în sus se acordau 100 de mărci. Soldele pentru martie 1917 s-au dat la mijlocul lunii următoare. 43 mărci și 40 pfeningi erau reținuți pentru masă, restul sumei li se trecea ofițerilor în carnete și se oprea la casă, banii fiind puși la dispoziția captivilor pe măsură ce aveau nevoie.

Cu ajutorul unor membri ai administrației germane, ofițerii români reușeau uneori să-și rezolve mici probleme. Spre exemplu, fotograful le făcea mici cumpărături (pânză, alimente etc.). În schimb, românii îi recompensau pe soldații și subofițerii germani, după caz, cu mici sume de bani sau cu alimente în cantități mai degrabă simbolice, după ce au început să sosească pachete prin Crucea Roșie. Bunăoară, pesmeții au devenit un fel de monedă de schimb în lagăr.

Ofițerii români aveau ordonanțe și în lagăr. Doar generalii, coloneii și locotenent-coloneii aveau ordonanțe personale. Pentru celelalte grade ofițerești se prevedea o ordonanță la zece persoane. Cu puține excepții, ordonanțele ofițerilor români erau de diferite naționalități/cetățenii. La Dänholm-Stralsund ordonanțele ofițerilor români erau mai ales ruși, dar nu lipseau nici soldații români. Ofițerii erau avantajați și la hrană în comparație cu soldații simpli. Existau și ofițeri care își împărțeau câteodată hrana cu ordonanțele lor.

Pentru încălcări ale regulamentelor, ordonanțele puteau fi pedepsite de germani. Spre exemplu, pentru întârziere la apel, acești soldați erau ținuți câte 30 de minute în poziție de „drepți”. Și o făceau în solidar, așadar era vorba de o pedeapsă colectivă. În același timp, germanii interveneau împotriva ofițerilor români care îi băteau pe soldații români ce le fuseseră repartizați drept ordonanțe. Nu este inutil de amintit că violența împotriva propriilor soldați era răspândită în rândurile ofițerilor români, îndeosebi între cei activi.

Disciplina, punctualitatea și ordinea erau la ele acasă la Dänholm-Stralsund. Abia acolo au înțeles unii ofițeri români sensurile acestor concepte. De asemenea, ceea ce remarcau ofițerii români era egalitatea de tratament aplicată de prusaci propriilor oameni, dar și prizonierilor.

Condițiile de trai

Lagărul „obișnuit” din Dänholm-Stralsund era bine organizat. Barăcile erau făcute din scânduri, care însă nu erau foarte atent îmbinate și nu rețineau căldura. Iarna domnea frigul în camere, în pofida sobelor cu cărbuni. Când vremea era rea, prizonierilor li se dădea combustibil pentru a se încălzi, dar în cantitate foarte mică. Prizonierii cu grade mici de ofițeri stăteau câte opt în cameră, în paturi de trupă. Camerele ofițerilor superiori erau bine mobilate, cu materiale de bună calitate, cu lumină electrică și vase sanitare.

Apelul se făcea cu precizie de ceasornic, de două ori pe zi, la orele 8:00 (sau la 9:00, datele disponibile se contrazic) și 18:00 (sau la 20:00). După apelul de seară prizonierii nu mai puteau ieși din camere. La ora 22:00 se dădea stingerea. În timpul zilei, prizonierii puteau face plimbări pe aleile parcului sau de-a lungul țărmului insulei Dänholm.

Când avea lor vizita vreunui general german în lagăr, se făcea curățenie generală în camere. Ofițerii prizonieri făceau baie destul de frecvent, cu apă caldă, dar de regulă fără săpun, acest produs fiind rar și scump. Cearceafurile și fețele de pernă erau schimbate o dată la două săptămâni. Rufele se spălau în oraș, însă pentru a evita dispariția nasturilor sau chiar înlocuirea cămășilor și a altor piese vestimentare, unii ofițeri preferau să și le spele ei, în cameră.

Hrana

La început, în lagărul carantină de la Dänholm-Stralsund nu erau tacâmuri suficiente, așa că prizonierii mâncau repede, pentru a da vasele altor camarazi care așteptau la rând. În schimb, alți prizonieri au remarcat că masa era bine gătită, servită în condiții de curățenie, în sala de mese.

Problema principală o reprezenta însă mâncarea, neîndestulătoare, motiv pentru care prizonierii români erau mereu flămânzi. Mai ales în primele trei-patru luni de captivitate prizonierii au resimțit acut foamea.

Hrana consta într-o ciorbă lungă de gulii, varză și morcovi, puțini cartofi, iar seara dintr-o ciorbă de zarzavat cu linte. O dată pe săptămână se dădea grâu, de două ori pe săptămână câte 100 de grame de pește de mare. Duminica prizonierii primeau câte 100 de grame de carne, uneori o felie mică de brânză cu aspect neatrăgător. Câte 50 (mai târziu 150) de grame de zahăr/săptămână completau meniul sărăcăcios. Ulterior aveau să primească și 50 grame de marmeladă pe săptămână. Pâinea era în cantitate foarte redusă și era cumpărată pe bonuri; se dădeau 150 grame/zi. Acest aliment era împărțit de către prizonieri cu dubludecimetrul; fiecare firimitură era recuperată. Unii prizonieri își vindeau bonurile de pâine pentru acoperirea altor nevoi. În acest mod făceau fumătorii rost de țigări/tutun. De la magazinul lagărului putea fi cumpărat un înlocuitor de tutun (ersatztabak). Conservele de scoici, sărate, erau de nemâncat de către prizonierii români. Unii captivi pescuiau în mare, în speranța că vor prinde ceva care să le completeze meniul. La prânz prizonierii puteau cumpăra un surogat de bere, așa-numita „bere de război”.

În a doua parte a lunii februarie 1917, ofițerii și soldații români au fost înștiințați de comandatura germană a lagărului Dänholm-Stralsund că la Ministerul de Război German ajunsese o reclamație a românilor privind mâncarea insuficientă. Li s-a răspuns că nu li se putea da mai mult decât primea populația civilă a Reichului, că totul fusese raționat, cartelat. Reclamațiile erau inutile din acest punct de vedere. Prizonierii aflaseră și din alte surse că germanii o duceau și ei prost, că produsele alimentare de pe piața din Berlin erau foarte mari, dar asta nu le atenua suferința.

S-au înregistrat multe cazuri în care, mai ales la începuturile captivității, pentru a-și procura alimente, ofițerii români și-au vândut bocancii pentru o pâine, și-au dat pe nimic bijuteriile și lucrurile prețioase care țineau de intimitatea vieții lor.

Prin intermediul soldaților din gardă, în mod clandestin, ofițerii prizonieri puteau cumpăra uneori, la prețuri mari, diferite alimente care le îmbunătățeau dieta. Unii dintre ofițerii români care aveau resurse financiare și reușeau să cumpere alimente le-au împărțit cu alți prizonieri complet lipsiți. Pentru ajutorarea ofițerilor fără bani s-au făcut și subscripții între ceilalți ofițeri români.

Pe măsură ce trecea iarna 1916/1917, din cauza hranei insuficiente, corpurile prizonierilor erau tot mai slăbite, capacitatea de concentrare scădea, iar voința le slăbea. Cei mai în vârstă, care nu-și mai putuseră scoate verighetele de pe degete de ani și ani, acum o făceau cu ușurință. De asemenea, găurile la curele se tot mutau spre interior. Începând din aprilie 1917, prizonierii au primit o hrană ceva mai bună de la germani. În plus, pentru ofițerii români au început să sosească pachete cu alimente prin Crucea Roșie.

Dacă din mai multe puncte de vedere, atât opinia publică, cât și mediul diplomatic francez aveau o închipuire despre situația din Basarabia și, în general, pledau favorabil pentru cauza românească în această problemă, atunci în mediul anglofon, în special în cadrul delegației americane, persistau mai multe ezitări. Un rol important în înlăturarea acestor rezerve și în explicarea problemei Basarabiei a avut John Kaba și lucrarea sa – „Descrierea politico-economică a Basarabiei” (Politico-economic review of Basarabia), publicată în limba engleză în vara anului 1919 la Paris. Într-un mod curios, autorul a folosit în broșura sa termenul românesc „Basarabia” și nu cel englez, consacrat, de „Bessarabia”.

John Kaba s-a născut în Transilvania, dar familia sa a emigrat în Statele Unite la începutul secolului XX. Fiind ofițer în armata americană (era căpitan) și cunoscând la perfecție limba română, Kaba a fost atașat pe lângă Misiunea Americană de Ajutoare din Paris, de la 18 aprilie până la 29 iulie 1919.

Misiunea era condusă de Herbert Hoover, inginer minier internațional și viitor președinte american, și a fost înființată de Congresul SUA în 1919 pentru a oferi asistență umanitară și pentru a combate foametea din Europa după război. Misiunea de la Paris l-a pus la dispoziția Misiunii Americane de Ajutoare din România.

După sosirea sa la București, la 22 aprilie 1919, căpitanul Kaba este trimis în Basarabia cu misiunea de a supraveghea distribuirea ajutoarelor, în special produse alimentare pentru populație, trimise de armatele aliate și pentru a raporta asupra situației existente acolo. Ajuns la 30 aprilie la Chișinău, timp de două luni (până în iunie), acesta a trimis 120 de rapoarte, telegrame și note informative.

În baza acestor rapoarte, a datelor culese din alte surse și a impresiilor personale, Kaba a întocmit raportul final, care constituie de fapt lucrarea propriu-zisă. Broșura documentară conținea 32 de pagini și era structurată în câteva capitole, care se finalizau cu mai multe recomandări. Impresiile și constatările făcute de autor în Basarabia timp de două luni, erau „văzute și trăite, în locurile pe care le-am vizitat (din oraș în oraș, din sat în sat cu automobilul, trăsura, călare și pe jos, cu trenul spre nord și spre sud)”, descriu ținutul sub aspect politic, demografic, militar, geografic, etc. Cele nouă județe ale Basarabiei sunt arătate detaliat, cu o scurtă caracteristică a specificului fiecăruia; sunt reproduse datele cronologice din trecutul istoric românesc al provinciei din cele mai vechi timpuri; se prezintă date esențiale ale Basarabiei cu referință la populație, sol, agricultură, industrie, comerț, cultură, economie, educație etc.

În capitolul „Limba română se vorbește pretutindeni”, autorul argumentează caracterul românesc al provinciei din punct de vedere cultural, lingvistic, istoric și demografic, constatând într-un mod surprinzător și tranșant pentru un american că „două treimi din populație (2.000.000) sunt români moldoveni”, care vorbesc limba română.

Referindu-se la administrația românească, aspect extrem de mediatizat la Conferința de Pace, în capitolul „Guvern Românesc”, căpitanul Kaba punctează atitudinea loială și binevoitoare a populației ținutului față de administrația românească, care în majoritatea ei „este cu desăvârșire mulțumită de trecerea de la regimul autocratic rusesc la regimul politic constituțional al guvernului român”. Acesta a fost impresionat, în mod special, de cuvântările rostite în cadrul unei manifestații la Bălți, dar mai ales de cea „loială și plină de sinceritate a reprezentantului comunității evreiești din localitate”. Kaba menționa expres că „micile nemulțumiri, unele abuzuri săvârșite, sunt regretabile, dar se explică prin faptul că Basarabia este o provincie situată în zona de război a armatei române. Lucrurile se vor îndrepta când va trece această perioadă”.

Cu referire la pericolul bolșevic, care genera numeroase temeri la Conferință, Kaba oferă mai multe detalii în compartimentul întitulat „Bolșevismul”. În primul rând, acesta descrie modul în care a fost invitată armata română, arătând că după căderea Guvernului Kerenski, trupele ruse care se retrăgeau de pe front, la care s-au alăturat cei „câțiva netrebnici locali”, au jefuit casele, au dat foc și au distrus proprietățile și au maltratat oamenii, convingând prin aceasta lumea despre „aceea ce le va aduce regimul bolșevic”. Lumea de ispravă s-a organizat, ușurând aceea ce a urmat, adică „chemarea adresată guvernului regal român de a sări în ajutor și de a-i apăra”, și apoi la Unirea Basarabiei cu Patria mamă România. „Eu consider, conchide Kaba, că masa poporului basarabean – românii, țăranii ruși, nemții, polonezii, etc. – sunt imuni la doctrina bolșevică. Singurul pericol pe care-l văd și care este cu mult mai evident aici, decât în alte țări europene, ar fi ca nu cumva bolșevicii de peste râul Nistru să treacă și să cucerească țara, distrugând și jefuind tot ce le va sta în cale”.

Ca ofițer al armatei americane, autorul atrage atenție deosebită capacității de acțiune a armatei române, atât în estul țării, în Basarabia, cât și la vest, în Transilvani și Ungaria. „Armata română, notează Kaba, veghează la granițele civilizației, să o salveze de la distrugere, să salveze progresul de veacuri al omenirii de la umilitoare retrogradare, să salveze Europa și probabil restul lumii de soarta cea rea și mizeră ce a căzut pe nenorocita Rusie...că la marginea de apus a României, la râul Tisa aceeași români luptă împotriva Republicii bolșevice a lui Bela Kun”.

Analizând deznodământul din iarna-primăvara anului 1918, căpitanul Kaba remarca: „în vreme ce trupele rusești se ocupau cu jafurile și distrugeau tot ce găseau în calea lor, Sfatul Țării și Guvernul Basarabiei votau unirea cu România, pentru ca să o salveze de bolșevici”.

Pagina finală a studiului oferă un catalog succint al „Nevoilor deosebite ale provinciei”, printre care sunt enumerate: (1) pacea, adică un tratat de stabilire definitivă a statutului politic al provinciei; (2) căi ferate; (3) drumuri; (4) fabrici pentru a satisface nevoile celor trei milioane de locuitori ai provinciei; (5) utilaje agricole; și (6) o flotă maritimă, platforme maritime și reparații de infrastructură în porturile Mării Negre pentru a facilita exportul de produse agricole și importul de bunuri necesare.

Conștienți de impactul politic, diplomatic și mediatic pe care l-ar fi putut avea această broșură, liderii basarabeni de la Chișinău și Paris au depus toate eforturile pentru a-i asigura o largă răspândire la Conferință.

Broșura va fi editată în sute de exemplare și expediată de Daniel Ciugureanu, prin intermediul secretarului său, căpitanul Emil Ciornea lui Ion Pelivan la Paris, cu scopul de a fi distribuită la Conferința de Pace, la Londra și în Statele Unite, conform unor adrese notate de Kaba pe listele alăturate. La 12 iulie 1919, Ciugureanu îi scria lui Pelivan: „Zilele trecute am trimis la Paris pe numele d-tale o carte despre Basarabia, făcută de un ofițer american care ne este favorabilă. Cartea vei distribui-o conform adreselor alăturate. Afară de aceasta, cred că este absolut necesar ca în ziarele pariziene să apară o notă explicativă despre această lucrare”. În mod special se insista ca Ion Pelivan, cât și Nicolae Mișu (prim locțiitor al șefului delegației române la conferință – n.a.), să prezinte studiul „delegaților englezi, americani și, mai ales japonezi, dându-li-se toate explicațiile și solicitându-le atenția și sprijinul pentru noi”.

Într-o altă scrisoare, din 21 iulie 1919, Ciugureanu îl informa pe Pelivan: „Nu știu dacă ai folosit cartea și dacă ne-a ajutat cu ceva. Cred că dacă va fi citită de englezi și americani, va face bună impresie, căci ne este favorabilă. Dl Kaba va putea face ceva la Paris, însă este necesar ca propunerile lui să fie ascultate și luate în considerație. Să ia contact cu dl Mișu, prin care va putea să intre în legătură cu cei de la misiunea americană”.

După plecarea lui Kaba de la Paris, Ion Pelivan îi comunica, la 8 august 1919, lui Ciugureanu: „Căpitanul Kaba a stat la Paris numai trei zile, plecând după aceasta la New-York. L-am dus la Mișu care l-a prezentat colonelului Lansing, pentru ca acesta să ne pună în legătură cu alții...cartea lui Kaba a făcut o bună impresie. Îți trimit și o notiță despre ea din gazeta Le Temps. Peste câteva zile va fi gata tipăritura ei și în franțuzește”.

Scrisă sine ira et studio, într-un stil milităresc onest, lucrarea lui Kaba a fost o componentă importantă în ecuația diplomatică de la Paris prin faptul că era făcută de un american, adică tocmai de reprezentantul unei țări care a formulat cele mai rezerve față de Unirea Basarabiei cu România, în mod special prin Secretarul de Stat, Robert Lansing. O asemenea descriere a situației din Basarabia inversa optica delegației americane asupra acestei probleme, lucru care s-a constat la scurt timp prin renunțarea la ideea de plebiscit și anexarea problemei Basarabiei la alt pachet de revindecări în raport cu România.

Dar și mai important, broșura „Descrierea politico-economică a Basarabiei” este un document istoric deosebit, un exercițiu de memorie autentică, care a captat stările de spirit din Basarabia anilor 1918-1919, conține aprecieri personale, devenite argumente incontestabile întru susținerea adevărului că Unirea Basarabiei cu România s-a făcut în conformitate cu dreptul popoarelor la autodeterminare, într-un context de liberă exprimare a voinței provinciei.