1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Deși în număr mai mic, prizonierii români din rândurile trupei au ajuns în anii 1916-1918 și în vestul ori în sudul Germaniei, în Baden, Würtemberg, Saar, Bavaria, Alsacia și Lorena.

Lagărul Mannheim

În apropierea orașului Mannheim, pe malul Rinului, în Baden, era unul dintre cele mai importante lagăre din vestul Germaniei în care au fost închiși prizonieri români Acesta era un lagăr pentru prizonieri din rândurile trupei, însă în anumite perioade au fost reținuți aici și ofițeri. Lagărul era structurat pe companii, despărțite între ele prin garduri de sârmă ghimpată, între acestea patrulând gărzi înrmate. Fiecare companie cuprindea opt barăci, plus bucătăria și cancelaria.

Spre sfârșitul lunii februarie 1917, unii prizonieri de la Lamsdorf au fost mutați în lagărul Mannheim. Drumul cu trenul a durat două zile și două nopți. Mutarea dintr-un lagăr în altul a prizonierilor slăbiți de foame și frig putea avea consecințe tragice pentru mulți dintre ei. Dintr-un convoi de 200 de prizonieri, aflați în deplasare spre Mannheim, cu trenul, au murit nu mai puțin de 17.

După experiențele traumatice prin care trecuseră pe front și în captivitate, unii dintre prizonieri aveau probleme majore de sănătate și erau ținuți în spitalul lagărului din Mannheim. Mulți dintre prizonieri, foarte slăbiți, au murit în acest spital.

Lagărul Mannheim reunea prizonieri din diferite armate aliate, francezi, ruși, englezi și belgieni. Francezii au constituit un comitet și au decis să-i ajute pe români cu hrană. Au făcut-o dându-le pesmeți, ciocolată, sardele, macaroane etc. De altfel, francezii au trimis special alimente în acest lagăr și pentru prizonierii români, nu doar pentru ai lor. De asemenea, și englezii i-au ajutat pe prizonierii români. Deși proveneau din mai multe țări, prizonierii din Mannheim ajunseseră să comunice între ei folosind un vocabular comun, cu împrumuturi din toate limbile de acolo. Francezii făcuseră un teatru într-o baracă; exista și o bibliotecă.

La un moment dat, la Mannheim erau peste 700 de prizonieri români. Aceștia au fost repartizați în număr mare ca lucrători în fermele germane din zonă.

Unii prizonieri au încercat să fugă din lagăr. Santinelele deschideau focul potrivit consemnului, astfel încât unii prizonieri au fost uciși. Alții au fost prinși, iar drept pedeapsă primeau 14 zile de arest greu.

Lagărul Ulm

Lagărul Ulm, din Würtemberg, număra aproape 1.000 de prizonieri români. Pe seama prizonierilor români s-ar fi făcut afaceri cu bunuri alimentare. După încheierea armistițiului dintre Germania și Aliați, în noiembrie 1918, aici ar fi fost uciși prin împușcare trei soldați români, alți doi fiind răniți.

Lagărul Saarbrücken

În acest lagăr, din vestul Germaniei, în landul Saar de astăzi, au fost identificați 232 de prizonieri români la un moment dat.

Lagărul Lechfeld

Aflat în Bavaria, lagărul Lechfeled a cunoscut un număr schimbător de de prizonieri români. Dintr-o mărturie postbelică reiese că din 500 de prizonieri din acest lagăr, duși la săpat tranșee în zona Schizzerhae, în Alsacia, 370 ar fi murit din cauza frigului, foamei și bătăilor, patru ar fi fost împușcați, iar trei aruncați într-un lac.

În lagărul Bayreuth, tot din din Bavaria, erau la un moment dat 1.150 de prizonieri români.

Lagărele din Alsacia și Lorena

Prizonierii români au ajuns și în Alsacia și Lorena, teritorii aflate în componența Germaniei din 1871, dar revendicate de Franța. Nevoia de forță de muncă pentru lucrările din spatele frontului i-a determinat pe germani să recurgă și la prizonierii români. Drumul din alte părți ale Germaniei până în Alsacia și Lorena a fost făcut în vagoane de vite, cel mai adesea în condiții groaznice, inclusiv fără hrană, ceea ce a provocat moartea multora. Odată ajunși la destinație, chiar dacă erau epuizați, românii au fost folosiți la construirea de fortificații și a drumurilor de acces, în fabrici și în minele de potasiu sau de fier, în cariere de marmură, dar și la exploatările forestiere sau în agricultură. Cei care au ajuns să muncească la ferme au fost oarecum avantajați, obținând o anume siguranță alimentară.

Mâncarea cu totul insuficientă a făcut numeroase victime între prizonierii români. Oameni cu fețele supte și adesea cu privirile pierdute, prizonierii încercau să supraviețuiască. Asemeni altor prizonieri aflați în situații asemănătoare, și românii încercau să facă rost de mâncare de unde și cum puteau, inclusiv din gropile de gunoi și din grămezile de bălegar.

Frigul din iarna 1916/1917 a făcut ravagii în rândurile românilor, cu atât mai mult cu cât erau cazați în condiții improprii, inclusiv sub cerul liber, cu îmbrăcămintea și încălțămintea uzate. La Steinbrunn-le-Haut au murit 125 (sau 71, după alte date) de români în geroasa noapte de 27/28 ianuarie 1917.

Sărăcia surselor de arhivă a făcut dificilă înregistrarea cu maximă rigoare a datelor privindu-i pe militarii români decedați în cele două regiuni disputate acum un veac de Germania și Franța. Prezența prizonierilor români a fost identificată în 26 de localități din Alsacia și în 42 de localități din Lorena. În toate aceste așezări au murit militari români în anii 1917-1918, cel mai adesea ca urmare a subalimentării și muncii epuizante. Între ianuarie 1917 și decembrie 1918, în cele două regiuni ar fi murit 2.344 de militari români, dintre care 1.180 în Alsacia, iar 1.164 în Lorena. Peste jumătate dintre morții români, mai precis 1.191, au fost înregistrați în lunile februarie-aprilie 1917.

În total, în cimitirele din Alsacia și Lorena au fost identificate mormintele a peste 2.800 de soldați români. Unii dintre aceștia au decedat în estul Franței după încetarea războiului, probabil în spitale. Multe oseminte ale militarilor români au fost adunate în cimitire în perioada interbelică, procesul continuând și după Al Doilea Război Mondial. Spre exemplu, în cimitirul de la Cronenbourg-Strasbourg au fost reînhumați 197 de militari români în 1924. Osemintele a 273 de soldați români au fost mutate din cimitirul din Colmar, în 1972, în cimitirul din Hagenau; în cel din urmă loc sunt astăzi mormintele a 472 de români. La Soultzmatt, în cimitirul Val du Pâtre, se găsesc 678 de morminte ale militarilor români. În cimitirul de la Dieuze sunt mormintele a 947 de români. Atât la Soultzmatt, cât și la Dieuze au fost ridicate în perioada interbelică, la inițiativa statului român, monumente funerare, între care și statui relizate de sculptori celebri, precum Oscar Han sau Milița Pătrașcu. Mormintele altor soldați români au fost reunite la Effren și Hirson (281) și Aisne (275).

În luna mai 1919 în Europa se spera mult ca amiralul Kolceak va repurta o victorie decisivă şi o schimbare de regim politic va interveni în Rusia. La 26 mai 1919 se încheie un acord între Puterile Aliate şi Kolceak, privind condiţiile conform cărora guvernul acestuia urma să fie recunoscut: 1) Recunoaşterea independenţei Finlandei şi Poloniei; 2) Soluţionarea problemelor referitoare la Estonia, Letonia, Țările Caucazului şi regiunii Transcaspice, în consultare şi colaborare cu Societatea Naţiunilor; 3) În ceea ce priveşte Basarabia, „dreptul Conferinţei de Pace de a hotărî soarta părţilor româneşti a Basarabiei va fi recunoscut”.

După cum arăta Al. Boldur, sub aparenţa respectului principiului naţionalităţilor, Conferinţa recurgea la un mijloc uzitat, foarte cunoscut în vechea practică internaţională şi care consta în soluţionarea problemelor naţionale printr-un compromis, fracţionând teritoriul naţional.

Amiralul Kolceak, în răspunsul său, a refuzat să anticipeze hotărârea Constituantei ruse care urma să fie creată pentru soluţionarea problemelor teritoriale din fosta Rusie și să sancţioneze „fărâmiţarea Rusiei fără voia ei”. Cu toate acestea, neglijând protestele statelor independente dezlipite din Rusia ţaristă, la 12 iunie 1919, avea loc recunoaşterea de facto a guvernului Kolceak de către Puterile Aliate.

Începând cu această dată, vor fi admişi la Conferinţa de Pace, ca reprezentanţi ai acestui guvern, oamenii politici ruşi mai mult sau mai puţin oficiali, care au pledat în faţa Conferinţei cauza rusă: Maklakov, Lvov, Sazonov etc.

Refuzul lui Kolceak de a recunoaşte independenţa naţiunilor eliberate, precum şi mentalitatea tuturor partidelor vechi ruse cu privire la naţiunile care s-au desprins de Rusia ţaristă, au avut darul să edifice pe deplin popoarele limitrofe acestei ţări asupra viitorului aşteptat de la o Rusie reconstituită de forţele ţariste. Faptul a provocat nu numai protestul noilor state naţionale, dar chiar nedumerirea unor cercuri politice aliate. Astfel, nota lui St. Pichon, adresată însărcinatului cu afaceri al Franţei la Bucureşti, H. Cambon, arată stadiul problemei Unirii Basarabiei cu România: „Comisia competentă a propus alipirea Basarabiei la România, însă principalele Puteri Aliate şi Asociate au rezervat, în scrisoarea lor către amiralul Kolceak, dreptul Conferinţei de a hotărî soarta părţilor româneşti ale Basarabiei... Problema este a şti care sunt aceste părţi româneşti. În opinia departamentului meu, Basarabia este totalmente românească, ea nu este decât o parte a Moldovei, iar pe teritoriul său nu se poate trasa o graniţă care nu se află decât peste Nistru. Pe scurt, din punct de vedere etnic, istoric şi geografic acest teritoriu trebuie să redevină românesc, noi fiind, de asemenea, împotriva unui plebiscit făcut în zadar”.

Nedumerirea a fost mare şi în rândul statelor tratate la Paris ca învinse. În raportul şefului Agenţiei de informaţii germano-române, W. Bock, către R. Stockhamer, director în Ministerul de Externe al Germaniei, se arăta că Alianţa celor patru a declarat, cu ocazia tratativelor de pace cu România, că nu exista nici un fel de dificultăţi în calea unirii Basarabiei cu România, guvernul român, până în iunie 1919, fiind de părere că la Conferinţa de Pace se va da, fără reticenţă, consimțământul pentru alipirea Basarabiei la România. „Prin recunoaşterea programului amiralului Kolceak de către Consiliul celor cinci, se arăta în raport, România a fost însă foarte decepţionată. Conform acestui program, Constituanta Marii Rusii trebuie convocată după înăbuşirea bolşevismului pentru a decide asupra apartenenţei Basarabiei”. În tot cazul, Consiliul Suprem al Conferinţei de Pace pare să aibă intenţia să reglementeze chestiunea basarabeană împreună cu cea rusă, ceea ce poate dura mult şi bine, constata diplomatul german.

Punctul de vedere românesc asupra situaţiei create prin recunoaşterea guvernului Kolceak a fost expus în memoriul lui Ionel I.C. Brătianu în momentul retragerii sale de la Conferinţa de Pace. Primul ministru român arăta că şi în partea Nistrului, România are regretul să constate că atitudinea Puterilor Aliate îi îngreunase sarcina de pacificare a Basarabiei. În condiţiile puse amiralului Kolceak, menţiona Brătianu, Puterile Aliate deşteaptă toate speranţele agitatorilor, aceste condiţii ţintind „părţile române ale Basarabiei”, ceea ce implică, pe nedrept, existenţa unor regiuni care nu sunt româneşti, susceptibile de a fi înapoiate Rusiei, cu toată existenţa actului de uniune integrală a acestei provincii cu totul românească.

Spre regretul delegaţiei române, această inconsecvenţă a Aliaţilor a mers şi mai departe, căpătând forma unei confruntări acerbe în cadrul şedinţelor Consiliului Suprem din 1-2 iulie 1919, când s-a discutat problema frontierelor orientale ale României. Preşedintele Comisiei Teritoriale, A. Tardieu a dat citire la şedinţă Raportului Comitetului pentru Problemele Teritoriale care, conform principiului autodeterminării şi în baza drepturilor istorice, etnice şi geografice, recunoştea alipirea Basarabiei la România. La şedinţa Consiliului din 2 iulie 1919, desfăşurată sub preşedinţia lui A. Tardieu au mai luat parte: R. Lansing, din partea Statelor Unite, A.J. Balfour din partea Angliei şi T. Tittoni din partea Italiei.

Semnificativ de constatat că la această şedinţă, alături de delegaţia română, compusă din I.I.C. Brătianu, N. Mişu, C. Diamandy şi I. Pelivan a fost invitat şi V. Maklakov, secondat de A. Krupenski şi C. Schmidt. Obiecţiile lui Brătianu privind statutul acestei delegaţii erau fireşti, dar numai pentru delegaţia României, fiindcă, după cum s-a văzut anterior, Puterile Aliate recunoscuseră statutul oficial al acestei delegaţii ca reprezentanţi ai guvernului lui Kolceak.

Înainte de a fi introdus Brătianu, Consiliul a găsit de cuviinţă să dea ascultare părerilor lui Maklakov. El a pledat chestiunea Basarabiei din punct de vedere rusesc, repetând argumentele formulate de Krupenski şi Schmidt. Memorandumul lui Maklakov arăta că numai patru judeţe basarabene (Chişinău, Orhei, Soroca şi Bălţi) sunt moldoveneşti, celelalte fiind locuite de minorităţi. Municipiile Basarabiei nu recunosc încorporarea lor la România, iar Sfatul Ţării este emanaţia sovietelor soldăţeşti şi ţărăneşti. Trupele române, în opinia sa, au fost invitate în Basarabia pentru restabilirea ordinii de către ruşi. În continuare, delegatul rus a afirmat că Unirea a fost votată numai de 46 deputaţi din cei 160 prezenţi (în realitate 86 din 138 - n.a.), iar moldovenii se plâng de tratamentul românilor, cerând un plebiscit pentru cele patru judeţe. Celelalte erau excluse din discuţie fiind locuite de neromâni.

După discursul delegatului rus, Lansing a remarcat că, practic problema consta în a şti dacă o decizie privind Basarabia ar putea fi plasată în vreun tratat de pace. A. Tardieu a notat că în ajun li se permisese reprezentantului rus şi celui român să se prezinte. Dacă ei nu vor înţelege, ceea ce era de aşteptat, Consiliul ar fi fost forţat să caute o soluţie: „Ar fi fost dificil, arăta delegatul francez, să se facă un tratat cu România, dacă una din frontierele sale nu ar fi fost în siguranţă”. R. Lansing a fost de acord cu aceasta, dar a subliniat că, dacă se va lua o hotărâre în acest sens, el nu va adera, făcând această preîntâmpinare pentru a nu produce o impresie falsă.

La intrarea delegaţiei române, A. Tardieu l-a chestionat pe Brătianu în privinţa autorităţii votului Sfatului Ţării, la care Lansing, intervenind a dorit să ştie cum va putea fi realizată viitoarea consultaţie populară a Basarabiei. Brătianu a răspuns iniţial lui Tardieu, afirmând că Sfatul Ţării a exprimat în toată libertatea voinţa majorităţii populaţiei basarabene, iar la intrarea românilor în Basarabia, el se afla deja în funcţiune. Prim-ministrul a căutat să precizeze că armata română a fost invitată de autorităţile locale şi de reprezentanţii Ucrainei, iar Basarabia este o ţară completamente românească şi numai aristocraţii ruşi şi bolşevici sunt nemulţumiţi de reforma agrară şi regimul român. Delegatul american l-a întrerupt din nou dorind să afle dacă Brătianu face obiecţii faţă de un plebiscit în Basarabia. Faptul a declanşat o polemică aprinsă între Brătianu şi Lansing. În răspunsul său Brătianu s-a pronunţat categoric contra ideii unui plebiscit, pentru că acesta ar crea o stare de agitaţie şi chiar o revoluţie. Aceasta nu din cauză că ar avea cea mai mică îndoială asupra rezultatului unui plebiscit, ci pentru că în momentul de faţă el nu ar putea fi decât o consultare între bolşevici şi partizanii ordinii. „Sunt în principiu contra oricărui plebiscit în Basarabia, declară Brătianu, pentru că Basarabia este românească şi istoriceşte şi etniceşte, pentru că în mod liber şi-a exprimat tendinţa de a fi unită cu România şi pentru că plebiscitul ar face să continue stările de agitaţie şi nelinişte”.

A. Tardieu a pus capăt acestei polemici, mulţumind lui Brătianu pentru explicaţiile ce le oferise. Înainte de a părăsi şedinţa, Brătianu a ţinut să arate în ultimele sale cuvinte că ţine să învedereze în termeni expresivi, nenorocirile pe care România şi le-a atras din partea ruşilor şi se miră că i se putea înfăţişa o târguială cu privire la o provincie răpită în întregime României de aceiaşi ruşi care, după dreptate, ar trebui să-i plătească astăzi mult mai scump dezastrele ce i le-a pricinuit.

Omul politic român a încercat cu insistenţă şi în repetate rânduri să obţină o hotărâre a Consiliului Suprem cu privire la Basarabia. Expunând cauza întreagă a României, primul ministru român a pledat cu ocazia unor discuţii generale şi pentru recunoaşterea reunirii Basarabiei, dar cu toate eforturile depuse nu a reuşit să provoace Consiliului Suprem o hotărâre favorabilă în acest sens. După aparențe, Consiliul Suprem a dorit să arate la şedinţa din 2 iulie 1919, odată în plus guvernului Brătianu că chestiunea Basarabiei nu era încă soluţionată, iar hotărârea fiind în mâinile lui poate fi şi defavorabilă României.

În aceeaşi seară, prim-ministrul român părăsea Parisul, declarând presei franceze: „Sunt constrâns a părăsi puterea nu din cauza Banatului şi Basarabiei, care sunt încă chestiuni nerezolvate. Dar plec pentru că sunt convins că România nu va putea accepta clauzele cu privire la minorităţi, care vor limita suveranitatea ei şi care se vor introduce în tratatul cu Austria”. După plecarea lui Brătianu de la Paris, România a adoptat o linie de intransigenţă faţă de hotărârile Conferinţei. Membrii Consiliului Suprem s-au manifestat sub diferite forme împotriva guvernului român, cerând evacuarea trupelor române din Ungaria şi continuând pregătirile pentru semnarea Tratatului de Pace cu Austria şi a Tratatului Minorităţilor.

Începând cu acest moment, problema Basarabiei a devenit o parte integrantă a problemelor de a căror soluţionare Marile Puteri au condiţionat conciliatorismul României, atât în chestiunile privind tratatul minorităţilor şi a ocupaţiei româneşti în Ungaria, cât şi a celor privind celelalte probleme româneşti la Conferinţă.