Linkuri accesibilitate

Traian Ungureanu

Cine vrea să vadă fotbal mare se uită, ca de obicei, la Messi și va afla, mai nou, de ce Argentina e un spectacol nevrotic. Ce s-a văzut în primele trei meciuri ale Argentinei e greu de descris pentru că așa ceva nu s-a mai pomenit la o Cupă Mondială. Mai rău, da, s-a văzut: prăbușirea Franței la Mondialele din 2002. Dar, Franța a fost, atunci, un faliment necomentabil. Acum, la Mondialele din Rusia, Argentina e principalul spectacol al competiției. Calificarea în optimi a fost un succes, dar scandalul și întrebările continuă. Povestea Argentinei oscilează între farsă și dramă. Totul se învîrte în jurul lui Lionel Messi, cel mai bun jucător al lumii și, după mulți, al tuturor timpurilor. Rezumînd, Argentina așteaptă totul de la Messi. Nu e vorba doar de echipa națională. Într-o țară în care fotbalul e ceva diferit de fotbal - o religie furioasă, un război aparent armonios care degenerează în nebunie - zeci de milioane de oameni trăiesc la picioarele lui Lionel Messi.

Dar Argentina suferă profund ducînd cu ea un paradox din ce în ce mai greu de rezolvat: țara continuă să livreze cîțiva din cei mai buni jucători ai lumii dar nu mai are o echipă stimabilă. Dependența de Messi devine, în acest fel, o durere continuă. În Rusia, Argentina a ratat penibil primele două meciuri și s-a calificat milimetric, în cel de-al treilea. Messi a fost de negăsit în primele două meciuri și a reapărut scurt, fulgerător și decisiv, în cel de-al treilea. În schimb, Argentina nu e, încă, la Mondiale. S-a spus că echipa de la această ediție e cea mai în vîrstă formulă adusă de Argentina la vreo Cupă Mondială. Dar asta nu poate explica prea mult. Alte echipe și-ar dori jumătate din experiența și un sfert din calitatea veteranilor argentinieni.

Problema cea mai vizibilă a echipei e lipsa de viață mentală. Avem în față o echipă care nu crede în ea. Jorge Valdano, fostul mare internațional argentinian și, azi, excelent comentator de sport, a publicat un articol remarcabil în care încearcă să dea de originile crizei. Multe din Argumentele lui Valdano stau în picioare și la fel de multe sînt discutabile. Dar analiza lui Valdano trimite la situația națională și globală, care dă contextul fotbalului contemporan și, aici, autorul nu greșește.

Cazul Argentinei e doar cel mai evident, într-o suită de suferințe similare. Fotbalul a devenit un joc atît de important, supralicitat și răspîndit încît își produce tot mai accelerat crizele. În cazul Argentinei, asta înseamnă că o națiune ultradotată pentru fotbal și-a redus baza de selecție sau și-a compromis-o în masă. Mai întîi, pentru că fotbalul de stradă care a dat mereu marile echipe ale Americii de Sud a devenit o excepție și nu o regulă.

Digitalizarea a înlocuit mingea bătută pe maidan sau la colțul străzii. Fotbaliștii pe care Argentina îi producea constant s-au împuținat. De mai bine de 10 ani, Argentina nu a mai cîștigat campionate mondiale sau continentale de tineret. La primul semn de calitate, adesea după mai puțin de trei sezoane acasă, orice jucător argentiniian e în pragul unui transfer în Europa. Foarte multe talente pleacă prea devreme și clachează, după un sezon sau două, în marile campionate ale Europei. În plus, accentul pe faimă, cîștig imediat și notorietate a transformat fotbalul argentinian, la fel ca în Europa, într-o ciocnire de egouri angajate pasager într-un război de club care nu cere performanță ci umilirea rivalilor. După cîteva astfel de cicluri, Argentina a ajuns o națională care se bizuie pe un jucător uluitor și pe nimic altceva. În majoritate, lotul naționalei argentiniene e fie prea obosit, fie insuficient dezvoltat. Linia defenisvă e un dezastru, iar vedetele ofenisve ca Di Maria și Aguero par complet depeizate. Antrenorul Jorge Sampaoli e, la rîndul lui, o figură bizară, un agitat exotic, pe locul ocupat, nu demult, de figuri ca Menotti și Billardo.

Rusia 2018 e, cu siguranță, ultima apariție a Argentinei în formula Messi sau nimic. Deocamdată nu sînt semne că argentinienii vor reuși să iasă din acest ciclu care produce echipe fragile mental și rezultate dezastruoase. E posibil ca, euforizată de calificarea dramatică în optimi, Argentina să joace un fotbal de elan și să urce încă o treaptă sau două. Franța pare favorită în meciul direct dar ar putea avea o surpriză de proporții tocmai pentru că francezii nu arată conectați la competiție, iar argentinienii sînt motivați, după ce le-a trecut glonțul pe la ureche. Însă, dincolo de ce va fi la această Cupă Mondială, argentinienii știu, cu siguranță, că sînt la capăt de drum.

Cupa Mondială 2018 e, în toate datele ei confirmate, o repetiție a ceea ce s-ar putea numi Cupa Mondială post-globalizare. Șirul de Cupe Mondiale din ce în ce mai asemănătoare și mai supuse schimbărilor din afară are o istorie în trepte și începe, firav, în 1966.

Prima Cupă Mondială cu adevărat televizată, în alb-negru, a adunat un public dacă nu global, măcar vast și inernațional. După patru ani, în Mexic, Cupa Mondială e, pentru prima oară, televizată în culori, pentru un public mult mai larg. Mexic 1970 deschide seria marilor carnavaluri tehno-mediatice dar e, încă, jucată în formatul clasic al turneului cu 16 echipe, în 4 grupe. Acest format rezistă încă două ediții, pînă la Mondialele din Spania, în 1982. Fotbalul acestei etape e, practic, o suită de capodopere care stabilesc panteonul fotbalului modern. De notat că, fără șocul color tv din 1970, Pele ar fi rămas, probabil, o amintire semi-legendară și fără conținut, așa cum a fost ea fixată la ediția Suedia 1958, în absența televiziunii.

După 1982, formatul se schimbă. Mai întîi, la 24 de echipe și apoi, de la ediția Franța 1998, la 32 de echipe. E formula folosită și azi. Numărul calificatelor la turneul final e dublu față de norma clasică și pare un semn de progres. Nu neapărat. Căci dublarea numărului de calificate nu reflectă atît avansul calitativ-geografic al jocului de fotbal cît extinderea capacității de difuzare și consum a imaginii televizate.

Între timp, din 1995, scena fotbalului național și internațional, a absorbit un alt șoc plin de urmări: apariția așa numitei Reguli Bosman care a eliminat toate barierele naționale pe piața de jucători. Altfel spus, oricine se poate transfera oriunde și, în primul rînd, acolo unde salariile sînt mai mari. Consecința internă a fost explozia campionatelor interne care au devenit enorme burse colectoare de valori externe. Rînd pe rînd, campionatele italian, englez, spaniol, francez, olandez și german au devenit piețe de schimb în căutare de jucători de import.

Cazul Angliei, cu o cultură financiară net superioară, a provocat fenomentul extrem: Premier League - un campionat de nababi, cu 60-70% jucători străini, din care 25-30% valori de vîrf ale fotbalului mondial. Efectele au apărut imediat și au lovit fotbalul jucat la nivel de Națională. Mai întîi, baza de selecție locală s-a redus sau a intrat în declin valoric. Anglia adună greu o echipă Națională decentă. Apoi, Liga Campionilor a devenit cea mai importantă competiție a lumii. Cupa Mondială reține titlul de glorie suprem, dar se joacă o dată la patru ani. Liga Campionilor e, însă, un soi de Cupă Mondială anuală care a duce glorie și cotă mult mai repede și mai ușor. Firește, interesul jucătorilor pentru Cupa Mondială a devenit, dacă nu secundar, măcar relativ. Perspectivele duc în aceeași direcție.

În 2026, dacă nu cumva încă din 2022, Cupa Mondială își va schimba, iar, formatul. Turnelul final va fi lărgit de la 32 la 48 de echipe. Noua Cupă Mondială va deveni echivalentul unui circ planetar și va depăși capacitatea de organizare a celor mai multe state luate separat. În 2026, turneul va fi organizat de Statele Unite, Canada și Mexic. Din rațiuni logistice, formula va deveni obligatorie. Din rațiuni de capacitate umană, nivelul fotbalului la Cupă Mondială va rămîne discutabil, dacă nu modest. Spectacolul va fi, însă, copleșitor.

Încarcă mai mult

Traian Ungureanu

Fost parlamentar european (2009 – 2019), din partea PD-L (Partidul Democrat Liberal, apropiat președintelui Traina Băsescu) și ulterior a PNL (Partidul Național Liberal).

Jurnalist în România, între 1983-1988, Traian Ungureanu a lucrat la BBC, redacția pentru România, între 1989 – 2003. După care a devenit colaboratorul extern al Europei Libere, unde a scris despre politica din România și Europa, a ținut o cronică sportivă iar după ce a devenit europarlamentar, o cronică europeană. Semnează un blog politic și în fiecare vineri, un Jurnal de corespondent de la Londra.

Opiniile autorului nu reprezintă, neapărat, punctul de vedere al radio Europa Liberă.

XS
SM
MD
LG