Linkuri accesibilitate

1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Refugiați trecând râul Putna lângă Focșani (Sursa: Iaşi - capitală de război. Album, coord. Ionuţ Nistor, Iaşi, Editura UAIC, 2018)
Refugiați trecând râul Putna lângă Focșani (Sursa: Iaşi - capitală de război. Album, coord. Ionuţ Nistor, Iaşi, Editura UAIC, 2018)

Evacuarea internaților civili în Moldova

Dacă exista pericolul unor epidemii, internații puteau fi transferați în alte centre din țară. Asemenea cazuri au existat la scurt timp după internarea civililor Centrali. În cele din urmă, ca urmare a schimbărilor de pe front, chiar serviciul prizonierilor și internaților a fost evacuat în Moldova, în noiembrie 1916.

Din regiunea de internați Ialomița au fost evacuați în estul țării numeroși internați, împărțiți pe categorii. Dintre aceștia, 2.600 erau lucrători pentru fortificații la Zoița. Alți 2.446 de meseriași și încorporabili au fost transferați la Galați, unde urmau să fie cazați în forturi, în locul prizonierilor de război trimiși la muncă. În momentul ajungerii la destinație ei trebuiau vaccinați. Alți străini – 4.309 de oameni cu vârste între 17 și 55 de ani, care nu intrau în categoriile de mai sus – trebuiau mutați în satele din zona Ianca-Brăila. Operațiunea de evacuare a început la 15 noiembrie 1916 și trebuia să se încheie în trei zile. Deplasarea s-a făcut pe jos. Au fost luate echipamentele și bunurile de „gospodărie”, care urmau a fi folosite în locurile de dislocare. Mai rămăseseră în zona Ialomița 5.291 de străini, în cele șapte centre de holeră; 5.055 de persoane cu vârste peste 55 de ani, infirmi, femei și copii, la Urziceni și în împrejurimi; 500 de lucrători la construcția șoselei Giurgeni-Piua Petrii.

Evacuarea din Muntenia în Moldova s-a făcut pe vreme rea, în noiembrie-decembrie 1916, cum s-a întâmplat și în cazul prizonierilor de război. Nu este de mirare că s-au înregistrat multe pierderi de vieți omenești, mai ales în rândul celor vârstnici, fie pe drum, fie după ajungerea la destinație, ca urmare a epuizării, mizeriei și lipsurilor de tot felul.

Retragerea în Moldova, sfârșitul anului 1916 (Sursa: Lady Kennard, A Roumanian Diary, 1915, 1916, 1917, New York, 1918)
Retragerea în Moldova, sfârșitul anului 1916 (Sursa: Lady Kennard, A Roumanian Diary, 1915, 1916, 1917, New York, 1918)


Între internații evacuați din Ialomița în Moldova se aflau și cetățeni austro-ungari și germani arestați de români în sudul Transilvaniei, în august-septembrie 1916, inclusiv înalți magistrați, politicieni, bancheri și negustori. Împotriva lor nu exista nicio decizie judecătorească, după cum preciza Alexandru Marghiloman, într-o scrisoare care îi era adresată regelui Ferdinand I, în iarna 1916/1917. Exista zvonul că internații aveau să fie trimiși de autoritățile române în Rusia. În această situație, autoritățile germane de ocupație amenințau că aveau la rândul lor să-i expedieze în Asia Mică pe ostaticii luați după intrarea în București. Marghiloman propunea reciprocitate în privința celor internați. Românii ar fi urmat să îi treacă dincolo de linia frontului pe internații Centrali avuți în vedere, iar germanii îi puneau în libertate pe internații din teritoriul ocupat. Nu știm dacă scrisoarea a ajuns la destinatar. În orice caz, schimbul de ostatici propus nu a avut loc în 1917.

Constituirea regiunilor de internare în Moldova

Odată cu retragerea administrației române în Moldova, inclusiv cu evacuarea internaților, la începutul anului 1917 a fost emis un ordin privind organizarea regiunilor de internare. Au fost constituite două asemenea regiuni: Nord, cu reședința la Dângeni, și Sud, cu reședința la Huși. Fiecare regiune se împărțea în subregiuni, centre și subcentre.

Administrația era exercitată de regiune prin intermediul centrului respectiv. Paza, controlul și inspecția internaților era făcută de către inspectorii de subregiune, comandanții de centre și comandanții unităților de miliții. În fruntea fiecărei regiuni era desemnat un general sau colonel, cu titlul de inspector. În vreme ce regiunile și inspecțiile de regiune erau conduse de ofițeri superiori, centrele de internare aveau în frunte ofițeri inferiori, ajutați de grade inferioare, pe care Marele Stat Major le punea la dispoziție de la părțile sedentare ale unităților.

Structurile inferioare – centrele, subcentrele, grupele de bordeie etc. – urmau a se împărți în subunități, potrivit sistemului militar de organizare. În fruntea fiecărei subunități era desemnat un internat, care avea calitățile necesare și era de încredere, îndeosebi dintre cei care aveau legături cu România. Însărcinările acestuia priveau disciplina, gospodăria și administrația unității respective. Responsabilul de unitate trebuia să vegheze la prezența internaților în locul de internare.

Toate serviciile de gospodărie cădeau în sarcina internaților. În fiecare localitate de internare, centru, subcentru, grupă de bordeie sau barăci și șantier de lucrări se constituia un comitet compus din trei-patru internați, recrutați dintre cei mai capabili. Numirea acestora era făcută de regiune prin ordin de zi, iar sarcina lor era de a se ocupa, sub supravegherea conducerii centrului respectiv, de gospodărirea internaților și de a da comandantului informațiile care li se cereau asupra stării sanitare, alimentare, îmbrăcămintei și reclamațiilor celor aflați în structura respectivă. Dacă nu existau tabere special amenajate pentru internarea străinilor, centrele în care erau grupați aceștia urmau a fi așezate în sate, unde persoanele erau împărțite grupat și în mod echitabil la locuitorii satului respectiv, sau în bordeie ori în barăci construite special. În măsura posibilităților, internații urmau să fie grupați în centre pe naționalități.

Biserică sătească (Sursa: Lady Kennard, A Roumanian Diary, 1915, 1916, 1917, New York, 1918)
Biserică sătească (Sursa: Lady Kennard, A Roumanian Diary, 1915, 1916, 1917, New York, 1918)


Străinii internați erau considerați sub regim militar. Fără autorizare specială și fără pază, internații nu puteau părăsi localitatea unde era instalat centrul, șantierul, proprietatea sau fabrica unde erau trimiși pentru lucru. În caz de ieșire din limitele respective, se considera că era vorba de tentativă de evadare, atrăgând pedepse disciplinare, inclusiv trimiterea în judecata tribunalului militar care se înființa în regiune. În judecată erau trimiși inclusiv șeful subunității și superiorul acestuia, dacă se dovedea că erau complici la evadarea unui internat, dacă nu semnalaseră dispariția sau nu făcuseră ceea ce era necesar pentru a împiedica evadarea sau pentru prinderea celui în cauză. În fața Curții Marțiale erau trimiși tăinuitorii evadaților, jandarmii și autoritățile care aveau cunoștință de existența acestora pe teritoriul comunei lor a străinilor fugiți din centrele de internare și nu îi denunțau.

Paza în cele două regiuni de internare era efectuată de milițieni. Un comandant al pazei, ofițer superior, era numit în fiecare regiune de internare, misiunea lui constând exclusiv în asigurarea supravegherii internaților. Sub ordinele sale se aflau toate unitățile de milițieni și jandarmi din regiune. Paza în fiecare centru era efectuată sub autoritatea comandantului local, care era ajutat de gradele inferioare din subordine, precum și de către jandarmii aflați acolo. Aceștia din urmă efectuau poliția interioară în centre, la lucrările executate de internați, precum și la supravegherea drumurilor între centre. Milițienii care aveau naționalitatea uneia dintre puterile cu care România era în război nu puteau fi menținuți în serviciul de pază. De aceea, din Regiunea de Nord au fost înlocuiți 204 milițieni care intrau în această categorie.

Efectivele de milițieni utilizate la paza centrelor de internare erau destul de importante. Spre exemplu, în Regiunea de Nord erau 1.000 de milițieni la începutul anului 1917, acestora urmând să li se alăture alți 1.500-2.000, puși la dispoziție de Marele Stat Major.

Zilnic se făceau două apeluri ale tuturor internaților din centre, subcentre, șantiere de lucru etc., la ore și locuri dinainte stabilite. Apelul se efectua în prezența comandantului de centru sau de detașament, iar în caz de necesitate a ajutorului acestuia. Internații bolnavi și copiii sub 12 ani, împreună cu mamele lor, erau scutiți de prezența la apel, dar erau controlați de jandarmi. Pe vreme defavorabilă, apelul putea fi făcut în case de către șefii de subunități, aceștia raportând apoi comandantului de centru sau detașament. Aceeași procedură era aplicată și în caz de epidemii, pentru a preveni extinderea bolilor. Erau prevăzute zilnic și apeluri inopinate la diferite subunități ale centrelor.

Pedepselor le era alocat un spațiu special în ordinul privind organizarea regiunilor de internare. Pentru indisciplină și pentru nerespectarea măsurilor de ordine interioară, internaților li se aplicau pedepse disciplinare militare, de la închiderea timp de una sau mai multe zile până la reducerea rației de hrană sau mutarea într-un alt centru. Delictele sau crimele erau supuse judecății unei instanțe speciale. Pentru rebeliune, nesupunere, cuvinte sau alte acte ostile României, spionaj, înlesnirea evadării etc., internații erau înaintați Curții Marțiale de pe lângă unitatea pe teritoriul căreia se găsea regiunea respectivă.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

Palatul Justiției din Basarabia, Chișinău, Sursa: Centrul de Cultură și Istorie Militară, Chișinău
Palatul Justiției din Basarabia, Chișinău, Sursa: Centrul de Cultură și Istorie Militară, Chișinău

Revenirea la justiția românească în Basarabia n-a fost nici pe departe o operă idilică și lipsită de dificultăți, așa cum s-a prezentat în articolul anterior, care constata faptul că la momentul plecării lui Vespasian Erbiceanu (anul 1923), naționalizarea justiției era practic finalizată.

Monumentul lui Vespasian Erbiceanu din fața Curții de Apel
Monumentul lui Vespasian Erbiceanu din fața Curții de Apel


În realizarea acestui proces au existat mai multe linii de rezistență, pe care magistratul român le-a surprins în raportul Nr. 1085 din 4 iunie 1918, profund relevant asupra stării de spirit al timpului și mentalității funcționarului basarabean: „Plaga grea care roade bazele tuturor instituțiilor basarabene, constată Erbiceanu, este funcționarismul rusesc, rutinar, biurocratic, trândav, deprins de ani de zile a duce o vieață de farniete, dar în același timp veșnic doritor de chiverneseală și salarii mari...Încărcați cu fireturi, cocarde, embleme și insignii țariste, funcționarii își fac apariția cu pasul lor greoiu prin secțiile tribunalului local la orele 11:30 – 12 (deși legea rusească prevede începerea serviciului de la ora 10 p.m. până la 3 p.m.); stau maximum două ore, iar apoi pleacă”.

Printre aceștia exista o încredere în caracterul vremelnic al stăpânirii românești, chiar convingerea fermă că Basarabia va fi iarăși parte din Rusia, fapt ce a determinat o rezistență înverșunată la ordinul circular din 22 mai 1918 a Directorului Justiției, Gh. Grosu, prin care se interzicea purtarea de către magistrați a uniformei rusești de serviciu, acoperită de galoane militărești, corespunzătoare gradului ierarhic.

Autoritățile române constatau că despre o reformă radicală a justiției, prin desființarea bruscă și imediată a legiuirilor ruse și înlocuirea lor prin acele românești, adică despre o unificare legislativă forțată cu Vechiul Regat, deocamdată nu putea fi vorba. Prin urmare, s-a ales o soluție de compromis, adică păstrarea neatinsă a legislației ruse de fond, dar aplicarea lor era îmbrăcată în forme procedurale românești. În același timp, Erbiceanu a făcut intervenții pe lângă „vreo doi-trei magistrați din tribunal, în cari mi s-a părut că mai licărește încă conștiința de neam”. Reușea astfel, să atragă de partea sa pe Constantin Șeptelici și Pavel Crăciunescu, ambii judecători de ședință la tribunal, cărora li s-au alăturat avocații Ion Pelivan și Vladimir Bodescu, precum și tinerii juriști Nicolae Suruceanu și Teodor Inculeț, notarul N. Botezatu și Gr. Ochanov, judecător la tribunal, armean de origine, dar bun jurist și cunoscător al limbii române. După discuții îndelungate, s-a căzut de acord asupra unor puncte esențiale ale viitoarei reforme, care presupunea naționalizarea completă a tuturor instanțelor basarabene.

Rezistența față de schimbările din justiție, dar prin extensie și din întreaga societate, venea inclusiv și din partea autorităților basarabene, care aflate sub influența magistraților ruși, invocau autonomia ca un motiv pentru frânarea reformelor. Spre exemplu, Directorul Justiției Gh. Grosu, devenise refractar la orice colaborare pentru modificarea legilor ruse și armonizarea lor cu cele românești, refuzând chiar stabilirea unei înțelegeri între Ministerul de Justiție și magistrații ruși, referitor la crearea unei formațiuni de tribunal de tranziție și de lichidare a dosarelor rusești, în curs de judecată la toate instanțele.

Ademeniți și încurajați de promisiunile guvernului ucrainean de la Kiev, magistrații ruși declarau pe față că nu doresc să lucreze sub regimul românesc și că pleacă în corpore să se stabilească în orașele Gomel și Berdeansk, în așteptarea restabilirii puterii rusești.

Generalul Artur Văitoianu
Generalul Artur Văitoianu


Refuzând să colaboreze cu autoritățile române, Gh. Grosu și-a dat demisia din funcția de Director al Justiției, fiind înlocuit de Isac Gherman, Directorul Controlului Financiar, avocat de origine evreu, dar complet rusificat. Acesta cunoștea prea puțin limba română și era un adversar hotărât al naționalizării justiției basarabene. La inițiativa acestuia s-a convocat la 16 august 1918, adunarea avocaților și magistraților din Chișinău, care urma să conteste noul proiect de organizare a justiției. Intervenția hotărâtă a lui Erbiceanu a dus la dizolvarea ședinței, seara magistratul român cerând comisarului Artur Văitoianu retragerea împuternicirilor lui I. Gherman și numirea ca titular la Directoratului Justiției a unui român basarabean. La scurt timp, Consiliul Directorilor l-a numit la Directoratul Justiției pe Ion Pelivan, de numele căruia va fi legată reformarea plenară a sistemului de justiției.

Magistrații și funcționarii ruși și cei rusificați au opus o rezistență dârză față de reformarea justiției pe baze naționale, președintele Tribunalului, Șt. Luzghin, convocând o adunare generală, care a hotărât să refuze orice colaborare cu magistrații români, chiar dacă guvernul i-ar dispensa de jurământul de credință și admitea ca o parte din instanțe să continue a funcționa în limba rusă. Pe de altă parte magistrații erau instigați de agitația permanentă întreținută de ziarele rusești din Chișinău, care răspândeau știri precum că guvernul ucrainean de la Kiev urma să preia grija magistraturii ruse din Basarabia, voind chiar să transfere Tribunalul din Chișinău în orașul Gomel.

Un mare cuib de propagandă panrusească erau sucursalele băncilor de stat ruse, cu sediul la Chișinău (înțesate de funcționari ruși), care dețineau în mâinile lor întreaga viață economică și comercială a Basarabiei, având aservită cu datorii ipotecare și marea majoritate a proprietăților urbane și rurale. În jurul acestor sucursale mișunau sumedenie de agenți ruși, cu ramificații întinse până în cabinetele Ambasadei ruse din București, așa cum ne demonstrează „cazul Kozel Poklevski”. Acesta era titularul ambasadei, care deși desființată de guvernul revoluționar rus, s-a bucurat în continuare de ospitalitatea României. În vara anului 1918, Poklevski trimitea un ordin circular secret băncilor de stat din Basarabia, prin care cerea acestora să le plătească salarii și ajutoare bănești tuturor magistraților și funcționarilor, care refuzau să presteze jurământ de credință statului român. Acest ordin a fost găsit în casa de fier a Băncii funciare țărănești, cu ocazia lichidării generale, ordonată de Consiliul de Miniștri.

Ion Pelivan, Director al Justiției
Ion Pelivan, Director al Justiției


Pentru opera de naționalizare era important ca în alcătuirea viitoarelor instanțe să fie atrase un număr cât mai mare de elemente, din magistratură, barou și din personalul funcționăresc basarabean, cunoscătoare a limbii române și ruse, care să ofere concursul lor util personalului venit din Vechiul Regat. În această privință mari servicii a adus Ion Pelivan, noul Director al Justiției, pe vremuri avocat și judecător de pace, care avea legături extinse printre magistrații, notarii, avocații și funcționarii moldoveni, mulți acceptând să presteze jurământ de credință și ocupând locuri în instanțele românești. O circumstanță fericită, care a ajutat la completarea tabloului, a fost revenirea de peste Nistru a mai multor magistrați moldoveni, care serviseră în instanțele din Rusia, desființate de bolșevici (unii dintre aceștia, printre care Al. Varzar și N. Neshodovschi, vor deveni magistrați la Curtea de Apel din Chișinău).

Datorită faptului că guvernul român a trimis în Basarabia numai magistrați de carieră, pătrunși de disciplina profesională și cu distinsă practică judecătorească, colaborarea dintre elementele din Vechiul Regat și cele din Basarabia a fost una armonioasă, fapt hotărâtor pentru buna funcționare a justiției. După promulgarea legii de organizare judecătorească din Basarabia, prin decretul Nr. 2770, și publicarea ei în „Monitorul Oficial” din 9 octombrie 1918, au avut loc primele numiri de magistrați în locurile vacante de noile instanțe judecătorești înființate în Basarabia. Cea mai importantă schimbare era instituirea Curții de Apel, care nu exista în Basarabia sub stăpânirea rusească, această provincie făcând parte din jurisdicția Curții de Apel cu reședința în Odessa.

Curtea de Apel din Chișinău, compusă din două secțiuni, cuprindea în circumscripția sa teritorială cele nouă județe ale Basarabiei, fiind organizată după legile și regulamentele de organizare judecătorească din Vechiul Regat, cu oarecare derogări, în ceea ce privește funcționarea și compunerea personalului.

Legislația locală rusă era menținută în vigoare, urmând a fi aplicată de noile instanțe românești, cu oarecare excepții în ce privește obligativitatea executării raportului prevăzut de procedurile rusești. Menținerea în vigoare a legiuirii ruse era pusă în legătură cu prevederile Unirii din 27 martie/9 aprilie, prin care se stipula că legile locale basarabene se vor aplica mai departe până la abrogarea lor de Parlamentul român, completat de reprezentanții Basarabiei.

Decretul Regal prevedea începerea anului judecătoresc la 15 octombrie 1918, totuși pentru a se da tuturor magistraților numiți timpul necesar de a se transporta la Chișinău, din diferite părți ale țării (unii chiar de pe teritoriul ocupat de Centrali), s-a hotărât ca festivitatea deschiderii anului judecătoresc în Basarabia să fie fixată pentru 22 octombrie.

Încă în ajun, inscripția „Kișinevskii Okrujnoi Sud”, ce atârna pe frontispiciul marii clădiri a Tribunalului regional (actualmente sediul CFM, str. Vlaicu Pârcălab 48), a fost pogorâtă jos, iar în locul ei s-a înălțat inscripția românească „Palatul Justiției”, împodobită cu drapele și pancarte tricolore românești. În dimineața zilei de 22 octombrie, la intrarea principală a clădirii, au fost postați jandarmi în mare ținută, cu baionetele la arme, semn vestitor al sosirii și intrării în lucrare a puterii judecătorești române.

Aproape de ora 12 au început a sosi persoanele invitate, reprezentanții corpului didactic, ai clerului, corpul avocaților români, primarul orașului cu consilierii comunali, reprezentanții presei locale și din Regat, deputați ai Sfatului Țării, apoi autoritățile militare și civile în frunte cu generalul Artur Văitoianu, miniștrii Ion Inculeț și Daniel Ciugureanu cu arhiepiscopul Nicodim. În cele din urmă și-a făcut apariția Ion Mitilineu, Ministrul Justiției al României, împreună cu V. Popovici, Procurorul General, și alți funcționari români. Acesta din urmă, la invitația ministrului Mitilineu, va da citire Decretului Regal prin care Vespasian Erbiceanu era numit prim-președinte al Curții de Apel din Basarabia. Noul președinte al Tribunalului Chișinău a devenit P. Davidescu.

Foștii magistrați și avocați ruși, care au asistat în număr mare la ceremonie, au fost profund impresionați de caracterul și de solemnitatea festivității instalării limbii și instanțelor judecătorești române, care a durat aproximativ două ore. După depunerea jurământului de către magistrați, au urmat mai multe luări de cuvânt. Menționând faptul că instituirea magistraturii românești în Basarabia este opera lui Vespasian Erbiceanu și a lui Ion Pelivan, ministrul Mitilineu declara, în numele regelui și a poporului român, „deschis anul judecătoresc 1918-1919 pentru întreaga Basarabie”. Începea o nouă epocă în istoria justiției noastre, care îmbrăca veșmintele firești ale legiuirii în limba română.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

Încarcă mai mult

Despre blogul centenarului 1918 - 2018

1918 – 2018. Un centenar văzut de pe ambele maluri ale Prutului, de istoricii Octavian Țîcu de la Chișinău și Dorin Dobrincu de la Iași.

Timp de un an și jumătate, cei doi istorici vor analiza, dezbate (poate și în contradictoriu) și comenta evenimentele anului 1918 si repercusiunile acestora până astăzi. Țelul acestui blog „în tandem” nu este numai de a arunca o nouă privire asupra anului 1918 dar și de a demistifica multe locuri comune ale istoriei contemporane, de a repune in contextual lor istoric „corect” fapte și persoane deseori manipulate de politicieni, de presă sau chiar de istorici.

Istoricul Octavian Țîcu, Chișinău
Istoricul Octavian Țîcu, Chișinău

„… fenomenul Unirii de la 27 martie 1918 trebuie privit într-un context amplu al transformărilor la nivel european și regional, în care efectul cumulat al războiului mondial, al revoluției ruse, al pretențiilor teritoriale din partea Ucrainei independente exprimate față de Basarabia și al pericolului bolșevizării, a determinat opțiunea provinciei pentru revenirea în cadrul statului român întregit.” (Octavian Țîcu, Cercetator-Coordonator la Academia de Stiinte a Moldovei )

Istoricul Dorin Dobrincu, Iași
Istoricul Dorin Dobrincu, Iași

„ Războiul și ceea ce a urmat nu reprezintă în România doar istorie, ci și memorie. Ambele sensibile. Ca și în alte locuri. Există o istorie oficială, patriotică, justificativă, care mai degrabă pune note la discursul oficial din epocă, după cum există și o istorie critică, care caută să înțeleagă și să explice. ” (Dorin Dobrincu, istoric, cercetător la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” din Iași, Academia Română – Filiala Iași, din 1995).

XS
SM
MD
LG