1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Una dintre particularitățile importante ale primelor alegeri din România reîntregită a fost procentajul înalt de participare la scrutin, de regulă peste 70-80 %. Dincolo de interesul sporit pentru exercițiul de vot, datorat introducerii caracterului său universal, direct, egal și secret, un factor important în stimularea participării la alegeri era caracterul lor obligatoriu. Potrivit art. 53 din Decretul-lege privind reforma electorală (14 noiembrie 1918), alegătorii care se eschivau de la vot erau pedepsiți cu amendă în valoare de la 20 la 500 lei, ceea ce pentru mulți constituia o adevărată avere.

Primele scrutine electorale, cele din 1919, 1920 și 1922, ne-a înfățișat priveliștea tulburătoare a luptei „tuturor contra tuturor”, o luptă violentă a partidelor vechi între ele, a partidelor noi contra celor vechi, a partidelor noi între ele și a partidelor vechi în contra celor noi. Primul Parlament al României a avut o viață scurtă, la 13 martie 1920, generalul Al. Averescu, prim-ministru desemnat, anunța dizolvarea sa și organizarea de noi alegeri la 25-27 mai și 30-31 mai 1920. Spre deosebire de campania electorală din anul 1919, despre care am relatat în articolul precedent, cea din 1920 a purtat un caracter mai agitat și mai violent. În primul rând, atestăm o extindere în Basarabia a grupărilor și partidelor politice din Regat, cele mai cunoscute fiind Liga Poporului, condusă de Alexandru Averescu și Partidul Național Liberal a lui I.I.C. Brătianu. Partidele au atras mai multă atenție documentelor programatice și înaintării unor platforme electorale viabile.

În al doilea rând, în perioada noiembrie 1919-mai 1920, numărul partidelor politice din Basarabia a crescut de aproape patru ori, dacă ținem cont și de grupările cu pondere județeană. Unele grupări politice au candidat doar într-un singur județ, fără a pretinde la extinderea activității sale. Exemplu relevant este Partidul Evreiesc, care și-a depus listele în Ismail, Tighina, Bălți și Orhei, dar pe acest făgaș atestăm Partidul Pământean la Bălți, Partidul țărănesc-muncitoresc din Ismail sau Federația democrat-național-socială din Tighina. Mai multe partide s-au înregistrat ca „Partid Independent”, doar că aveau sigle diferite: cel din Cahul avea sigla reprezentând roata cu șase spițe; cel de la Hotin – grapa; cel de la Cetatea Albă – biserica; cel de la Orhei – hârlețul; cel de la Soroca – secera. Introducerea siglelor pentru fiecare partid a permis participarea la vot a neștiutorilor de carte, fapt care la rândul său a contribuit la asigurarea unui procent înalt de participare la vot. În alegerile pentru Adunarea Deputaților din județul Chișinău au participat patru partide cu denumire identică, dar care aveau sigle diferite – plugul, un pătrat, candelabrul, secera și ciocanul.

O trăsătură distinctă a alegerilor din 1920 a fost contestarea monolitului „unionist” al Basarabiei, adică critica generației care făcuse Unirea de la 27 martie/9 aprilie. Unul din cei mai aprigi contestatari a fost deputatul Vladimir Chiorăscu, liderul filialei basarabene a Ligii Poporului, partidul de guvernământ. Acesta constata de la tribuna Parlamentului că la venirea în Basarabia a Ligii Poporului s-a găsit o moștenire grea din „glorioasa guvernare a lui Inculeț și Ciugureanu...care a monopolizat, timp de doi ani, toată acțiunea de guvernare, îndepărtând toate elementele de valoare din Basarabia”. Membrii partidului de guvernământ din provincie considerau că problemele agrară și națională au fost pe nedrept însușite ca opera Partidului Țărănesc. Chiorăscu conchidea că „trista epocă de guvernare a lui Inculeț și Ciugureanu va rămâne în memoria Basarabiei drept una din cele mai triste pagini din toată viața ei”.

Un loc aparte în istoria alegerilor din 1920 l-a jucat „mitul Averescu”, care n-a ocolit nici Basarabia, mai ales că acesta era descendent din județul Ismail și acestuia îi aparținea meritul promulgării Legii de reformă agrară pentru Basarabia la 13 martie 1920. În același timp, prin personalitatea puternică și popularitatea sa, generalul Averescu „întrupa în sine toate năzuințele de idealism ale poporului, îndeosebi la sate”. Este adevărat pe de altă parte, că succesul Ligii Poporului în alegeri s-a datorat nu doar acestor merite, ci și metodelor abuzive de organizare a campaniei electorale și a alegerilor.

Decretul-lege din 2 aprilie 1920 privind alegerile parlamentare modifica procedura alegerii deputaților și senatorilor. Astfel, un deputat era ales de 30-50 mii de alegători, iar un senator de 60-100 mii de alegători. Fiecare județ reprezenta o circumscripție electorală care delega un minim de patru deputați și doi senatori. În același timp, s-a redus și numărul mandatelor din Adunarea Deputaților, de la 568 la 369.

Campania electorală a fost de o mare violență și însoțită de numeroase încălcări de procedură, mai ales din partea reprezentanților partidului de guvernământ. Fruntașii basarabeni au acuzat Liga Poporului de invazia deputaților din Vechiul Regat care și-au depus candidaturile în Basarabia, contrar principiului ca deputatul să-și depună candidatura acolo unde populația îl cunoaște, pentru a fi la curent cu cerințele și nevoile populației. Împotriva unor deputați basarabeni s-au înregistrat abuzuri, semnalate de la tribuna Parlamentului, cum ar fi cazul lui Ion Inculeț, arestat la Comrat.

La Cornești, în vâltoare propagandei electorale au avut loc tulburări ale ordinii publice, soldate cu morți și răniți. În perioada de până și după scrutin au fost demiși mai prefecți, subprefecți și ajutori de prefecți incomozi, unii dintre care cu merite deosebite în opera de unificare, printre ei Eugen Adamovici și Vasile Țanțu. Deputatul Ion Buzdugan s-a ridicat în apărarea lui A. Crudu, fost prefect de Hotin, apoi de Bălți și de Tighina, „eminent administrator și om de omenie, oriunde a fost funcționar, a știut să asigure simpatiile nu numai a românilor, ci și ale străinilor”, care a fost izgonit cu întreaga sa familie. Deputatul V. Bârcă considera că motivul real pentru care aceste persoane și-au pierdut posturile „ținea de apartenența acestora la Partidul Țărănesc din Basarabia”.

Cu toate acestea, Partidul Țărănesc basarabean și-a adjudecat victoria la alegerile din mai 1920, demonstrând că rămâne cel mai popular partid politic din provincie. Acesta a obținut 48 % din voturi (25 deputați din 51), câștigând complet în județele Bălți, Soroca și Tighina, iar majoritate de voturi în Hotin și Orhei. Liga Poporului a obținut victorie completă în județul Ismail, precum și majoritate în Cahul și Cetatea Albă. Per total, la alegerile din mai 1920 în Basarabia au participat 72.29 % din populația cu drept de vot a Basarabiei (la Adunarea Deputaților) și 67.5 % pentru Senat. Un lucru curios, dar și simptomatic în același timp, 13.2 % din voturi au fost nule, anulate sau neexprimate, cel mai mare procent din toate scrutinele perioadei interbelice (în alegerile din 1919 au fost doar 7.6 %). Mai mulți factori au determinat acest rezultat: nivelul scăzut de alfabetizare; incompetența votanților privind procedura de vot; atitudinea negativă față de obligativitatea votului; protestul sau neîncrederea față de partide.

Între scrutinul din 1920 și cel din 1922 au avut loc mai multe schimbări ale peisajului politic românesc, dintre care cale mai importante au fost extinderea PNL în Basarabia și scindările din Partidul Țărănesc basarabean și din Partidul/Liga Poporului. Un fapt aparte ce complica situația politică și electorală în Basarabia era starea de asediu, instituită de-a lungul frontierei de est. Comandamentul militar al Basarabiei a extins de la 30 la 50 km atribuțiile sale în scopul securizării frontierei, imediat după semnarea protocolului basarabean din 28 octombrie 1920, prin care se recunoștea internațional alipirea Basarabiei la România. Potrivit instrucțiunilor emise la începutul anului 1922, în zona stării de asediu ținerea de întruniri ale partidelor politice era permisă cu condiția păstrării ordinii depline, fără discuții care să atace „Coroana, armata și forma de guvernământ”.

Instalarea la putere a Partidului Național Liberal, în ianuarie 1922, a însemnat începutul unei noi perioade în viața politică a României, care a adus o stabilitate social-economică și politică de patru ani. Calitatea de prim-ministru desemnat permitea liderului PNL, Ionel I. C. Brătianu, dreptul organizării unor alegeri de o importanță deosebită, deoarece Parlamentul ales căpăta statut de Adunare Constituantă, ce urma să voteze noua Constituție a României.

Mulțumiri istoricului Svetlana Suveică pentru monografia Basarabia în primul deceniu interbelic (1918-1928). Modernizare prin reforme, oferită cu generozitate în elaborarea acestui articol.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

Asistența sanitară și igiena internaților

Potrivit instrucțiunilor trimise de Ministerul de Război și de Comisia internaților către regiunea Sud-Huși, în ianuarie 1917, cu privire la asistența medicală, în fiecare centru de internare trebuia înființată câte o infirmerie. În afară de medicii, sanitarii și infirmierii români, puteau fi folosiți în serviciu și internații care aveau aceleași calificări; pentru munca lor, aceștia din urmă erau plătiți. Spitale pentru internați erau prevăzute a se înființa la Huși, Epureni și Răducăneni.

Medicamentele au lipsit frecvent din centrele de internare în special în perioada epidemiilor care au afectat Moldova, în prima jumătate a anului 1917. Situația fusese asemănătoare și în lagărele de prizonieri, dar și în locurile de dislocare a unităților militare românești, precum și în rândurile populației civile. Însă în toamna anului 1917 se găseau medicamente în toate infirmeriile.

Potrivit observațiilor medicilor elvețieni, serviciul de infimerie funcționa mai bine în octombrie-noiembrie 1917 față de primăvara aceluiași an. Acolo unde centrele nu erau într-o stare rezonabilă, explicația trebuia căutată în lipsa medicilor. O soluție putea fi utilizarea medicilor internați. De regulă, infirmeriile centrelor erau instalate în clădirile școlilor sătești. Oamenii dormeau pe scânduri acoperite cu rogojini. Existau și infirmerii care dispuneau de paturi propriu-zise și saltele de paie. Latrinele școlilor transformate în infirmerii se găseau în curte, în vreme ce pentru bolnavii grav se utilizau ligheane.

În toamna anului 1917 nu se înregistra în centrele de internare nicio boală contagioasă. Chiar dacă epidemiile erau de domeniul trecutului, mulți dintre internați erau încă slăbiți. Hrana care le era dată bolnavilor la infirmerie era aproape peste tot mai bună și mai abundentă decât cea de care beneficiau ceilalți internați.

Tot medicii elvețieni remarcau, în 1917-1918, în privința personalului sanitar-medical, în ansamblul său, nu doar pregătirea precară, ci și de lipsa de preocupare, de devotament. Indiferența era vizibilă la mulți dintre sanitari, care nu prețuiau suficient viața bolnavilor. Fatalismul părea să domine în concepția multora dintre cei care îi îngrijeau pe suferinzi. Existau mulți medici care se temeau să aibă contact cu bolnavii, evitau să intre în saloanele în care se aflau aceștia. În același timp, personalul sanitar era lipsit de bunuri elementare, spre exemplu de șorțuri de protecție sau de săpun pentru spălarea rufăriei. Coroborate, pregătirea deficitară și lipsurile materiale explică mortalitatea ridicată în timpul epidemiilor chiar în rândurile personalului sanitar.

Nu existau instalații de baie în toate centrele, însă igiena personală era destul de bună în octombrie-noiembrie 1917. Paraziții dispăruseră aproape complet. Ei erau depistați acolo unde nu se putea schimba rufăria. În fiecare centru exista câte o etuvă.

În toate centrele se construiau barăci în toamna anului 1917, fiecare având capacitatea de 150 de persoane. Barăcile noi erau situate la o anume distanță de sate și urmau să servească drept infirmerii de rezervă în cazul unei epidemii. În noiembrie același an era terminată o singură baracă de acest fel, la Averești, în regiunea de Sud.

Starea sanitară a internaților era normală în martie 1918. Aveau o mină bună, nu erau anemiați sau slăbiți. Nu existau epidemii atunci, iar mortalitatea era destul de scăzută. Într-o localitate fusese depistat un caz de variolă, dar se luaseră măsuri de vaccinare a tuturor locuitorilor, pentru a preveni o posibilă epidemie. În câteva centre existau cazuri izolate de tifos exantematic, dar puțin grave, toți bolnavii fiind în convalescență. Curățenia era regula, cazurile în care internații aveau paraziți sau scabie fiind rare.

Ca urmare a eforturilor depuse, în martie 1918, în aproape fiecare centru se afla o instalație de baie sau de dușuri și o etuvă pentru deparazitare. Deși improvizate adesea, pentru că erau amplasate în clădirile școlilor, infimeriile aveau saloane luminoase, aerisite și bine încălzite. Și aici problema era reprezentată de WC-uri, amplasate în exterior. În multe centre serviciile medicale funcționau bine, condiția fiind existența unui medic rezident. Chiar dacă medicii români se remarcau mai degrabă prin superficialitate în examinarea pacienților, acolo unde ei lipseau, lucrurile se prezentau și mai rău, vizitele medicale erau rare, bolnavii aveau de suferit. Termometrele lipseau în centrele de internare, dar medicamentele esențiale se găseau.

În toate centrele de internare se realizau liste cu bolnavii de boli cronice, precum tuberculoză, ateroscleroză și sifilis. De asemenea, în fiecare centru exista un registru al deceselor, unde erau trecute datele de identificare: numele și prenumele, vârsta, profesia, cetățenia, etnia și ultimul domiciliu. Ministerul de Război primea lunar lista celor decedați și motivele morții. Din cauza lipsei lemnului, morții erau înfășurați în rogojini, în unele cazuri fiind complet goi. Locurile unde erau îngropați morții erau marcate în unele sate. Era o măsură care ulterior ar fi putut ajuta la identificarea de către familii a celor decedați. Evreii solicitaseră guvernului să fie înhumați în cimitirul israelit cel mai apropiat.

Corespondența internaților

Internații puteau primi pachete și scrisori din partea rudelor sau cunoscuților, dar numai după ce erau verificate de către administrație. Scrisorile erau supuse cenzurii, inclusiv prin cea directă, efectuată la regiunea de internați. Cât despre pachete, acestea erau controlate de către comandanții centrelor.

Corespondența se făcea în limbile română, franceză sau germană. Internații puteau trimite scrisori, fie prin poșta obișnuită, de trei pe lună, fie prin Crucea Roșie, o dată pe lună. Aceasta se putea întâmpla în teorie, pentru că în practică lucrurile stăteau cu totul diferit. În vara anului 1917, majoritatea internaților nu aveau vești de la familiile lor de la momentul despărțirii de acestea. Legația Elveției a asigurat pentru unii dintre internați trimiterea și primirea de scrisori de la familii. Cea mai grea situație o aveau însă cei din teritoriul ocupat, care, din cauza restricțiilor poștale, nu puteau nici trimite, nici primi vești de la cei apropiați.

Dezorganizarea, lipsa procedurilor clare și cenzura duceau la întârzieri în privința primirii scrisorilor, mandatelor poștale și pachetelor destinate internaților. Era nevoie de luni de zile pentru ca acestea să ajungă la destinație, chiar și când era vorba de localități apropiate. Spre exemplu, o scrisoare expediată din Iași la 18 iunie 1917 a ajuns la Botești, județul Roman, abia la 9 octombrie același an. Și în martie 1918 se înregistrau probleme mari în privința corespondenței. Nu doar cea cu străinătatea nu funcționa, dar chiar cea din interiorul Moldovei avea întârzieri incredibile.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.