1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Pe parcursul secolului XX, locuitorii Basarabiei, RSS Moldovenească și Republicii Moldova au cunoscut patru reforme ale legislației electorale: 1. Legislația de tip țarist, bazată pe scrutinul censitar; 2. Reforma electorală românească, care garanta alegerile libere și democratice; 3. Legislația electorală totalitară, care se baza pe monopolul politic al Partidului Comunist; 4. Reforma electorală din perioada de independență a R. Moldova.

Revenirea Basarabiei în cadrul statului român după 27 martie/9 aprilie 1918, a permis un proces amplu de modernizare românească și europeană, iar alături de reformarea justiției, una din componentele fundamentale ale acestui proces a fost reforma electorală. Obiectivul esențial al acestei reforme a fost legiferarea, în premieră, a dreptului de vot universal, egal, direct și secret și aplicarea acestuia în sistemul electoral din Basarabia și întreaga țară. Prin urmare, interbelicul românesc a fost prima experiență de alegeri libere și democratice din istoria noastră, fapt care impune o cercetare mai detaliată a acestui proces.

Spre deosebire de Vechiul Regat, introducerea votului universal în Basarabia are două faze istorice. În contextul schimbărilor din Rusia, Guvernul Provizoriu de la Petrograd promulga la 21 mai 1917 Legea Electorală, care prevedea desfășurarea alegerilor pentru zemstvele guberniale și județene în baza votului universal, egal, direct și secret. Declarația Sfatului Țării despre crearea Republicii Democratice Moldovenești în cadrul Republicii Federative Ruse, proclamată la 2 decembrie 1917, reitera dreptul de vot universal, bazat pe reprezentanța proporțională a populației. Acest drept va fi formulat și în Declarația de independență a Republicii Democratice Moldovenești, adoptată de Sfatul Țării la 24 ianuarie 1918, iar una din condițiile Unirii cu România la 27 martie/9 aprilie 1918 a fost tocmai menținerea votului universal, egal, direct și secret. Prin urmare, la momentul reunificării, România a găsit în Basarabia dreptul de vot universal, proclamat atât de autoritățile ruse, cât și de Sfatul Țării.

După renunțarea la condițiile Unirii și integrarea plenară a Basarabiei în cadrul statului român, asistăm la a doua fază a reformei electorale. O anumită perioadă, regiunile României au urmat legislații diferite din acest punct de vedere: în Basarabia și Vechiul Regat se vota după sistemul reprezentării proporționale, iar în Transilvania și Bucovina după sistemul majoritar uninominal, cu elemente ale reprezentării proporționale. Mai exact, alegerile din anii 1919, 1920 și 1922, desfășurate după sisteme electorale diferite, au avut un caracter „regional și localist”, această situație menținându-se până la votarea Legii electorale din 27 martie 1926, care a introdus în întreaga țară sistemul electoral bazat pe reprezentanță proporțională.

Decretul-lege Nr. 3 402, din 14 decembrie 1918, a fost primul act legislativ postbelic care reglementa aplicarea votului universal și modificările Constituției din 1917. Potrivit decretului, cetățenii români majori (bărbații de la 21 ani în sus) aveau dreptul să aleagă, prin vot obștesc, obligatoriu, egal, direct și secret și pe baza reprezentării proporționale, un număr de deputați proporțional cu numărul populației. În Basarabia, cetățeni români erau considerați toți locuitorii majori care la data de 1 august 1914 aveau domiciliu real în provincie și erau cunoscuți ca supuși ai statului rus. Atât în România, cât și în Basarabia, legea electorală și cea agrară au fost într-o legătură indispensabilă, deoarece alegerile de până la război asigurau o situație privilegiată marilor funciari, situație garantată de sistemul de vot ce se baza pe censul de avere. Prin reforma electorală are loc subminarea numărului marilor proprietari, odată cu includerea mai multor proprietari mici și mijlocii, iar „țăranul român nu mai era un personajul umil, care venea cu căciula în mână la conacul boierului, ci un om hotărât să-și impună punctul de vedere oricui, și mai ales oamenilor politici”.

Este adevărat, în România primului deceniu interbelic, un fapt relevant și pentru multe alte state europene, votul universal era „rezervat” bărbaților majori. Femeile au primit dreptul de a fi alese în unele organe ale administrării locale abia prin Legea pentru unificarea administrativă din 14 iunie 1925, precum și dreptul de vot restrâns în alegerile locale, prin Legea pentru organizarea administrației locale din 3 august 1929. Definitiv, participarea femeilor în alegerile parlamentare cu drept de vot a fost legitimată abia prin Legea Electorală din 9 mai 1939.

Decretul-lege din decembrie 1918 prevedea procedura organizării alegerilor pe circumscripții electorale, câte una pentru fiecare județ. Astfel, în Basarabia erau prevăzute nouă circumscripții, de la fiecare 30 mii de locuitori urmând să se aleagă câte un deputat, iar de la fiecare 70 mii câte un senator, după cum urmează: jud. Bălți – 12 deputați și 5 senatori; Cahul – 7 deputați și 3 senatori; Cetatea Albă – 12 deputați și 5 senatori; Chișinău – 12 deputați și 4 senatori; Hotin – 10 deputați și 4 senatori; Orhei – 11 deputați și 4 senatori; Soroca – 12 deputați și 5 senatori; Tighina – 9 deputați și 4 senatori; Ismail – 5 deputați și 2 senatori. În total, din Basarabia urmau să fie aleși în Parlamentul României 90 de deputați și 37 de senatori. Cetățenii care aveau vârsta de 21 de ani împliniți puteau candida pentru fotoliul de deputat, iar cei care aveau 40 de ani împliniți, puteau accede în Senat.

Primele alegeri ale României s-au desfășurat în noiembrie 1919, tărăgănarea lor fiind determinată de mai mulți factori, printre care campania armatei române în Transilvania și Ungaria, dificultățile privind recunoașterea internațională a Unirii Transilvaniei, Bucovinei și Basarabiei la Conferința de Pace de la Paris, situația instabilă la Nistru, din cauza atacurilor armate și a acțiunii subversive bolșevice, dar și din motive interne, cum ar fi dificultățile economice sau pregătirea tehnică a alegerilor (determinarea circumscripțiilor, întocmirea listelor alegătorilor, etc.).

Basarabia avea o viață politică foarte pestriță în ajunul Unirii, în cadrul Sfatului Țării existând trei poli de putere: Blocul Moldovenesc, majoritar, Fracțiunea Țărănească și Fracțiunea Socialistă. După Unire, în viața politică a Basarabiei constatăm două perioade. Prima, de constituire a partidelor politice locale, cea de-a doua de fuziune dintre partidele politice basarabene cu cele din restul României, proces finalizat către anul 1923. Între 23 august și 5 septembrie 1918 la Chişinău avea loc adunarea constitutivă a Partidului Țărănesc Basarabean, din care făcea parte: D. Ciugureanu, I. Inculeţ, I. Pelivan, P. Cazacu, Şt. Ciobanu, I. Costin, Şt. Holban, T. Ioncu, Pan. Halippa, Gh. Stârcea, etc., adică cei mai importanți exponenți ai Blocului Moldovenesc. La 14 septembrie 1918 s-a format Liga Poporului Basarabean, iar la 4 noiembrie același an reprezentanții Partidului Ţărănesc şi ai Ligii Poporului, întrunindu-se, au decis fuzionarea acestor două partide.

Primele alegeri în Adunarea Deputaților s-au desfășurat la 2-4 noiembrie 1919. În Basarabia, din numărul total de 500 879 alegători înscriși au votat 361 588, adică 72.19 %. Basarabia a avut a doua cea mai înaltă prezență la vot după Bucovina (76.7 %) și cu mult înaintea Vechiului Regat (67.3 %). În total din partea Basarabiei au fost aleși în Adunare au fost aleși 90 de deputați, dintre care 78 (87 %) erau de origine română, iar 12 reprezentau minoritățile naționale: 4 bulgari, 3 germani, 2 ucraineni, un rus, un evreu și un grec. În alegerile pentru Senat au fost aleși 37 senatori din partea Basarabiei (mandate validate în ședința Senatului din 24 noiembrie 1919). În total în Parlamentul României au fost aleși 568 de deputați și senatori.

Marele învingător al alegerilor parlamentare din 1919 a fost Partidul Țărănesc din Basarabia, care a obținut 72 de fotolii (80 %) în Adunarea Deputaților și 35 de senatori (94.6 %), acesta înregistrând al treilea succes pe țară, după Partidul Național Liberal (103 mandate) și Partidul Național Român (99 mandate). Ca reprezentanți ai Basarabiei, în Parlamentul României au mai intrat 8 deputați ai Partidului Independent, 3 deputați din partea Partidului Democrat-Muncitor, 2 deputați de la Partidul Democrat-Independent și 4 deputați de la coaliția Partidului Conservator-Naționalist cu Liga Poporului Basarabean.

Victoria Partidului Țărănesc în Basarabia, care a câștigat detașat în opt din cele nouă județe (cu excepția județului Cahul), nu era deloc întâmplătoare, în rândurile sale regăsindu-se personalitățile basarabene remarcabile ale luptei pentru renaștere națională din anii 1917-1918: Pan Halippa, Ion Inculeț, Ion Pelivan, Daniel Ciugureanu, Pantelimon Erhan etc. Mai mult decât atât, pe lista țărăniștilor, înaintată în județul Orhei, a figurat marele istoric și om politic Nicolae Iorga, precum și Vasile Stroescu, „părintele” Partidului Național Moldovenesc și unul din principalii inițiatori ai mișcării naționale din Basarabia. Acesta din urmă va fi ales primul președinte de vârstă al Adunării Deputaților, un omagiu adus pentru lupta sa de-o viață pentru cauza românească.

După alegerile din noiembrie 1919, spectrul politic basarabean, practic, s-a pulverizat, nereușind menținerea unității sale regionale: la 16-17 aprilie 1920 Congresul Partidului Poporului, condus de Al. Averescu, a acceptat fuziunea cu gruparea lui Sergiu Niţă a Ligii Poporului din Basarabia, ceea ce a permis extinderea Partidului Poporului în Basarabia; la 17 octombrie 1920 PNL a adresat poporului din Basarabia o Chemare cu scopul extinderii influenței şi dincolo de Prut, iar la 5 decembrie avea loc adunarea membrilor PNL din Chişinău, care a ales un comitet al cărui preşedinte devine D. Ciugureanu; la 18 iulie 1921 un grup de 11 deputaţi şi senatori din Basarabia, membri ai Partidului Ţărănesc Basarabean, în frunte cu Pan. Halippa, au fost acceptaţi de Partidul Ţărănesc din Vechiul Regat, condus de Ion Mihalache.

Drept răspuns la aceste mutații, la 22 iulie 1921 gruparea lui I. Inculeţ a convocat o întrunire a Partidului Ţărănesc Basarabean, în cadrul căreia s-a decis excluderea din partid a grupării conduse de Pan. Halippa şi alegerea lui Inculeț ca preşedinte a partidului. La 6 noiembrie 1921 gruparea Pan. Halippa a convocat la Chişinău un Congres al Partidului Ţărănesc Basarabean (la care n-a participat gruparea Inculeţ), unde s-a decis fuzionarea cu Partidul Ţărănesc din Vechiul Regat.

La 20 ianuarie 1923 Partidul Ţărănesc Basarabean , condus de I. Inculeţ, a fuzionat cu PNL, dar nu în totalitate deoarece gruparea lui I. Pelivan din partid s-a opus aceste fuziuni. La rândul său, la 20 septembrie 1923 gruparea Pelivan a organizat la Chişinău Congresul Partidului Ţărănesc Basarabean, în cadrul căruia a decis fuzionarea cu Partidul Naţional Român.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

Internații din Moldova: clase, cetățenii, etnii

Internații civili aflați în centrele din Moldova erau împărțiți în mai multe clase. Potrivit unei decizii a Comisiei Internaților, din 9 iulie 1917, s-a stabilit împărțirea internaților în trei clase. Clasa I-a îi cuprindea pe intelectuali, unde intrau cei care aveau titluri academice, absolvenții de facultate și școli superioare, precum și absolvenții de liceu, dar și cei care prin situație și relații erau asimilați intelectualilor; funcționarii superiori; cei care practicau profesii liberale; marii industriași și marii comercianți. În clasa a II-a erau incluși micii burghezi, industriași și comercianți, precum și funcționarii civili. Internații din primele două clase nu erau obligați să muncească. Cea de-a III-a clasă îi cuprindea pe toți ceilalți internați, adică țărani, muncitori, meseriași etc. Aceștia erau cazați și hrăniți de către stat, dar erau folosiți la diferite munci, pentru care primeau o plată.

Din punct de vedere al cetățeniei, internații aflați în centrele din Moldova erau austro-ungari, germani, bulgari, turci și români. Cei din urmă erau mai ales cetățeni români de etnie bulgară, din Dobrogea. Austro-ungarii erau în parte comercianți evrei stabiliți înainte de război în orașele Bârlad, Galați, Brăila și București. De asemenea, erau numeroși și cetățenii austro-ungari ridicați de trupele române din Transilvania, la începutul războiului. Mulți dintre ardeleni erau de etnie română, iar tratamentul de care se bucurau era unul de favoare. Germanii erau mai ales comercianți și funcționari, care se stabiliseră în România înainte de război. Bulgarii și turcii erau în mare majoritate țărani și muncitori. În pofida disputelor politice și a lipsei reciproce de simpatie, românii îi apreciau pe bulgari ca muncitori. În Moldova au fost evacuate familii întregi. În timp, femeile și copii au fost puși în libertate. Unele femei au preferat să rămână în centrele de internare, alături de soții lor, păstrându-și libertatea.

Pe măsură ce treceau lunile, tot mai mulți internați rămâneau fără resurse financiare, inclusiv cei din clasa I-a. Atunci când erau epuizate resursele internaților, întreținerea lor cădea în sarcina autorităților române. Acestea au stabilit ca internații care nu intrau la categoria „ordinar” (cu sensul de „obișnuit”, în epocă) să fie trecuți în clasa a II-a și să primească 1,80 lei/zi, pentru a-și asigura cele necesare traiului. Dacă primeau bani și de la familii, suma de care beneficiau urma să fie redusă cu 60%. Internații din clasa I-a primeau și ei, dacă li se epuizaseră fondurile, câte 2,50 lei/zi, celelalte condiții fiind valabile ca la clasa a II-a.

Potrivit unor instrucțiuni emise de autoritățile române, în fiecare centru exista un comitet al internaților, ales de și dintre ei. Menirea sa era de a se îngriji de nevoile internaților, de a le reprezenta interesele în fața comandantului de centru, cu care trebuia să colaboreze îndeaproape. Decizia de constituire a comitetului dintre și pentru internați a fost una dintre cele mai bune luate de autoritățile române, rezultatele pozitive fiind vizibile și pentru observatorii neutri. În unele centre comitetele au reușit să conlucreze cu autoritățile militare, să propună soluții care au îmbunătățit viața internaților, în vreme ce în alte locuri lipsa de tact și de realism nu au făcut decât să-i indispună pe comandanții români. De asemenea, un registru de inspecții și reclamații trebuia să existe în fiecare centru.

Cazarea internaților în Moldova

Internații de bună condiție socială, din primele două clase, obișnuiți să trăiască în confort, au fost plasați în orașe și în cele mai bune sate. Huși, Răducăneni și Ștefănești sunt exemplele potrivite în acest sens. Însă cei mai mulți internați ajunseseră în sate mici, îndepărtate de căile de comunicații, care ofereau condiții modeste și erau și aglomerate.

Cazarea internaților se făcea în casele țăranilor, iar pentru aceasta se plătea o chirie lunară. Internații din clasa a III-a plăteau suma comună de 10 lei/lună, cei din clasele a II-a și I-a, care erau întreținuți de stat, câte 15 lei/lună. Cei care suportau întreținerea din resursele personale achitau o sumă stabilită prin negocieri între părți, dar care nu putea fi mai mare de 30 de lei/lună. Internații se puteau instala mai mulți într-o cameră, prețul chiriei fiind astfel mai ușor de suportat.

Locuințele pentru internații din clasele I-a și a II-a erau în general curate și bine întreținute. Curățenia era prezentă și în multe locuințe pentru internații de clasa a III-a, dar nu suficient pentru a corespunde exigențelor unor observatori neutri, precum medicii elvețieni care au vizitat centrele de internare în mai multe rânduri, în 1917 și 1918. Cauzele erau aupraaglomerarea camerelor, lipsa posibilității de aerisire, în unele locuri geamurile fiind încastrate în zid, faptul că se gătea în același loc unde se și locuia, plus obiceiurile unor internați sau ale gazdelor. Multe case sau camere nu erau locuibile, unele din motive de igienă, altele pentru că nu aveau căldură pe timpul iernii.

Casele țăranilor din Moldova, în special în zonele colinare unde se aflau regiunile de internare, erau mai ales din pământ bătătorit, cu un singur etaj, având acoperișuri de paie sau stuf. De regulă, era vorba de două camere de 4 m pe 4 m, cu înălțimea de 2,30 m, separate de o tindă de 1,50 m lățime. Fiecare cameră avea câte două ferestre mici, una spre fața casei, cealaltă spre o latură. Pe jos se afla pământ bătătorit. Camerele erau încălzite cu ajutorul unor sobe. Familiile localnicilor erau numeroase și își rezervau o cameră, de multe ori condițiile de locuit fiind precare. Cealaltă cameră era repartizată internaților. În funcție și de prețul chiriei, unele camere erau bine aranjate. Camerele în care locuiau internații din clasele I-a și a II-a erau în general bune, uneori deosebite, cu sobe din pământ refractar, care dădeau o căldură bună, paturi, cuverturi etc. În camerele pentru internații din clasa a III-a locuiau câte trei-patru persoane, care dormeau pe paturi improvizate de lemn, pe saltele de paie, alteori direct pe scânduri. Paturile erau situate la circa 50-60 de centimetri deasupra solului, iar dedesubt era un fel de debara, unde internații își țineau diferite obiecte.

În mod vizibil inadecvate – ca peste tot în România, de altfel – erau WC-urile. Cu extrem de puține excepții, acestea se găseau în afara casei, în grădină. Erau rudimentare, vădind o preocupare premodernă pentru regulile de igienă.

Alți internați locuiau în bordeie. Era vorba îndeosebi de bulgari și turci, care, ca și românii, erau obișnuiți cu acest tip de locuință. În martie 1918, observatorii le găseau acceptabile, în bună stare și călduroase.

Atât internații, cât și băștinașii își încălzeau locuințele cu lemne. Acestea erau din abundență acolo unde pădurile se aflau aproape de sat. Distanța mare față de pădure crea însă probleme, pentru că drumurile erau desfundate, impracticabile în anotimpurile umede, animalele de tracțiune lipseau adesea. Iarna 1916/1917 a fost una extrem de grea, ceea ce i-a afectat și pe internați, și pe localnici. În schimb iarna următoare a fost destul de blândă, mai ușor de suportat, iar în plus oamenii fuseseră mai prevăzători și pregătiseră combustibil pentru foc. Iluminatul locuințelor a reprezentat o mare problemă de-a lungul întregii perioade de internare. Petrolul și lumânările se găseau în cantități extrem de reduse.

În martie 1918, locuințele în care se aflau internații erau considerate de către elvețieni în general convenabile și neaglomerate. Această apreciere survenea însă după repatrierea invalizilor și după plecarea a numeroși internați, astfel încât casele puțin confortabile fuseseră evacuate, iar centrele erau descongestionate.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.