1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Internații din Moldova: clase, cetățenii, etnii

Internații civili aflați în centrele din Moldova erau împărțiți în mai multe clase. Potrivit unei decizii a Comisiei Internaților, din 9 iulie 1917, s-a stabilit împărțirea internaților în trei clase. Clasa I-a îi cuprindea pe intelectuali, unde intrau cei care aveau titluri academice, absolvenții de facultate și școli superioare, precum și absolvenții de liceu, dar și cei care prin situație și relații erau asimilați intelectualilor; funcționarii superiori; cei care practicau profesii liberale; marii industriași și marii comercianți. În clasa a II-a erau incluși micii burghezi, industriași și comercianți, precum și funcționarii civili. Internații din primele două clase nu erau obligați să muncească. Cea de-a III-a clasă îi cuprindea pe toți ceilalți internați, adică țărani, muncitori, meseriași etc. Aceștia erau cazați și hrăniți de către stat, dar erau folosiți la diferite munci, pentru care primeau o plată.

Din punct de vedere al cetățeniei, internații aflați în centrele din Moldova erau austro-ungari, germani, bulgari, turci și români. Cei din urmă erau mai ales cetățeni români de etnie bulgară, din Dobrogea. Austro-ungarii erau în parte comercianți evrei stabiliți înainte de război în orașele Bârlad, Galați, Brăila și București. De asemenea, erau numeroși și cetățenii austro-ungari ridicați de trupele române din Transilvania, la începutul războiului. Mulți dintre ardeleni erau de etnie română, iar tratamentul de care se bucurau era unul de favoare. Germanii erau mai ales comercianți și funcționari, care se stabiliseră în România înainte de război. Bulgarii și turcii erau în mare majoritate țărani și muncitori. În pofida disputelor politice și a lipsei reciproce de simpatie, românii îi apreciau pe bulgari ca muncitori. În Moldova au fost evacuate familii întregi. În timp, femeile și copii au fost puși în libertate. Unele femei au preferat să rămână în centrele de internare, alături de soții lor, păstrându-și libertatea.

Pe măsură ce treceau lunile, tot mai mulți internați rămâneau fără resurse financiare, inclusiv cei din clasa I-a. Atunci când erau epuizate resursele internaților, întreținerea lor cădea în sarcina autorităților române. Acestea au stabilit ca internații care nu intrau la categoria „ordinar” (cu sensul de „obișnuit”, în epocă) să fie trecuți în clasa a II-a și să primească 1,80 lei/zi, pentru a-și asigura cele necesare traiului. Dacă primeau bani și de la familii, suma de care beneficiau urma să fie redusă cu 60%. Internații din clasa I-a primeau și ei, dacă li se epuizaseră fondurile, câte 2,50 lei/zi, celelalte condiții fiind valabile ca la clasa a II-a.

Potrivit unor instrucțiuni emise de autoritățile române, în fiecare centru exista un comitet al internaților, ales de și dintre ei. Menirea sa era de a se îngriji de nevoile internaților, de a le reprezenta interesele în fața comandantului de centru, cu care trebuia să colaboreze îndeaproape. Decizia de constituire a comitetului dintre și pentru internați a fost una dintre cele mai bune luate de autoritățile române, rezultatele pozitive fiind vizibile și pentru observatorii neutri. În unele centre comitetele au reușit să conlucreze cu autoritățile militare, să propună soluții care au îmbunătățit viața internaților, în vreme ce în alte locuri lipsa de tact și de realism nu au făcut decât să-i indispună pe comandanții români. De asemenea, un registru de inspecții și reclamații trebuia să existe în fiecare centru.

Cazarea internaților în Moldova

Internații de bună condiție socială, din primele două clase, obișnuiți să trăiască în confort, au fost plasați în orașe și în cele mai bune sate. Huși, Răducăneni și Ștefănești sunt exemplele potrivite în acest sens. Însă cei mai mulți internați ajunseseră în sate mici, îndepărtate de căile de comunicații, care ofereau condiții modeste și erau și aglomerate.

Cazarea internaților se făcea în casele țăranilor, iar pentru aceasta se plătea o chirie lunară. Internații din clasa a III-a plăteau suma comună de 10 lei/lună, cei din clasele a II-a și I-a, care erau întreținuți de stat, câte 15 lei/lună. Cei care suportau întreținerea din resursele personale achitau o sumă stabilită prin negocieri între părți, dar care nu putea fi mai mare de 30 de lei/lună. Internații se puteau instala mai mulți într-o cameră, prețul chiriei fiind astfel mai ușor de suportat.

Locuințele pentru internații din clasele I-a și a II-a erau în general curate și bine întreținute. Curățenia era prezentă și în multe locuințe pentru internații de clasa a III-a, dar nu suficient pentru a corespunde exigențelor unor observatori neutri, precum medicii elvețieni care au vizitat centrele de internare în mai multe rânduri, în 1917 și 1918. Cauzele erau aupraaglomerarea camerelor, lipsa posibilității de aerisire, în unele locuri geamurile fiind încastrate în zid, faptul că se gătea în același loc unde se și locuia, plus obiceiurile unor internați sau ale gazdelor. Multe case sau camere nu erau locuibile, unele din motive de igienă, altele pentru că nu aveau căldură pe timpul iernii.

Casele țăranilor din Moldova, în special în zonele colinare unde se aflau regiunile de internare, erau mai ales din pământ bătătorit, cu un singur etaj, având acoperișuri de paie sau stuf. De regulă, era vorba de două camere de 4 m pe 4 m, cu înălțimea de 2,30 m, separate de o tindă de 1,50 m lățime. Fiecare cameră avea câte două ferestre mici, una spre fața casei, cealaltă spre o latură. Pe jos se afla pământ bătătorit. Camerele erau încălzite cu ajutorul unor sobe. Familiile localnicilor erau numeroase și își rezervau o cameră, de multe ori condițiile de locuit fiind precare. Cealaltă cameră era repartizată internaților. În funcție și de prețul chiriei, unele camere erau bine aranjate. Camerele în care locuiau internații din clasele I-a și a II-a erau în general bune, uneori deosebite, cu sobe din pământ refractar, care dădeau o căldură bună, paturi, cuverturi etc. În camerele pentru internații din clasa a III-a locuiau câte trei-patru persoane, care dormeau pe paturi improvizate de lemn, pe saltele de paie, alteori direct pe scânduri. Paturile erau situate la circa 50-60 de centimetri deasupra solului, iar dedesubt era un fel de debara, unde internații își țineau diferite obiecte.

În mod vizibil inadecvate – ca peste tot în România, de altfel – erau WC-urile. Cu extrem de puține excepții, acestea se găseau în afara casei, în grădină. Erau rudimentare, vădind o preocupare premodernă pentru regulile de igienă.

Alți internați locuiau în bordeie. Era vorba îndeosebi de bulgari și turci, care, ca și românii, erau obișnuiți cu acest tip de locuință. În martie 1918, observatorii le găseau acceptabile, în bună stare și călduroase.

Atât internații, cât și băștinașii își încălzeau locuințele cu lemne. Acestea erau din abundență acolo unde pădurile se aflau aproape de sat. Distanța mare față de pădure crea însă probleme, pentru că drumurile erau desfundate, impracticabile în anotimpurile umede, animalele de tracțiune lipseau adesea. Iarna 1916/1917 a fost una extrem de grea, ceea ce i-a afectat și pe internați, și pe localnici. În schimb iarna următoare a fost destul de blândă, mai ușor de suportat, iar în plus oamenii fuseseră mai prevăzători și pregătiseră combustibil pentru foc. Iluminatul locuințelor a reprezentat o mare problemă de-a lungul întregii perioade de internare. Petrolul și lumânările se găseau în cantități extrem de reduse.

În martie 1918, locuințele în care se aflau internații erau considerate de către elvețieni în general convenabile și neaglomerate. Această apreciere survenea însă după repatrierea invalizilor și după plecarea a numeroși internați, astfel încât casele puțin confortabile fuseseră evacuate, iar centrele erau descongestionate.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

Evacuarea internaților civili în Moldova

Dacă exista pericolul unor epidemii, internații puteau fi transferați în alte centre din țară. Asemenea cazuri au existat la scurt timp după internarea civililor Centrali. În cele din urmă, ca urmare a schimbărilor de pe front, chiar serviciul prizonierilor și internaților a fost evacuat în Moldova, în noiembrie 1916.

Din regiunea de internați Ialomița au fost evacuați în estul țării numeroși internați, împărțiți pe categorii. Dintre aceștia, 2.600 erau lucrători pentru fortificații la Zoița. Alți 2.446 de meseriași și încorporabili au fost transferați la Galați, unde urmau să fie cazați în forturi, în locul prizonierilor de război trimiși la muncă. În momentul ajungerii la destinație ei trebuiau vaccinați. Alți străini – 4.309 de oameni cu vârste între 17 și 55 de ani, care nu intrau în categoriile de mai sus – trebuiau mutați în satele din zona Ianca-Brăila. Operațiunea de evacuare a început la 15 noiembrie 1916 și trebuia să se încheie în trei zile. Deplasarea s-a făcut pe jos. Au fost luate echipamentele și bunurile de „gospodărie”, care urmau a fi folosite în locurile de dislocare. Mai rămăseseră în zona Ialomița 5.291 de străini, în cele șapte centre de holeră; 5.055 de persoane cu vârste peste 55 de ani, infirmi, femei și copii, la Urziceni și în împrejurimi; 500 de lucrători la construcția șoselei Giurgeni-Piua Petrii.

Evacuarea din Muntenia în Moldova s-a făcut pe vreme rea, în noiembrie-decembrie 1916, cum s-a întâmplat și în cazul prizonierilor de război. Nu este de mirare că s-au înregistrat multe pierderi de vieți omenești, mai ales în rândul celor vârstnici, fie pe drum, fie după ajungerea la destinație, ca urmare a epuizării, mizeriei și lipsurilor de tot felul.

Între internații evacuați din Ialomița în Moldova se aflau și cetățeni austro-ungari și germani arestați de români în sudul Transilvaniei, în august-septembrie 1916, inclusiv înalți magistrați, politicieni, bancheri și negustori. Împotriva lor nu exista nicio decizie judecătorească, după cum preciza Alexandru Marghiloman, într-o scrisoare care îi era adresată regelui Ferdinand I, în iarna 1916/1917. Exista zvonul că internații aveau să fie trimiși de autoritățile române în Rusia. În această situație, autoritățile germane de ocupație amenințau că aveau la rândul lor să-i expedieze în Asia Mică pe ostaticii luați după intrarea în București. Marghiloman propunea reciprocitate în privința celor internați. Românii ar fi urmat să îi treacă dincolo de linia frontului pe internații Centrali avuți în vedere, iar germanii îi puneau în libertate pe internații din teritoriul ocupat. Nu știm dacă scrisoarea a ajuns la destinatar. În orice caz, schimbul de ostatici propus nu a avut loc în 1917.

Constituirea regiunilor de internare în Moldova

Odată cu retragerea administrației române în Moldova, inclusiv cu evacuarea internaților, la începutul anului 1917 a fost emis un ordin privind organizarea regiunilor de internare. Au fost constituite două asemenea regiuni: Nord, cu reședința la Dângeni, și Sud, cu reședința la Huși. Fiecare regiune se împărțea în subregiuni, centre și subcentre.

Administrația era exercitată de regiune prin intermediul centrului respectiv. Paza, controlul și inspecția internaților era făcută de către inspectorii de subregiune, comandanții de centre și comandanții unităților de miliții. În fruntea fiecărei regiuni era desemnat un general sau colonel, cu titlul de inspector. În vreme ce regiunile și inspecțiile de regiune erau conduse de ofițeri superiori, centrele de internare aveau în frunte ofițeri inferiori, ajutați de grade inferioare, pe care Marele Stat Major le punea la dispoziție de la părțile sedentare ale unităților.

Structurile inferioare – centrele, subcentrele, grupele de bordeie etc. – urmau a se împărți în subunități, potrivit sistemului militar de organizare. În fruntea fiecărei subunități era desemnat un internat, care avea calitățile necesare și era de încredere, îndeosebi dintre cei care aveau legături cu România. Însărcinările acestuia priveau disciplina, gospodăria și administrația unității respective. Responsabilul de unitate trebuia să vegheze la prezența internaților în locul de internare.

Toate serviciile de gospodărie cădeau în sarcina internaților. În fiecare localitate de internare, centru, subcentru, grupă de bordeie sau barăci și șantier de lucrări se constituia un comitet compus din trei-patru internați, recrutați dintre cei mai capabili. Numirea acestora era făcută de regiune prin ordin de zi, iar sarcina lor era de a se ocupa, sub supravegherea conducerii centrului respectiv, de gospodărirea internaților și de a da comandantului informațiile care li se cereau asupra stării sanitare, alimentare, îmbrăcămintei și reclamațiilor celor aflați în structura respectivă. Dacă nu existau tabere special amenajate pentru internarea străinilor, centrele în care erau grupați aceștia urmau a fi așezate în sate, unde persoanele erau împărțite grupat și în mod echitabil la locuitorii satului respectiv, sau în bordeie ori în barăci construite special. În măsura posibilităților, internații urmau să fie grupați în centre pe naționalități.

Străinii internați erau considerați sub regim militar. Fără autorizare specială și fără pază, internații nu puteau părăsi localitatea unde era instalat centrul, șantierul, proprietatea sau fabrica unde erau trimiși pentru lucru. În caz de ieșire din limitele respective, se considera că era vorba de tentativă de evadare, atrăgând pedepse disciplinare, inclusiv trimiterea în judecata tribunalului militar care se înființa în regiune. În judecată erau trimiși inclusiv șeful subunității și superiorul acestuia, dacă se dovedea că erau complici la evadarea unui internat, dacă nu semnalaseră dispariția sau nu făcuseră ceea ce era necesar pentru a împiedica evadarea sau pentru prinderea celui în cauză. În fața Curții Marțiale erau trimiși tăinuitorii evadaților, jandarmii și autoritățile care aveau cunoștință de existența acestora pe teritoriul comunei lor a străinilor fugiți din centrele de internare și nu îi denunțau.

Paza în cele două regiuni de internare era efectuată de milițieni. Un comandant al pazei, ofițer superior, era numit în fiecare regiune de internare, misiunea lui constând exclusiv în asigurarea supravegherii internaților. Sub ordinele sale se aflau toate unitățile de milițieni și jandarmi din regiune. Paza în fiecare centru era efectuată sub autoritatea comandantului local, care era ajutat de gradele inferioare din subordine, precum și de către jandarmii aflați acolo. Aceștia din urmă efectuau poliția interioară în centre, la lucrările executate de internați, precum și la supravegherea drumurilor între centre. Milițienii care aveau naționalitatea uneia dintre puterile cu care România era în război nu puteau fi menținuți în serviciul de pază. De aceea, din Regiunea de Nord au fost înlocuiți 204 milițieni care intrau în această categorie.

Efectivele de milițieni utilizate la paza centrelor de internare erau destul de importante. Spre exemplu, în Regiunea de Nord erau 1.000 de milițieni la începutul anului 1917, acestora urmând să li se alăture alți 1.500-2.000, puși la dispoziție de Marele Stat Major.

Zilnic se făceau două apeluri ale tuturor internaților din centre, subcentre, șantiere de lucru etc., la ore și locuri dinainte stabilite. Apelul se efectua în prezența comandantului de centru sau de detașament, iar în caz de necesitate a ajutorului acestuia. Internații bolnavi și copiii sub 12 ani, împreună cu mamele lor, erau scutiți de prezența la apel, dar erau controlați de jandarmi. Pe vreme defavorabilă, apelul putea fi făcut în case de către șefii de subunități, aceștia raportând apoi comandantului de centru sau detașament. Aceeași procedură era aplicată și în caz de epidemii, pentru a preveni extinderea bolilor. Erau prevăzute zilnic și apeluri inopinate la diferite subunități ale centrelor.

Pedepselor le era alocat un spațiu special în ordinul privind organizarea regiunilor de internare. Pentru indisciplină și pentru nerespectarea măsurilor de ordine interioară, internaților li se aplicau pedepse disciplinare militare, de la închiderea timp de una sau mai multe zile până la reducerea rației de hrană sau mutarea într-un alt centru. Delictele sau crimele erau supuse judecății unei instanțe speciale. Pentru rebeliune, nesupunere, cuvinte sau alte acte ostile României, spionaj, înlesnirea evadării etc., internații erau înaintați Curții Marțiale de pe lângă unitatea pe teritoriul căreia se găsea regiunea respectivă.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.