1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Regiunea de Internare a străinilor Sud – Slobozia

Imediat după intrarea României în război, în august 1916, a fost înființată Regiunea de Internare a Străinilor Sud – Slobozia. Reședința regiunii se găsea în orașul Slobozia, la Școala de Tragere, iar director era colonelul Cocănescu. Localitățile de internare erau următoarele: Frățilești, Ghizdănești, Săveni, Sudiți, Țăndărei, Macavei, Hagieni, Plătinești, Ograda, Buciumeni, Dimieni, Bucu, Gheorghe Lazăr, Sărățeni, Cosâmbești, Gimbășani, Bora, Slobozia Nouă, Cealacu, Livedea, Ion Ghica, Ivănești, Văleni, Pribegi, Perieți, Misteanu, Bordea, Andrășești, Orboești, Căzănești, Ciochina, Burdușelu, Piersica, Orezu, Marsilieni, Neamțu, Dâlga Mică, Balaciu de Sus, Balaciu de Jos, Sfântu Gheorghe, Munteni-Buzău, Rași, Copuzu, Crăsanii de Jos, Fundu-Crăsani, Alexeni, Baldovinești, Pupezeni, Malu, Butoiu-Malu, Cioara, Frumușica, Pârlitu, Panduri, Bratia, Axintele, Bărbătescu de Jos, Urziceni, Manasia, Mărculești și Ciulnița.

Comandanților de centre li s-a ordonat să constituie grupuri de internați de până la 25 de persoane, pe naționalități, care aveau câte un responsabil cu aceeași origine. Periodic, în centrul localității se făcea apelul nominal al internaților. Pentru a întări disciplina, comandantul regiunii i-a atenționat pe toți comandanții de centre, la 28 august/10 septembrie 1916, că pentru neglijență în serviciu puteau fi trimiși pe front. Străinii internați trebuiau să stea în casele repartizate; ei puteau merge în sat doar pentru a-și cumpăra alimente, la anumite ore. Încălcarea dispozițiilor se pedepsea cu reținerea în arest.

În centrele de internare românești aveau să ajungă diverși cetățeni ai Puterilor Centrale. Inclusiv servitorii germani ai Casei Regale au devenit „mai mult sau mai puțin […] prizonieri de război”, după cum nota regina Maria în jurnalul său. Între ei s-a aflat și Steinbach, administratorul Palatului Regal Cotroceni. De asemenea, numeroși cetățeni români erau suspectați ca urmare a originii sau religiei lor, destui dintre ei ajungând în centrele de internare.

Clericii romano-catolici internați

Preoții romano-catolici au reprezentat o categorie ținută sub supraveghere de autoritățile românești încă din perioada neutralității. În ziua în care România a intrat în război (14/27 august 1916), la sediul Arhiepiscopiei Romano-Catolice și la biserica romano-catolică (Bărăția) din București au fost făcute percheziții, iar mulți preoți sau oameni legați de biserică au fost ridicați de către poliție. Erau vizați nu doar cetățenii germani, austrieci și maghiari, inclusiv seminariștii din București, ci și preoții romano-catolici de etnie română. De asemenea, au fost ridicați și preoți greco-catolici români, se pare că și ca urmare a delațiunii unor coreligionari. Reținerea preoților s-a făcut deseori într-un mod brutal. Preoții români romano-catolici erau suspectați că aveau origini bulgare, germane, austriece sau bulgare. În mod straniu, au fost reținuți și preoți care aveau o atitudine națională românească cunoscută.

Într-o discuție pe care Raymund Netzhammer, arhiepiscopul romano-catolic de București, a avut-o cu I.G. Duca, ministrul Cultelor și Instrucțiunii Publice, la 16/29 august 1916, cel din urmă a justificat reținerea preoților romano-catolici pe motiv că erau propagandiști ai Puterilor Centrale. Regele Ferdinand I a participat la o slujbă romano-catolică la 21 august/3 septembrie 1916, ocazie cu care s-a întreținut cu arhiepiscopul Netzhammer. Între subiectele de discuție s-a aflat și situația preoților arestați, atât romano-catolici, cât și greco-catolici. Regele a arătat interes față de situația celor reținuți, dar s-a limitat la a repeta, într-o manieră rezervată, acuzele aduse de guvernul său.

Ca urmare a arestării preoților romano-catolici și a altor persoane implicate în biserică, inclusiv a credincioșilor bărbați, care nu erau cetățeni români, la slujbele din catedrala arhiepiscopală romano-catolică și la Bărăția din București participau doar femeile și copii. Romano-catolicii erau suspectați ca agenți Centrali, clădirile de cult, școlile și așezămintele caritabile erau supravegheate și percheziționate. De altfel, în august 1916, instituțiile de învățământ romano-catolice erau considerate de oficialii români „școli germano-catolice, întreținute de capitalul străin”, un pretext pentru sechestrarea lor. Directorii și unii dintre elevi au fost internați.

Mai mulți preoți catolici arestați în București au fost închiși în fortul Domnești, care făcea parte din centura de fortificații a orașului. Alții au fost trimiși în centrele de internare din Ialomița sau în Moldova, la Huși. În cel din urmă loc se aflau internați zece clerici catolici în noiembrie 1916. Preoții catolici internați la Domnești, în Ialomița sau la Huși au fost ajutați în toamna anului 1916 de către Arhiespiscopia Romano-Catolică, dar și datorită deschiderii arătate de unii oficiali români, spre exemplu din Comisia pentru internații civili. Internaților li se trimiteau bani, alimente, haine și scrisori. După intervenții repetate, unii dintre preoți au fost eliberați în octombrie 1916. Alții însă au fost tratați deosebit de rău, uneori fiind închiși împreună cu hoți mărunți sau cu persoane violente.

Trupele române au arestat în august-septembrie 1916 cetățeni austro-ungari din sudul Transilvaniei, pe care i-au transportat inițial la sud de Carpați. Spre exemplu, călugărițele franciscane din Făgăraș au fost internate în localitatea Ion Ghica, din județul Ialomița. Alți ardeleni au fost duși în Moldova, unde au fost internați în diferite locuri.

Internații bulgari, turci și germani din Dobrogea și Cadrilater

Ca urmare a neîncrederii autorităților de la București, chiar la începutul războiului au fost internați și unii militari români care aparțineau unor minorități etnice. Astfel s-a întâmplat cu mai mulți ofițeri de origine bulgară din Armata Română. În schimb, soldații au fost păstrați în unitățile lor, unii luptând inițial în Cadrilater și Dobrogea veche, ulterior în sudul Moldovei.

Războiul desfășurat în Cadrilater și în Dobrogea între români și bulgari a fost unul de o duritate deosebită. Bulgarii nu le iertau românilor că îi atacaseră în 1913 și anexaseră Cadrilaterul, în vreme ce ultimii îi suspectau de lipsă de loialitate pe civilii din regiune, care deveniseră cetățeni ai regatului în urmă cu câțiva ani. Violențele nu îi priveau doar pe militari, ci și pe civili. În comunicatele Centralilor avea să se relateze că în satele cu populație bulgară din Cadrilater, trupele române aflate în retragere au ucis bărbați, femei și copii, în vreme ce alți civili de aceeași naționalitate au fost trecuți la nord de Dunăre.

Alexandru Marghiloman avea să noteze în jurnalul său, la 5/18 octombrie 1916, despre evacuarea în Moldova a internaților și prizonierilor: „Populaţia ce s-a luat din Cadrilater se urcă la 38-42.000 de suflete, azi condusă la Ungureni (Dorohoi). Extremă mizerie. Pe drum, au pierit mulţi de foame şi frig, copii mai ales. Turcii, blânzi; bulgarii, semeţi; se împuşcau pentru una-două..., s-a semănat aşa pe drum, 8 sau 10% din biata turmă...”. Dincolo de cifrele nesigure de mai sus, rămâne realitatea cunoașterii de către oamenii politici din opoziție a măsurilor extreme, pe care guvernul Ion I.C. Brătianu le luase împotriva unor întregi categorii de civili, cetățeni români.

Aflat în fruntea unei brigăzi de cavalerie, generalul Romulus Scărișoreanu a fost martor la evacuarea din Dobrogea în Moldova a unor internați bulgari, turci și germani. La începutul lunii decembrie 1916, în satul Tudor Vladimirescu, lângă Galați, se aflau câteva sute de internați. Unii dintre aceștia erau părinții unor militari din unitatea pe care o comanda Scărișoreanu și care se dovediseră loiali României. Războiul oficial și memoria acestuia nu s-au încurcat în astfel de contradicții.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

Eforturile statului român în perioada de după Unire s-au îndreptat spre traducerea legilor locale basarabene, a celor mai uzuale legi ruse, a jurisprudenţei Curţii de Casaţie din St. Petersburg, dar mai ales asupra unui plan de armonizare a fondului dreptului din Basarabia cu principiile formale de organizare judecătorească din Vechiul Regat.

Acționând în acest sens, Ministerul Justiţiei a aprobat, la solicitarea lui Vespasian Erbiceanu, trimiterea în Basarabia a câtorva magistraţi, cunoscători ai limbii ruse, din care s-a constituit o comisie de traducere.

Cu sprijinul lui Petru Cazacu, preşedintele Consiliului Director al Basarabiei, care, între timp, renunţase la tratativele cu magistraţii ruşi pentru angajarea lor în funcţie, Erbiceanu face propuneri Ministerului Justiţiei pentru aprobarea comisiei de redactare a proiectului de organizare a justiţiei din Basarabia. Componenţa comisiei, aprobată de minister, era următoarea:1) Vespasian Erbiceanu, consilier tehnic pe lângă Comisarul Guvernului Român (în această funcţie este numit prin adresa Ministerului Justiţiei nr, 6061 din 30 iunie 1918 ); 2) Ion Pelivan, avocat, fost magistrat; 3) Pavel Crăciunescu, magistrat; 4) Gheorghe Grosul, Directorul Justiţiei din Basarabia; 5) Petre Davidescu, magistrat din Vechiul Regat; 6) Vasile C. Popovici, magistrat din Vechiul Regat.

Magistraţii ruşi, nemulţumiţi de conceptul noii reforme, au convocat la 16 august o întrunire în scopul tergiversării procesului de naţionalizare a justiţiei. Intervenţia hotărâtă a lui Erbiceanu, în plenul acestei şedinţe, a făcut ca magistraţii să se împrăştie fără a lua vreo decizie. A eşuat şi ultima propunere făcută acestora: de colaborare în vederea examinării dosarelor aflate pe rol în Tribunal, fiind asigurații că sunt dispensaţi de jurământul de credinţă noii administraţii şi admiţându-se chiar ca o parte din instanţe să funcţioneze în limba rusă.

În pofida acțiunilor subversive, noul proiect de organizare a justiţiei pe baze naţionale a fost aprobat, la 6 octombrie, prin decretul-lege nr. 2770, ce a avut la bază proiectul comisiei conduse de Erbiceanu. Acesta a intrat în vigoare la 15 octombrie 1918 şi era însoţit de un memoriu care cuprindea o scurtă schiţă istorică asupra justiţiei din Basarabia, înainte şi după evenimentele de la 1812, precum şi metodele tehnico-juridice folosite la întocmirea proiectului (ulterior la decret a fost alăturată şi expunerea de motive). Data de 15 octombrie a fost stabilită pentru deschiderea noului (de fapt primului) an judecătoresc naţional în Basarabia.

Potrivit decretului-lege nr. 2770 (compus din 74 articole), justiţia în Basarabia se organiza astfel: ca limbă oficială a instanţelor judecătoreşti era decretată limba română (art. 1 din decret-lege), iar pentru persoanele care nu cunosc limba română s-a instituit corpul translatorilor (art. 5);

- instanţele judecătoreşti din Basarabia urmau să aplice legile în vigoare în Basarabia, cu unele derogări prevăzute în decret (art. 2); - în fiecare din cele nouă judeţe ale Basarabiei s-au instituit judecătorii de pace în calitate de instanţe de fond (în total 83 de astfel de judecătorii), al căror număr, întinderea circumscripţiilor şi reşedinţa judecătoriilor fiind anexate la finele decretului-lege (art. 11); - în oraşele de reşedinţă ale fiecăruia din cele nouă judeţe s-au înfiinţat câte un tribunal de judeţ (art. 21) şi un parchet (art. 27); - în Chişinău a fost înfiinţată Curtea de Apel (art. 32) a cărei circumscripţie teritorială cuprindea toate judeţele Basarabiei (Curtea era compusă din două secţii, una civilă şi alta penală, era a patra ca mărime după cea din Bucureşti, cu şase secţii, şi cele din Cluj şi Timişoara, identice, cu câte trei secţii fiecare); - în fiecare judeţ se instituie câte o Curte cu juraţi (art. 44); - se menţine instituţia notarilor, în organizarea lor anterioară (art. 47), competenţa şi funcţionarea acestora fiind puse sub controlul preşedintelui tribunalului din judeţ (art. 52); - s-a înfiinţat pe lângă Curtea de Apel din Chişinău corpul avocaţilor, a cărui organizare şi funcţionare era determinată de legile în vigoare în Basarabia, cu unele derogări prevăzute în decret (art. 55); - penitenciarele din Basarabia au fost puse sub jurisdicţia Ministerului Justiţiei (art. 62).

Pentru ca justiţia basarabeană să funcţioneze normal, avându-se în vedere faptul că o parte a populaţiei nu cunoştea limba română, decretul-lege stipula în mod expres că, la fiece instanţă, unul sau câţiva judecători, în funcţie de numărul magistraţilor, vor fi selectaţi din rândul persoanelor care cunosc limba rusă.

Din data de 9 octombrie 1918 Vespasian Erbiceanu, prin înaltul decret regal nr. 2800, a fost numit prim-preşedinte al Curţii de Apel din Chişinău. Pentru a da posibilitate tuturor magistraţilor numiţi să sosească la Chişinău, deschiderea anului judecătoresc a avut loc cu o săptămână mai târziu decât prevedea decretul-lege - la 22 octombrie 1918.

Organizarea şi funcţionarea justiţiei din Basarabia pe baze naţionale necesita şi un suport intelectual românesc, ceea ce la momentul deschiderii anului judecătoresc era încă dificil de asigurat. Majoritatea corpului judecătoresc filorus a refuzat să depună jurământ noii administraţii, refugiindu-se peste Nistru, în Ucraina. Puţinii magistraţi moldoveni, în marea lor majoritate cu studiile făcute în Rusia, conştienţi de misiunea istorică ce le-a revenit, de a face, în sfârşit, justiţie în limba română, în baza legilor naţionale, au acceptat posturile de magistrat în diferite instanţe.

Un rol important în propagarea ştiinţei juridice, istorice şi sociale româneşti după 1918 l-a avut şi prima revistă juridică editată vreodată în Basarabia – „Cuvântul Dreptăţii”. Publicaţia a fost fondată, la iniţiativa lui Vespasian Erbiceanu, de un grup de magistraţi, procurori, avocaţi de la diferite instanţe judecătoreşti din Basarabia. În fruntea revistei (în calitate de director), la şedinţa de constituire, a fost ales Erbiceanu. Primul număr al „Cuvântului Dreptăţii” a apărut la 15 ianuarie 1919. Ulterior, revista s-a editat cu regularitate 10 numere pe an, timp de 12 ani.

Pentru a familiariza mediul judecătoresc şi societatea basarabeană cu istoricul dezvoltării şi aplicării dreptului în Basarabia, Erbiceanu iniţiază şi publică în această revistă, timp de câţiva ani, mai multe studii. Studiind minuţios dreptul local basarabean, publică în anul 1920 o lucrare de proporţii, Legiuiri locale basarabene, istoric, texte şi jurisprudenţă, în care demonstrează, pe baze juridice şi istorice, continuitatea aplicării dreptului românesc în Basarabia (în pofida neglijării, aproape totale, pe parcursul celor mai bine de 100 de ani de dominaţie rusă, de către magistratura basarabeană rusificată) şi abuzurile administraţiei ruse în administrarea justiţiei în provincie.

Argumentele în favoarea urgentării unificării legislative erau numeroase, printre care se invoca şi motivul că aplicarea în continuare a legislaţiei ruseşti în justiţia basarabeană nu numai că este dăunătoare bunei funcţionări a justiţiei, ci constituie o adevărată piedică în dezvoltarea vieţii juridice şi a conştiinţei româneşti. Totodată, legislaţia rusească era în completă discordanţă cu tendinţele egalităţii în faţa justiţiei, multe prevederi conţinând principii de drept feudal.

Extinderea legislaţiei româneşti pentru întreaga Basarabie şi unificarea legislaţiei era necesară şi prin faptul că în Basarabia se aplicau, de fapt, ca urmare a politicii Imperiului rus, trei sisteme de drept, şi anume: a) legile locale moldoveneşti cu unele instituţii din dreptul civil rus, în centrul şi nordul Basarabiei (potrivit Regulamentului din 29 februarie 1828); b) Codul Civil român, în judeţele din sudul Basarabiei (Ismail, Bolgrad şi Cahul), introdus aici din momentul promulgării lui de către domnitorul Al. I. Cuza în 1865, neabrogat de autorităţile ruse după 1878, când aceste judeţe au fost reanexate la Imperiul rus; c) legislaţia civilă rusă aplicată în judeţul Cetatea Albă încă din 1828, potrivit art. 63 din Regulamentul din 1828 (pe motivul că în acest judeţ nu ar trăi moldoveni).

După numeroase discuţii, conferinţe şi consultări ţinute în cadrul Cercului de studii juridice, s-a propus autorităţilor centrale de la Bucureşti studierea posibilităţii unificării legislative a Basarabiei cu legislaţia din Vechiul Regat. La începutul lunii mai 1919, o comisie specială a Ministerului Justiţiei, din care au făcut parte şi Vespasian Erbiceanu, Pavel Crăciunescu şi Theodor Inculeţ, a aprobat planul acestei extinderi; se prevedea metoda unificării prin extindere a legislaţiei româneşti, menţinându-se, după caz, şi unele dispoziţii ruseşti. Astfel, începând cu 1 iunie 1919 s-au pus în aplicare dispoziţiile codurilor române penale şi de procedură penală, legea flagrantelor delicte, legea pentru organizarea poliţiei generale a statului, legea poliţiei rurale.

De la 1 iulie 1919 s-au introdus dispoziţiile Codului Comercial român, ale legii înscrierii firmelor, legii mărcilor de fabrică, ale legii camerelor de comerţ şi ale legii titlurilor la purtător, etc., iar cu începere de la 1 august 1919 s-au introdus unele din dispoziţiile Codului Civil, ale procedurii civile şi ale legii judecătoriilor de ocoale. Cu începere de la 15 septembrie 1919, s-a pus în aplicare legea taxelor de timbru. În luna septembrie 1923, când Vespasian Erbiceanu a fost transferat la Bucureşti, justiţia basarabeană era în mare parte naţionalizată, rămânând doar de extins complet procedura civilă, restul Codului Civil, legea autentificării actelor şi alte câteva legi, solicitate de Vespasian Erbiceanu, dar neaprobate de legiuitor.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.