1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Asistența sanitară și igiena internaților

Potrivit instrucțiunilor trimise de Ministerul de Război și de Comisia internaților către regiunea Sud-Huși, în ianuarie 1917, cu privire la asistența medicală, în fiecare centru de internare trebuia înființată câte o infirmerie. În afară de medicii, sanitarii și infirmierii români, puteau fi folosiți în serviciu și internații care aveau aceleași calificări; pentru munca lor, aceștia din urmă erau plătiți. Spitale pentru internați erau prevăzute a se înființa la Huși, Epureni și Răducăneni.

Medicamentele au lipsit frecvent din centrele de internare în special în perioada epidemiilor care au afectat Moldova, în prima jumătate a anului 1917. Situația fusese asemănătoare și în lagărele de prizonieri, dar și în locurile de dislocare a unităților militare românești, precum și în rândurile populației civile. Însă în toamna anului 1917 se găseau medicamente în toate infirmeriile.

Potrivit observațiilor medicilor elvețieni, serviciul de infimerie funcționa mai bine în octombrie-noiembrie 1917 față de primăvara aceluiași an. Acolo unde centrele nu erau într-o stare rezonabilă, explicația trebuia căutată în lipsa medicilor. O soluție putea fi utilizarea medicilor internați. De regulă, infirmeriile centrelor erau instalate în clădirile școlilor sătești. Oamenii dormeau pe scânduri acoperite cu rogojini. Existau și infirmerii care dispuneau de paturi propriu-zise și saltele de paie. Latrinele școlilor transformate în infirmerii se găseau în curte, în vreme ce pentru bolnavii grav se utilizau ligheane.

În toamna anului 1917 nu se înregistra în centrele de internare nicio boală contagioasă. Chiar dacă epidemiile erau de domeniul trecutului, mulți dintre internați erau încă slăbiți. Hrana care le era dată bolnavilor la infirmerie era aproape peste tot mai bună și mai abundentă decât cea de care beneficiau ceilalți internați.

Tot medicii elvețieni remarcau, în 1917-1918, în privința personalului sanitar-medical, în ansamblul său, nu doar pregătirea precară, ci și de lipsa de preocupare, de devotament. Indiferența era vizibilă la mulți dintre sanitari, care nu prețuiau suficient viața bolnavilor. Fatalismul părea să domine în concepția multora dintre cei care îi îngrijeau pe suferinzi. Existau mulți medici care se temeau să aibă contact cu bolnavii, evitau să intre în saloanele în care se aflau aceștia. În același timp, personalul sanitar era lipsit de bunuri elementare, spre exemplu de șorțuri de protecție sau de săpun pentru spălarea rufăriei. Coroborate, pregătirea deficitară și lipsurile materiale explică mortalitatea ridicată în timpul epidemiilor chiar în rândurile personalului sanitar.

Nu existau instalații de baie în toate centrele, însă igiena personală era destul de bună în octombrie-noiembrie 1917. Paraziții dispăruseră aproape complet. Ei erau depistați acolo unde nu se putea schimba rufăria. În fiecare centru exista câte o etuvă.

În toate centrele se construiau barăci în toamna anului 1917, fiecare având capacitatea de 150 de persoane. Barăcile noi erau situate la o anume distanță de sate și urmau să servească drept infirmerii de rezervă în cazul unei epidemii. În noiembrie același an era terminată o singură baracă de acest fel, la Averești, în regiunea de Sud.

Starea sanitară a internaților era normală în martie 1918. Aveau o mină bună, nu erau anemiați sau slăbiți. Nu existau epidemii atunci, iar mortalitatea era destul de scăzută. Într-o localitate fusese depistat un caz de variolă, dar se luaseră măsuri de vaccinare a tuturor locuitorilor, pentru a preveni o posibilă epidemie. În câteva centre existau cazuri izolate de tifos exantematic, dar puțin grave, toți bolnavii fiind în convalescență. Curățenia era regula, cazurile în care internații aveau paraziți sau scabie fiind rare.

Ca urmare a eforturilor depuse, în martie 1918, în aproape fiecare centru se afla o instalație de baie sau de dușuri și o etuvă pentru deparazitare. Deși improvizate adesea, pentru că erau amplasate în clădirile școlilor, infimeriile aveau saloane luminoase, aerisite și bine încălzite. Și aici problema era reprezentată de WC-uri, amplasate în exterior. În multe centre serviciile medicale funcționau bine, condiția fiind existența unui medic rezident. Chiar dacă medicii români se remarcau mai degrabă prin superficialitate în examinarea pacienților, acolo unde ei lipseau, lucrurile se prezentau și mai rău, vizitele medicale erau rare, bolnavii aveau de suferit. Termometrele lipseau în centrele de internare, dar medicamentele esențiale se găseau.

În toate centrele de internare se realizau liste cu bolnavii de boli cronice, precum tuberculoză, ateroscleroză și sifilis. De asemenea, în fiecare centru exista un registru al deceselor, unde erau trecute datele de identificare: numele și prenumele, vârsta, profesia, cetățenia, etnia și ultimul domiciliu. Ministerul de Război primea lunar lista celor decedați și motivele morții. Din cauza lipsei lemnului, morții erau înfășurați în rogojini, în unele cazuri fiind complet goi. Locurile unde erau îngropați morții erau marcate în unele sate. Era o măsură care ulterior ar fi putut ajuta la identificarea de către familii a celor decedați. Evreii solicitaseră guvernului să fie înhumați în cimitirul israelit cel mai apropiat.

Corespondența internaților

Internații puteau primi pachete și scrisori din partea rudelor sau cunoscuților, dar numai după ce erau verificate de către administrație. Scrisorile erau supuse cenzurii, inclusiv prin cea directă, efectuată la regiunea de internați. Cât despre pachete, acestea erau controlate de către comandanții centrelor.

Corespondența se făcea în limbile română, franceză sau germană. Internații puteau trimite scrisori, fie prin poșta obișnuită, de trei pe lună, fie prin Crucea Roșie, o dată pe lună. Aceasta se putea întâmpla în teorie, pentru că în practică lucrurile stăteau cu totul diferit. În vara anului 1917, majoritatea internaților nu aveau vești de la familiile lor de la momentul despărțirii de acestea. Legația Elveției a asigurat pentru unii dintre internați trimiterea și primirea de scrisori de la familii. Cea mai grea situație o aveau însă cei din teritoriul ocupat, care, din cauza restricțiilor poștale, nu puteau nici trimite, nici primi vești de la cei apropiați.

Dezorganizarea, lipsa procedurilor clare și cenzura duceau la întârzieri în privința primirii scrisorilor, mandatelor poștale și pachetelor destinate internaților. Era nevoie de luni de zile pentru ca acestea să ajungă la destinație, chiar și când era vorba de localități apropiate. Spre exemplu, o scrisoare expediată din Iași la 18 iunie 1917 a ajuns la Botești, județul Roman, abia la 9 octombrie același an. Și în martie 1918 se înregistrau probleme mari în privința corespondenței. Nu doar cea cu străinătatea nu funcționa, dar chiar cea din interiorul Moldovei avea întârzieri incredibile.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

Îmbrăcăminte, încălțăminte și rufărie

În rândurile internaților civili din centrele regiunilor Nord și Sud se observa, în octombrie-noiembrie 1917, lipsa generală a hainelor, încălțămintei și rufăriei. Existau în fiecare centru internați care dispuneau doar de pantaloni și de o vestă zdrențuită, aceasta purtată direct pe piele, pe cap aveau, uneori, o caschetă, și erau lipsiți de încălțăminte. Situația era cu atât mai gravă, cu cât internații tineri, chiar lipsiți de haine și încălțăminte, erau obligați să meargă la muncă. Pentru a se remedia această situație care îi afecta grav pe internați, autoritățile au trimis haine militare în regiunea Sud; la Răducăneni a fost deschis un atelier de confecții pentru haine și lenjerie.

Elvețienii aveau să constate, în martie 1918, că internații aveau haine suficiente, ceea ce nu se putea spune despre rufărie. Ca urmare a intervențiilor, în câteva centre s-au obținut și haine pentru lucru. Din partea guvernului fuseseră distribuite cămăși, chiloți, cojoace și opinci, toate la prețurile scăzute ale armatei, inaccesibile pentru populația civilă. De asemenea, haine și rufărie fuseseră distribuite prin intermediul Legației Elveției și a Crucii Roșii Suedeze.

Hrana internaților civili

Obținerea de alimente pentru internații din clasele I-a și a II-a, în general pentru cei care trăiau prin propriile mijloace, cădea în sarcina comandanților de centre. Alimentele primite de la centre, fie contra cost, la prețuri rezonabile, fie gratuit, erau însă prevăzute între anumite limitate. De regulă internații trebuiau să cumpere de la țărani, la prețuri ridicate, produsele de care aveau nevoie. Dacă era necesar, se puteau înființa cantine în centrele de internare. Internații din clasa a III-a erau hrăniți de către stat, dar erau obligați să muncească.

Ministerul de Război și Comisia internaților au trimis centrelor de internare din regiunea Sud-Huși, în ianuarie 1917, instrucțiuni privind hrana la care aveau dreptul internații. Aceștia primeau câte 250-300 grame de carne/zi, cu excepția zilelor de miercuri și vineri, când li de dădeau doar legume. La începutul anului 1917, întrucât multe animale riscau să moară de foame, deoarece lipsea nutrețul, s-a dispus tăierea unora dintre ele și transformarea cărnii în pastramă, pentru hrana internaților. Era oprită tăierea vitelor tinere. Bolnavii urmau să primească în mod prioritar lactate, zahăr și ceai, acolo unde acestea existau. Cu toate aceste instrucțiuni, în realitate, după cum reiese din rapoartele realizate de medici și jandarmi, internații au fost prost hrăniți în primele luni ale anului 1917.

Civilii internați primeau doar legume și zarzavaturi în timpul primăverii și verii. În vara anului 1917 s-a pus accentul pe cultura intensivă a legumelor, aproape în fiecare centru, care să asigure hrana internaților. Pentru o vreme hrana a fost variată și bogată în vitamine. Anumite cantități de legume au fost conservate pentru iarna următoare. S-a dispus înființarea de bucătării în centrele de internare, pentru internații din categoria a III-a, dar și a unor brutării, acestea din urmă inclusiv în satele din apropiere.

Un internat care rămânea în centru și muncea acolo, în vara anului 1917, primea un kilogram de pâine, în comparație cu 500 de grame care se acordau celor care nu lucrau în centrele din sud, iar în cele din nord 750 de grame. Cei care munceau aveau dreptul la un supliment de 500 de grame de pâine, în mod gratuit. Cu toate acestea, au existat situații în care, în mod abuziv, internații au trebuit să plătească acest supliment.

Alimentele primite de la autorități erau suficiente pentru cei care depuneau un efort fizic redus, însă nu și pentru cei care făceau muncă grea. Mâncarea era însă puțin variată și dezechilibrată, lipseau grăsimile. La jumătatea anului 1917, după cum constatau elvețienii, în câteva centre oamenii erau palizi și trași la față, dar în cele mai multe locuri internații arătau bine.

Hrana pe care o primeau internații în toamna 1917 și în martie 1918 era considerată suficientă, dar puțin variată. În schimb, internații primeau mâncare caldă de două ori pe zi; exista o singură excepție, în lagărul de la Cismănești, în regiunea de Nord. În toamna anului 1917, internații au primit mazăre verde viermănoasă, care din acest motiv nu putea fi mâncată. În cele din urmă, comandanții centrelor au înlocuit-o. Consumul de carne a devenit tot mai redus, pentru ca la sfârșitul anului 1917 să fie suprimat cu totul pentru toți locuitorii aflați în Moldova, inclusiv pentru internați. În martie 1918, un internat civil primea 500 de grame de pâine pe zi, două zile pe săptămână aceasta fiind înlocuită cu 800 de grame de mămăligă. Baza meniurilor o constituiau fasolea și mazărea, adesea acestea având viermi.

Cele mai mari probleme în privința aprovizionării cu alimente par să le fi avut internații din clasele I-a și a II-a. Cel puțin aceasta era situația în octombrie-noiembrie 1917. Ei puteau cumpăra de la intendența centrului, în fiecare lună, cantități și sortimente reduse de alimente. În același timp, aprovizionarea de la țărani devenea tot mai dificilă. Fuseseră semnalate chiar cazuri de rea-voință la vânzarea alimentelor către internați, la instigarea unor persoane, astfel încât cei dintâi nu se mai puteau aproviziona ca mai înainte. Existau și cauze generale, care țineau de modul în care funcționa economia în timp de război. Internații concurau și între ei când venea vorba de cumpărarea produselor de care aveau nevoie. Țăranii ajunseseră să dețină bani, dar constatau că nu își puteau cumpăra bunurile de primă necesitate. Drept urmare, își păstrau produsele și preferau să facă schimb în natură. Procedeul se generalizase în toată Moldova.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.