1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Eforturile statului român în perioada de după Unire s-au îndreptat spre traducerea legilor locale basarabene, a celor mai uzuale legi ruse, a jurisprudenţei Curţii de Casaţie din St. Petersburg, dar mai ales asupra unui plan de armonizare a fondului dreptului din Basarabia cu principiile formale de organizare judecătorească din Vechiul Regat.

Acționând în acest sens, Ministerul Justiţiei a aprobat, la solicitarea lui Vespasian Erbiceanu, trimiterea în Basarabia a câtorva magistraţi, cunoscători ai limbii ruse, din care s-a constituit o comisie de traducere.

Cu sprijinul lui Petru Cazacu, preşedintele Consiliului Director al Basarabiei, care, între timp, renunţase la tratativele cu magistraţii ruşi pentru angajarea lor în funcţie, Erbiceanu face propuneri Ministerului Justiţiei pentru aprobarea comisiei de redactare a proiectului de organizare a justiţiei din Basarabia. Componenţa comisiei, aprobată de minister, era următoarea:1) Vespasian Erbiceanu, consilier tehnic pe lângă Comisarul Guvernului Român (în această funcţie este numit prin adresa Ministerului Justiţiei nr, 6061 din 30 iunie 1918 ); 2) Ion Pelivan, avocat, fost magistrat; 3) Pavel Crăciunescu, magistrat; 4) Gheorghe Grosul, Directorul Justiţiei din Basarabia; 5) Petre Davidescu, magistrat din Vechiul Regat; 6) Vasile C. Popovici, magistrat din Vechiul Regat.

Magistraţii ruşi, nemulţumiţi de conceptul noii reforme, au convocat la 16 august o întrunire în scopul tergiversării procesului de naţionalizare a justiţiei. Intervenţia hotărâtă a lui Erbiceanu, în plenul acestei şedinţe, a făcut ca magistraţii să se împrăştie fără a lua vreo decizie. A eşuat şi ultima propunere făcută acestora: de colaborare în vederea examinării dosarelor aflate pe rol în Tribunal, fiind asigurații că sunt dispensaţi de jurământul de credinţă noii administraţii şi admiţându-se chiar ca o parte din instanţe să funcţioneze în limba rusă.

În pofida acțiunilor subversive, noul proiect de organizare a justiţiei pe baze naţionale a fost aprobat, la 6 octombrie, prin decretul-lege nr. 2770, ce a avut la bază proiectul comisiei conduse de Erbiceanu. Acesta a intrat în vigoare la 15 octombrie 1918 şi era însoţit de un memoriu care cuprindea o scurtă schiţă istorică asupra justiţiei din Basarabia, înainte şi după evenimentele de la 1812, precum şi metodele tehnico-juridice folosite la întocmirea proiectului (ulterior la decret a fost alăturată şi expunerea de motive). Data de 15 octombrie a fost stabilită pentru deschiderea noului (de fapt primului) an judecătoresc naţional în Basarabia.

Potrivit decretului-lege nr. 2770 (compus din 74 articole), justiţia în Basarabia se organiza astfel: ca limbă oficială a instanţelor judecătoreşti era decretată limba română (art. 1 din decret-lege), iar pentru persoanele care nu cunosc limba română s-a instituit corpul translatorilor (art. 5);

- instanţele judecătoreşti din Basarabia urmau să aplice legile în vigoare în Basarabia, cu unele derogări prevăzute în decret (art. 2); - în fiecare din cele nouă judeţe ale Basarabiei s-au instituit judecătorii de pace în calitate de instanţe de fond (în total 83 de astfel de judecătorii), al căror număr, întinderea circumscripţiilor şi reşedinţa judecătoriilor fiind anexate la finele decretului-lege (art. 11); - în oraşele de reşedinţă ale fiecăruia din cele nouă judeţe s-au înfiinţat câte un tribunal de judeţ (art. 21) şi un parchet (art. 27); - în Chişinău a fost înfiinţată Curtea de Apel (art. 32) a cărei circumscripţie teritorială cuprindea toate judeţele Basarabiei (Curtea era compusă din două secţii, una civilă şi alta penală, era a patra ca mărime după cea din Bucureşti, cu şase secţii, şi cele din Cluj şi Timişoara, identice, cu câte trei secţii fiecare); - în fiecare judeţ se instituie câte o Curte cu juraţi (art. 44); - se menţine instituţia notarilor, în organizarea lor anterioară (art. 47), competenţa şi funcţionarea acestora fiind puse sub controlul preşedintelui tribunalului din judeţ (art. 52); - s-a înfiinţat pe lângă Curtea de Apel din Chişinău corpul avocaţilor, a cărui organizare şi funcţionare era determinată de legile în vigoare în Basarabia, cu unele derogări prevăzute în decret (art. 55); - penitenciarele din Basarabia au fost puse sub jurisdicţia Ministerului Justiţiei (art. 62).

Pentru ca justiţia basarabeană să funcţioneze normal, avându-se în vedere faptul că o parte a populaţiei nu cunoştea limba română, decretul-lege stipula în mod expres că, la fiece instanţă, unul sau câţiva judecători, în funcţie de numărul magistraţilor, vor fi selectaţi din rândul persoanelor care cunosc limba rusă.

Din data de 9 octombrie 1918 Vespasian Erbiceanu, prin înaltul decret regal nr. 2800, a fost numit prim-preşedinte al Curţii de Apel din Chişinău. Pentru a da posibilitate tuturor magistraţilor numiţi să sosească la Chişinău, deschiderea anului judecătoresc a avut loc cu o săptămână mai târziu decât prevedea decretul-lege - la 22 octombrie 1918.

Organizarea şi funcţionarea justiţiei din Basarabia pe baze naţionale necesita şi un suport intelectual românesc, ceea ce la momentul deschiderii anului judecătoresc era încă dificil de asigurat. Majoritatea corpului judecătoresc filorus a refuzat să depună jurământ noii administraţii, refugiindu-se peste Nistru, în Ucraina. Puţinii magistraţi moldoveni, în marea lor majoritate cu studiile făcute în Rusia, conştienţi de misiunea istorică ce le-a revenit, de a face, în sfârşit, justiţie în limba română, în baza legilor naţionale, au acceptat posturile de magistrat în diferite instanţe.

Un rol important în propagarea ştiinţei juridice, istorice şi sociale româneşti după 1918 l-a avut şi prima revistă juridică editată vreodată în Basarabia – „Cuvântul Dreptăţii”. Publicaţia a fost fondată, la iniţiativa lui Vespasian Erbiceanu, de un grup de magistraţi, procurori, avocaţi de la diferite instanţe judecătoreşti din Basarabia. În fruntea revistei (în calitate de director), la şedinţa de constituire, a fost ales Erbiceanu. Primul număr al „Cuvântului Dreptăţii” a apărut la 15 ianuarie 1919. Ulterior, revista s-a editat cu regularitate 10 numere pe an, timp de 12 ani.

Pentru a familiariza mediul judecătoresc şi societatea basarabeană cu istoricul dezvoltării şi aplicării dreptului în Basarabia, Erbiceanu iniţiază şi publică în această revistă, timp de câţiva ani, mai multe studii. Studiind minuţios dreptul local basarabean, publică în anul 1920 o lucrare de proporţii, Legiuiri locale basarabene, istoric, texte şi jurisprudenţă, în care demonstrează, pe baze juridice şi istorice, continuitatea aplicării dreptului românesc în Basarabia (în pofida neglijării, aproape totale, pe parcursul celor mai bine de 100 de ani de dominaţie rusă, de către magistratura basarabeană rusificată) şi abuzurile administraţiei ruse în administrarea justiţiei în provincie.

Argumentele în favoarea urgentării unificării legislative erau numeroase, printre care se invoca şi motivul că aplicarea în continuare a legislaţiei ruseşti în justiţia basarabeană nu numai că este dăunătoare bunei funcţionări a justiţiei, ci constituie o adevărată piedică în dezvoltarea vieţii juridice şi a conştiinţei româneşti. Totodată, legislaţia rusească era în completă discordanţă cu tendinţele egalităţii în faţa justiţiei, multe prevederi conţinând principii de drept feudal.

Extinderea legislaţiei româneşti pentru întreaga Basarabie şi unificarea legislaţiei era necesară şi prin faptul că în Basarabia se aplicau, de fapt, ca urmare a politicii Imperiului rus, trei sisteme de drept, şi anume: a) legile locale moldoveneşti cu unele instituţii din dreptul civil rus, în centrul şi nordul Basarabiei (potrivit Regulamentului din 29 februarie 1828); b) Codul Civil român, în judeţele din sudul Basarabiei (Ismail, Bolgrad şi Cahul), introdus aici din momentul promulgării lui de către domnitorul Al. I. Cuza în 1865, neabrogat de autorităţile ruse după 1878, când aceste judeţe au fost reanexate la Imperiul rus; c) legislaţia civilă rusă aplicată în judeţul Cetatea Albă încă din 1828, potrivit art. 63 din Regulamentul din 1828 (pe motivul că în acest judeţ nu ar trăi moldoveni).

După numeroase discuţii, conferinţe şi consultări ţinute în cadrul Cercului de studii juridice, s-a propus autorităţilor centrale de la Bucureşti studierea posibilităţii unificării legislative a Basarabiei cu legislaţia din Vechiul Regat. La începutul lunii mai 1919, o comisie specială a Ministerului Justiţiei, din care au făcut parte şi Vespasian Erbiceanu, Pavel Crăciunescu şi Theodor Inculeţ, a aprobat planul acestei extinderi; se prevedea metoda unificării prin extindere a legislaţiei româneşti, menţinându-se, după caz, şi unele dispoziţii ruseşti. Astfel, începând cu 1 iunie 1919 s-au pus în aplicare dispoziţiile codurilor române penale şi de procedură penală, legea flagrantelor delicte, legea pentru organizarea poliţiei generale a statului, legea poliţiei rurale.

De la 1 iulie 1919 s-au introdus dispoziţiile Codului Comercial român, ale legii înscrierii firmelor, legii mărcilor de fabrică, ale legii camerelor de comerţ şi ale legii titlurilor la purtător, etc., iar cu începere de la 1 august 1919 s-au introdus unele din dispoziţiile Codului Civil, ale procedurii civile şi ale legii judecătoriilor de ocoale. Cu începere de la 15 septembrie 1919, s-a pus în aplicare legea taxelor de timbru. În luna septembrie 1923, când Vespasian Erbiceanu a fost transferat la Bucureşti, justiţia basarabeană era în mare parte naţionalizată, rămânând doar de extins complet procedura civilă, restul Codului Civil, legea autentificării actelor şi alte câteva legi, solicitate de Vespasian Erbiceanu, dar neaprobate de legiuitor.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

Internații civili în România Primului Război Mondial

Nu doar Puterile Centrale i-au internat pe cetățenii statelor inamice, aflați în teritoriile pe care le controlau, ci și țările Antantei au făcut același lucru cu cetățenii germani, austro-ungari, otomani și bulgari aflați în puterea lor. Unii dintre aceștia și-au relatat experiențele în lucrări cu valoare recunoscută, nu doar informativă, ci și literară.

Poate cel mai potrivit exemplu ni l-a oferit scriitorul maghiar Kuncz Aladár, în Mănăstirea neagră. Însemnări din viața internaților din Franța (ediția originală în 1931, cu o traducere românească în 1971). Kuncz făcuse o pasiune pentru Franța, era un admirator declarat al culturii franceze, mergea în fiecare an în Hexagon și frecventa cercurile literare de la Paris. Declanșarea războiului l-a surprins chiar în Franța. Asemeni celorlalți cetățeni austro-ungari și germani aflați în aceeași situație, Kuncz a fost internat de francezi în vara anului 1914, eliberarea survenind abia în 1919. A fost o experiență traumatizantă și pentru el, și pentru mulți alții. Pasiunile sale deschise se stinseseră între zidurile unei mănăstiri tranformate în închisoare.

Cadrul legal pentru internarea străinilor în România

În contextul Primului Război Mondial, ca urmare a circulației tot mai intense a populației, din și spre România, la 20 martie 1915 a fost emisă Legea pentru controlul străinilor, controlul unora din stabilimentele publice și înființarea unui birou al populațiunii. Aceasta a oferit autorităților române cadrul pentru a-i înregistra și urmări pe cei care intrau sub incidența legii, cetățenii străini, evreii pământeni, dar și alții suspectați din diverse considerente.

Printr-un jurnal al Consiliului de Miniștri din 14/27 august 1916 s-a decis internarea străinilor care aveau cetățenia țărilor cu care România era în război, adică Austro-Ungaria, Germania, Turcia și Bulgaria. Ministrul de Interne era autorizat să îi interneze în județul Ialomița, în localitățile desemnate împreună cu Marele Stat Majore al Armatei Române, pe supușii acestor state. Erau supuși acestei măsuri toți bărbații de la vârsta de 16 ani în sus, cetățeni ai Puterilor Centrale. Internarea celor avuți în vedere avea să se realizeze prin intermediul poliției și jandarmilor rurali, sub controlul prefecților de poliție și de județ, precum și al Direcției Poliției și Siguranței Generale.

Plecarea din localitățile în care se găseau străinii era fixată de prefecturile de județ și de poliție, iar deplasarea avea să se realizeze cu trenul sau vaporul, dacă era cazul. În a șasea zi de la decretarea mobilizării, în localitățile din România nu mai trebuiau să fie străini, excepție făcând locurile desemnate pentru internare. Cei trimiși spre locurile de internare puteau lua cu ei 40 de kgilograme de bagaje de persoană, hrană pentru cinci zile și serviciul de masă necesar. Cei care din cauza bolilor – constatate de medici oficiali – nu puteau pleca, rămâneau pe loc cât timp decideau doctorii. Din ziua începerii mobilizării și până la plecarea spre locurile de internare, cei în cauză trebuiau să se prezinte zilnic la poliție. Averile acestor străini urmau să fie sigilate și păzite de prefecturile de poliție și de județe, până la numirea sechestrelor speciale.

Autoritățile care erau implicate în transportarea străinilor, precum și cele din localitățile de internare aveau să ia măsuri pentru ca internații să fie tratați „cu cea mai mare urbanitate potrivit rangului și pozițiunii lor sociale”. În localitățile în care erau internați, străinii urmau, după caz, să se hrănească pe propria cheltuială, să fie ajutați să își găsească de lucru ori să li se procure alimente de către stat. Poliția internaților era asigurată de către jandarmeria rurală, sub supravegherea delegatului Ministerului de Interne.

Cetățenii statelor cu care România nu era în stare de război aveau dreptul de a rămâne în localitățile unde se aflau, dar cu obligația ca la 24 de ore de la decretarea mobilizării să înștiințeze poliția în cazul orașelor, și jandarmeria în cazul satelor. Ei trebuiau să se prezinte de două ori pe săptămână la poliție sau la postul de jandarmi. Localitatea nu putea fi părăsită fără bilet de circulație. Pentru o singură călătorie biletul era eliberat de șeful poliției locale, în orașe, sau de șeful postului de jandarmi, în sate. Biletele permanente de circulație puteau fi date de prefectul județului, cu excepția orașelor București, Iași, Galați și Craiova, unde erau eliberate de prefecții de poliție.

În caz de neconformare întocmai și la timp față de dispozițiile deciziei din 14/27 august 1916, străinii din categoriile amintite mai sus erau pasibili de pedeapsa prevăzută în Legea asupra controlului străinilor. Era vorba de condamnarea la un an sau doi ani de închisoare, judecata urmând să aibă loc în stare de arest.

O circulară din 31 august/13 septembrie 1918 conținea precizări cu privire la diverse chestiuni juridice și administrative în centrele de internați. Drepturile civile ale străinilor nu erau suspendate. Străinii erau obligați să aibă asupra lor un bilet de identificare, care era de culoare roșie, în vreme ce localnicii aveau unul de culoare verde, iar militarii și funcționarii militarizați de culoare albă. Internații erau ocupați în timpul zilei în diferite activități, potrivit statutului social și pregătirii profesionale, inclusiv în funcție de necesitățile autorităților. La 1/14 septembrie 1916, s-a decis ca meseriașii aflați în lagăre să fie identificați și trecuți în liste nominale, ei urmând să fie folosiți în fabrici particulare. Respectivii meseriași aveau să fie recrutați dintre străinii internați care nu erau „suspectați”.

Noi dispoziții privind situația internaților au fost emise prin jurnalul Consiliului de Miniștri din 15/28 septembrie 1916. Femeile și copiii (fetele nemăritate și băieții sub 16 ani), cetățeni ai Puterilor Centrale, în privința cărora se hotărâse să nu fie internați, erau obligați să rămână în localitățile de domiciliu în momentul mobilizării armatei. Nu aveau voie să plece din orașele și satele respective decât cu autorizarea Ministerului de Interne, Direcția Poliției și a Siguranței Generale. Acelorași obligații li se supuneau și bărbații cetățeni Centrali, care fuseseră eliberați din regiunea de internare. Toți cei amintiți mai sus trebuiau să se prezinte de două ori pe săptămână la poliție sau la postul de jandarmi. Cei care nu se conformau intrau sub incidența Legii asupra controlului străinilor, putând primi un an sau doi de închisoare, în urma unui proces desfășurat în stare de arest. În cazul bărbaților se preciza că după ispășirea pedepsei aveau să fie trimiși în regiunea de internare.

Conform decretului regal din 23 august/5 septembrie 1916, pe lângă Direcția de Statistică din Ministerul de Război a fost constituită o comisie care urma să aibă în vedere situația internaților civili, în vreme ce o alta superviza situația prizonierilor de război. Între membrii comisiei pentru internații civili s-a aflat și Grigore Antipa, membru al Academiei Române și inspector general al Ministerului Domeniilor.

Comisia internaților civili a discutat în mai multe ședințe situația internaților civili. Astfel, la 7/20 septembrie 1916 a fost abordată problema folosirii străinilor internați și nesuspectați în fabricile de muniții. Totodată, se reamintea că prin legea rechizițiilor, Ministerul de Război avea dreptul să-i mobilizeze pe meseriașii nemobilizabili, care nu erau folosiți în fabrici. De asemenea, Comisia a decis ca mai mulți internați în lagărul de prizonieri din Tecuci, capturați de trupele române în sudul Transilvaniei, să fie eliberați, întrucât erau cu toții bătrâni sau infirmi.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.