1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Utilizarea internaților la muncă

Conform reglementărilor românești, internații civili puteau fi folosiți la muncă, în agricultură, în întreprinderi industriale sau în ateliere meșteșugărești. Satele unde se găseau centrele de internare erau de regulă mici, cu resurse puține, care până în vara anului 1917 aveau să se epuizeze. Internații din clasa a III-a, în special, preferau să meargă la lucru, îndeosebi în agricultură, pentru că erau mai bine hrăniți și erau și plătiți. Internații din clasa a II-a au fost folosiți la muncă doar în vara anului 1917, la cultivarea legumelor.

Proprietarii agricoli înaintau cereri către centrele de internare, în vederea punerii la dispoziție a unor internați. Centrul și proprietarul agricol semnau un contract, cu privire la internații care urmau să fie folosiți la lucru. Pentru munca lor, internații primeau o plată egală cu cea a lucrătorilor liberi, utilizați la lucrările militare. Jumătate din suma care le revenea internaților era primită de aceștia săptămânal, iar cealaltă jumătate erau folosită de Direcția Generală de Internare pentru întreținerea comună.

În cazul celor care lucrau pe moșii, hrana era asigurată de proprietar și consta în brânză, carne, pește, fasole, varză și cartofi. Fiecare muncitor primea și un kilogram de pâine zilnic sau 1,5 kilograme de mămăligă/zi. Proprietarul era dator să dea fiecărui muncitor câte o pereche de opinci, care îi rămâneau acestuia, precum și să ofere adăpost lucrătorilor în spații închise. Hrana și adăpostirea milițienilor care efectuau paza internaților reveneau tot proprietarilor agricoli. Cinci milițieni păzeau un grup de 50 de internați aflați la lucru. De o pază strică aveau parte internații care erau folosiți în fabrici de stat sau particulare. Lucrătorilor le era interzisă părăsirea întreprinderii, în caz contrar urmând să fie retrimiși în centrele de internare. Personalul sanitar recrutat din rândurile internaților era plătit pentru munca depusă. Astfel, medicii primeau 80 de lei/lună, farmaciștii 50 de lei/lună, iar sanitarii 20 de lei/lună.

Comitetele din diferite centre au sesizat nereguli financiare, în prima parte a anului 1917, care îi afectau pe internați. În urma cercetărilor, acestea au fost rezolvate în mare parte în favoarea reclamanților. S-a dispus ca oamenii care munceau să fie plătiți săptămânal, sâmbătă seara, ceea ce pe de o parte îi stimula pe aceștia să lucreze, iar pe de altă parte elimina posibilitatea ca un comandant să își însușească banii internaților. Deși potrivit reglementărilor românești, internații care munceau trebuiau plătiți, uneori ei își primeau banii cu mare întârziere. Spre exemplu, în noiembrie 1917 erau internați care nu fuseseră plătiți pentru munca prestată în iulie același an.

În câteva locuri, internații trimiși la muncă nu au fost tratați așa cum era de așteptat, ca urmare a dezinteresului unor superiori. Din acest motiv, internații se culcau sub cerul liber și mâncau ce și cum puteau. Întrucât hrana era extrem de proastă, pentru a supraviețui, internații au fost nevoiți să-și cheltuiască puținii bani pe care îi câștigau. Nu este de mirare că acest regim a dus la îmbolnăvirea multora, care au fost retrimiși în centrele de internare.

Existau comandanți care erau atenți cu internații pe care îi aveau în grijă. Unii dintre ei au intervenit atunci când oamenii de care erau responsabili, trimiși la muncă, nu erau tratați corespunzător, și i-au rechemat în centre. Alți comandanți fie nu știau ce se întâmplă, fie erau complet dezinteresați de soarta internaților.

Moralul internaților

Luați de la rosturile lor, ținuți vreme îndelungată în centrele de internare, departe de familii și de afacerile lor, cu bunurile puse sub sechestru, cu primirea cu mare întârziere a corespondenței și a banilor, internații erau grav afectați în privința moralului. Ei considerau că internarea fusese și nedreaptă, și inutilă, de vreme ce erau interesați de propriile afaceri comerciale, care erau și în beneficiul personal, dar și al societății.

Dacă străinii au fost suspectați aprioric și în bloc încă de la începutul războiului, ceea ce și dusese la reunirea lor în centre speciale, unii dintre internați au fost arestați chiar sub acuzația de spionaj. La jumătatea lunii februarie 1917, în penitenciarul din Iași se aflau în arest preventiv mai multe persoane sub această acuzație. Reprezentanților elvețieni care au vrut să-i viziteze nu li s-a permis acest lucru. Experiențele internaților au fost extrem de dure în prima parte a anului 1917. După aceea viața lor a cunoscut o anume îmbunătățire, în contextul încălzirii vremii. Însă pe măsură ce se apropia iarna, era evident că, din cauza lipsurilor (haine, combustibili și hrană adecvată) și a aglomerației, situația internaților avea să se înrăutățească.

Regulamentele erau aplicate cu o anume relaxare în toamna anului 1917, doar în câteva centre fiind înregistrată o interpretare severă a acestora. În general tratamentul internaților era bun în acel moment. Plângerile internaților nu lipseau, unele fiind îndreptățite, altele nu. La începutul anului 1918, pe măsură ce tot mai mulți internați erau repatriați, condițiile se îmbunătățeau pentru cei rămași.

Intelectualii internați nu aveau partea de „distracții” în centrele în care se aflau. În special studenții resimțeau inactivitatea intelectuală. Existau foarte puține cărți, însă fusese autorizată citirea ziarelor românești.

După cum constatau elvețienii care au vizitat centrele de internare în 1917-1918, viața acolo a depins, în bună măsură, de calitățile pe care le aveau sau nu comandanții acestora. Unii dintre ei s-au dovedit buni organizatori, asigurând cele necesare centrelor pe care le comandau, în vreme ce alții au fost schimbați, unii dintre ei fiind cercetați de Curtea Marțială pentru nereguli. Cei mai buni s-au dovedit comandanții care, fiind din rezervă, în viața civilă erau implicați în comerț sau industrie. În schimb, cei care nu aveau contact cu viața practică lăsau de dorit, după cum se putea vedea în timpul folosit la organizarea lagărului, în utilizarea proviziilor pe care le aveau la dispoziție, controlul subordonaților, măsurile de prevedere etc.

Permisii pentru internați

Autoritățile române au decis la un moment dat că internații care erau din regiunile de internare puteau rămâne la domiciliile lor, însă se supuneau acelorași reguli ca și persoanele internate în localitate. În schimb, nu li se dădea niciun ajutor de hrană. Aprovizionarea internaților cu bunuri diverse, precum îmbrăcăminte și încălțăminte, se realiza prin comitetele de internați. Unul dintre membrii săi, însoțit de o santinelă, mergea într-unul din orașele din regiune și cumpăra cele necesare. Pentru internații din regiune sau care aveau rude în orașele din zonă se prevedea posibilitatea primirii de acolo de haine, bani etc.

Internații nu puteau părăsi perimetrul centrului, potrivit reglementărilor. Existau santinele în jurul satelor, care le indicau celor aflați acolo că nu aveau voie să depășească o anumită limită. Ținând cont de specificul satelor din Moldova, care erau întinse, și zona în care se puteau mișca internații era mare. Deși erau interzise vizitele de la un centru la altul, totuși în destule locuri comandanții interpretau regulamentul într-un sens foarte larg, astfel încât internații se puteau vizita. În alte locuri restricțiile erau sever puse în practică. Însă informațiile despre ce se întâmpla într-un centru sau altul circulau cu ușurință între internați.

Autoritățile au fost destul de îngăduitoare cu internații în privința libertății de mișcare. Potrivit celor constatate de reprezentanții Elveției în centrele din Moldova, internații au avut parte de o libertate de deplasare destul de mare. Mulți dintre ei au primit permisii pentru deplasarea în oraș, în vederea rezolvării unor probleme în interes personal. În anumite centre, ofițerii au putut fi corupți, acordând permisii internaților. Chiar reprezentantul Comisiei pentru internați a extins numărul permisiilor, recurgând la sistemul rotației. Când revenea o serie, o alta pleca în permisie. Internații puteau fi eliberați doar prin intermediul Comisiei pentru internați, cu aprobarea Ministerului de Război.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

Una dintre particularitățile importante ale primelor alegeri din România reîntregită a fost procentajul înalt de participare la scrutin, de regulă peste 70-80 %. Dincolo de interesul sporit pentru exercițiul de vot, datorat introducerii caracterului său universal, direct, egal și secret, un factor important în stimularea participării la alegeri era caracterul lor obligatoriu. Potrivit art. 53 din Decretul-lege privind reforma electorală (14 noiembrie 1918), alegătorii care se eschivau de la vot erau pedepsiți cu amendă în valoare de la 20 la 500 lei, ceea ce pentru mulți constituia o adevărată avere.

Primele scrutine electorale, cele din 1919, 1920 și 1922, ne-a înfățișat priveliștea tulburătoare a luptei „tuturor contra tuturor”, o luptă violentă a partidelor vechi între ele, a partidelor noi contra celor vechi, a partidelor noi între ele și a partidelor vechi în contra celor noi. Primul Parlament al României a avut o viață scurtă, la 13 martie 1920, generalul Al. Averescu, prim-ministru desemnat, anunța dizolvarea sa și organizarea de noi alegeri la 25-27 mai și 30-31 mai 1920. Spre deosebire de campania electorală din anul 1919, despre care am relatat în articolul precedent, cea din 1920 a purtat un caracter mai agitat și mai violent. În primul rând, atestăm o extindere în Basarabia a grupărilor și partidelor politice din Regat, cele mai cunoscute fiind Liga Poporului, condusă de Alexandru Averescu și Partidul Național Liberal a lui I.I.C. Brătianu. Partidele au atras mai multă atenție documentelor programatice și înaintării unor platforme electorale viabile.

În al doilea rând, în perioada noiembrie 1919-mai 1920, numărul partidelor politice din Basarabia a crescut de aproape patru ori, dacă ținem cont și de grupările cu pondere județeană. Unele grupări politice au candidat doar într-un singur județ, fără a pretinde la extinderea activității sale. Exemplu relevant este Partidul Evreiesc, care și-a depus listele în Ismail, Tighina, Bălți și Orhei, dar pe acest făgaș atestăm Partidul Pământean la Bălți, Partidul țărănesc-muncitoresc din Ismail sau Federația democrat-național-socială din Tighina. Mai multe partide s-au înregistrat ca „Partid Independent”, doar că aveau sigle diferite: cel din Cahul avea sigla reprezentând roata cu șase spițe; cel de la Hotin – grapa; cel de la Cetatea Albă – biserica; cel de la Orhei – hârlețul; cel de la Soroca – secera. Introducerea siglelor pentru fiecare partid a permis participarea la vot a neștiutorilor de carte, fapt care la rândul său a contribuit la asigurarea unui procent înalt de participare la vot. În alegerile pentru Adunarea Deputaților din județul Chișinău au participat patru partide cu denumire identică, dar care aveau sigle diferite – plugul, un pătrat, candelabrul, secera și ciocanul.

O trăsătură distinctă a alegerilor din 1920 a fost contestarea monolitului „unionist” al Basarabiei, adică critica generației care făcuse Unirea de la 27 martie/9 aprilie. Unul din cei mai aprigi contestatari a fost deputatul Vladimir Chiorăscu, liderul filialei basarabene a Ligii Poporului, partidul de guvernământ. Acesta constata de la tribuna Parlamentului că la venirea în Basarabia a Ligii Poporului s-a găsit o moștenire grea din „glorioasa guvernare a lui Inculeț și Ciugureanu...care a monopolizat, timp de doi ani, toată acțiunea de guvernare, îndepărtând toate elementele de valoare din Basarabia”. Membrii partidului de guvernământ din provincie considerau că problemele agrară și națională au fost pe nedrept însușite ca opera Partidului Țărănesc. Chiorăscu conchidea că „trista epocă de guvernare a lui Inculeț și Ciugureanu va rămâne în memoria Basarabiei drept una din cele mai triste pagini din toată viața ei”.

Un loc aparte în istoria alegerilor din 1920 l-a jucat „mitul Averescu”, care n-a ocolit nici Basarabia, mai ales că acesta era descendent din județul Ismail și acestuia îi aparținea meritul promulgării Legii de reformă agrară pentru Basarabia la 13 martie 1920. În același timp, prin personalitatea puternică și popularitatea sa, generalul Averescu „întrupa în sine toate năzuințele de idealism ale poporului, îndeosebi la sate”. Este adevărat pe de altă parte, că succesul Ligii Poporului în alegeri s-a datorat nu doar acestor merite, ci și metodelor abuzive de organizare a campaniei electorale și a alegerilor.

Decretul-lege din 2 aprilie 1920 privind alegerile parlamentare modifica procedura alegerii deputaților și senatorilor. Astfel, un deputat era ales de 30-50 mii de alegători, iar un senator de 60-100 mii de alegători. Fiecare județ reprezenta o circumscripție electorală care delega un minim de patru deputați și doi senatori. În același timp, s-a redus și numărul mandatelor din Adunarea Deputaților, de la 568 la 369.

Campania electorală a fost de o mare violență și însoțită de numeroase încălcări de procedură, mai ales din partea reprezentanților partidului de guvernământ. Fruntașii basarabeni au acuzat Liga Poporului de invazia deputaților din Vechiul Regat care și-au depus candidaturile în Basarabia, contrar principiului ca deputatul să-și depună candidatura acolo unde populația îl cunoaște, pentru a fi la curent cu cerințele și nevoile populației. Împotriva unor deputați basarabeni s-au înregistrat abuzuri, semnalate de la tribuna Parlamentului, cum ar fi cazul lui Ion Inculeț, arestat la Comrat.

La Cornești, în vâltoare propagandei electorale au avut loc tulburări ale ordinii publice, soldate cu morți și răniți. În perioada de până și după scrutin au fost demiși mai prefecți, subprefecți și ajutori de prefecți incomozi, unii dintre care cu merite deosebite în opera de unificare, printre ei Eugen Adamovici și Vasile Țanțu. Deputatul Ion Buzdugan s-a ridicat în apărarea lui A. Crudu, fost prefect de Hotin, apoi de Bălți și de Tighina, „eminent administrator și om de omenie, oriunde a fost funcționar, a știut să asigure simpatiile nu numai a românilor, ci și ale străinilor”, care a fost izgonit cu întreaga sa familie. Deputatul V. Bârcă considera că motivul real pentru care aceste persoane și-au pierdut posturile „ținea de apartenența acestora la Partidul Țărănesc din Basarabia”.

Cu toate acestea, Partidul Țărănesc basarabean și-a adjudecat victoria la alegerile din mai 1920, demonstrând că rămâne cel mai popular partid politic din provincie. Acesta a obținut 48 % din voturi (25 deputați din 51), câștigând complet în județele Bălți, Soroca și Tighina, iar majoritate de voturi în Hotin și Orhei. Liga Poporului a obținut victorie completă în județul Ismail, precum și majoritate în Cahul și Cetatea Albă. Per total, la alegerile din mai 1920 în Basarabia au participat 72.29 % din populația cu drept de vot a Basarabiei (la Adunarea Deputaților) și 67.5 % pentru Senat. Un lucru curios, dar și simptomatic în același timp, 13.2 % din voturi au fost nule, anulate sau neexprimate, cel mai mare procent din toate scrutinele perioadei interbelice (în alegerile din 1919 au fost doar 7.6 %). Mai mulți factori au determinat acest rezultat: nivelul scăzut de alfabetizare; incompetența votanților privind procedura de vot; atitudinea negativă față de obligativitatea votului; protestul sau neîncrederea față de partide.

Între scrutinul din 1920 și cel din 1922 au avut loc mai multe schimbări ale peisajului politic românesc, dintre care cale mai importante au fost extinderea PNL în Basarabia și scindările din Partidul Țărănesc basarabean și din Partidul/Liga Poporului. Un fapt aparte ce complica situația politică și electorală în Basarabia era starea de asediu, instituită de-a lungul frontierei de est. Comandamentul militar al Basarabiei a extins de la 30 la 50 km atribuțiile sale în scopul securizării frontierei, imediat după semnarea protocolului basarabean din 28 octombrie 1920, prin care se recunoștea internațional alipirea Basarabiei la România. Potrivit instrucțiunilor emise la începutul anului 1922, în zona stării de asediu ținerea de întruniri ale partidelor politice era permisă cu condiția păstrării ordinii depline, fără discuții care să atace „Coroana, armata și forma de guvernământ”.

Instalarea la putere a Partidului Național Liberal, în ianuarie 1922, a însemnat începutul unei noi perioade în viața politică a României, care a adus o stabilitate social-economică și politică de patru ani. Calitatea de prim-ministru desemnat permitea liderului PNL, Ionel I. C. Brătianu, dreptul organizării unor alegeri de o importanță deosebită, deoarece Parlamentul ales căpăta statut de Adunare Constituantă, ce urma să voteze noua Constituție a României.

Mulțumiri istoricului Svetlana Suveică pentru monografia Basarabia în primul deceniu interbelic (1918-1928). Modernizare prin reforme, oferită cu generozitate în elaborarea acestui articol.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.