1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

În partea de sud-est a județului Dorohoi au existat mai multe centre de internare: Podriga, Știubieni, Săveni, Vlăsinești, Hănești și Adășeni.

Centrul Podriga. În satul Podriga – astăzi în comuna Drăgușeni, județul Botoșani – se afla un centru de internare, unde, conform unei statistici din 1917, erau 1.082 de internați. Dintre aceștia, 928 erau „străini”, cetățeni români, 748 dintre ei de etnie bulgară, iar 180 de etnie turcă. Erau și 154 de cetățeni străini, dintre care 130 din Imperiul Otoman, etnici turci, iar 24 din Bulgaria (14 bulgari și 10 turci). Într-o altă situație, de la 10 decembrie 1917, erau trecuți 1.058 de internați. Numărul celor aflați la Podriga avea să scadă în ritm alert, la 2 februarie 1918 regăsindu-se doar 224, dintre care 116 turci și 108 bulgari.

Centrul Știubieni. Acest centru era pe teritoriul comunei Știubieni, situată la nord-vest de localitatea Săveni. O situație care datează din 1917 dezvăluie că la Știubieni erau 1.169 de internați. Dintre aceștia, 677 erau „străini”, cetățeni români, dintre care 646 bulgari, 18 turci, 12 albanezi și un evreu. Cetățenii străini erau în număr de 492, repartizați astfel: 291 din Bulgaria (280 de etnici bulgari, șapte turci, trei greci și unul cu naționalitate neprecizată), 200 din Imperiul Otoman (196 turci, trei greci și unul cu etnie neprecizată), unul din Austro-Ungaria (un etnic evreu).

În scriptele centrului Știubieni se aflau 1.153 de internați în prima jumătate a lunii decembrie 1917. Erau repartizate la munci agricole 313 persoane, pe diferite moșii: 185 la Roman, 82 la Știubieni, 15 la Liveni, 12 la Săveni, 11 la Tăutești, șase la Havârna, doi la Ibăneasa. Alții erau dispăruți (63) sau la închisoare (opt). În centrul propriu-zis se aflau 469 de internați: 280 erau improprii pentru muncă, 114 erau buni pentru lucru, iar 75 erau menținuți pentru corvezi. O lună și jumătate mai târziu, la 2 februarie 1918, în centrul de internare Știubieni se aflau 718 internați, dintre care 374 bulgari și 344 turci.

Centrul Săveni. Săveni era un centru administrativ (aici își avea sediul plasa Bașeu, din județul Dorohoi) și comercial, cu o importanță evidentă într-o zonă accentuat rurală. Centrul de internare a oferit condiții de cazare proaste în faza inițială, iar mortalitatea a fost mare între internați. O statistică din 1917 ne arată că la Săveni erau 1.342 de internați. „Străini” – cetățeni români erau 851, repartizați astfel din punct de vedere etnic: 549 de bulgari, 264 de turci, 24 de români, nouă greci, patru sârbi, un albanez. Cetățenii străini erau 491 la număr, dintre care 390 proveneau din Imperiul Otoman (308 etnici albanezi, 57 de turci, 11 bulgari, 11 greci, trei cu naționalitate neprecizată), 94 din Bulgaria (70 de bulgari, 11 turci, 10 români, un grec, doi cu naționalitate neprecizată), șapte din Austro-Ungaria (doi maghiari, doi evrei, doi români și un german). Numărul internaților era în scădere, la 10 decembrie 1917 înregistrându-se doar 929 de internați.

La 16 martie 1918, la Săveni se aflau 573 de internați. Dintre ei, în centru erau atunci 312, la muncă erau 211 (173 la calea ferată Băcești-Roman), 13 în permisie, 40 evadați. Din punct de vedere al cetățeniei, erra vorba de 250 de turci, 246 de bulgari, 74 de austrieci și de trei germani. Internații prezenți în centru aveau o mină bună. Pentru munca prestată ei câștigau 1,50 lei/zi, însă viața era scumpă, de vreme ce un litru de lapte se vindea cu doi lei, iar un ou cu 30 de bani. Internații evrei solicitau permisiunea de a pleca acasă, pentru a putea sărbători Paștele evreiesc.

Centrul Vlăsinești. Pe teritoriul comunei Vlăsinești a funcționat un centru de internare încă din primele luni de război. Internații aflați acolo au fost folosiți la muncile agricole chiar în toamna anului 1916. Carol Hinck, arendașul moșiei Brăteni, din comuna Mihălășeni, făcuse o cerere pentru a putea primi muncitori agricoli dintre internații civili. La 22 septembrie 1916, între centrul de internare și arendaș a fost încheiat un contract, prin care i-au fost puși la dispoziție 140 de muncitori agricoli, care acceptaseră să meargă la lucru pe moșia amintită. Muncitorii erau luați din centrul de internare pentru perioade de câte 20 de zile lucrătoare și duși pe moșia Brăteni. Ei erau folosiți la diferite munci agricole, sub pază, pentru care erau plătiți cu doi lei/zi, la Direcția Regiunii de Internare, primeau hrană, opinci și adăpost.

La Vlăsinești erau în 1917, după cum ne arată o situație numerică, 1.630 de internați. „Străinii” cu cetățenie română erau în număr de 1.174, dintre care 1.164 etnici bulgari, patru albanezi, trei turci, un evreu, un grec și un român. Cetățenii străini erau 456, dintre care 316 din Imperiul Otoman (292 de albanezi, 16 turci, trei evrei, trei greci și doi bulgari), iar 140 din Bulgaria, etnici bulgari. Numărul internaților a crescut, la 10 decembrie 1917 înregistrându-se 1.966 de persoane. Ulterior scăderea a fost accelerată. Astfel, la 2 februarie 1918, în centrul de internare erau doar 823 de internați, dintre care 425 bulgari, 394 turci, doi germani și doi austro-ungari.

Centrul de la Vlăsinești a fost vizitat de reprezentanții Elveției la 16 martie 1918. În acel moment în evidențe figurau 818 internați, dintre 359 erau plecați la lucru la calea ferată Băcești-Roman, 307 se aflau în centru, iar 66 evadaseră. Pentru 668 dintre ei avem și datele legate de cetățenie: 369 erau bulgari, 297 turci, iar doi austrieci. Internații stătuseră în bordeie, dar în martie 1918 cei care se aflau în centru locuiau în sat, lucrau la „o fermă frumoasă”, precum și pe moșiile învecinate. Oamenii erau bine echipați în acel moment de către regiunea de internare, la prețuri favorabile (o pereche de botine bune costa 35 de lei). Erau înregistrate câteva cazuri de scabie în rândurile lor. Alimente puteau fi cumpărate din sat: un litru de lapte costa 1,50 franci, un ou 20 de centime. Comandantul lagărului era locotenentul Filetti. Acesta venise de la Băcești, județul Roman, de unde ar fi cerut să fie schimbat, întrucât era nemulțumit de tratamentul la care erau supuși oamenii săi din partea unui antreprenor din zonă.

Centrul Hănești. În centrul Hănești, aflat în satul cu același nume, la sud de Săveni, se găseau la un moment dat, potrivit unei situații din 1917, 1.269 de internați. Dintre aceștia, 1.231 erau „străini” cu cetățenie română (1.157 de bulgari, 73 de turci și un austriac). Alți 38 erau cetățeni străini: 32 din Imperiul Otoman (etnici albanezi), cinci din Bulgaria (patru bulgari și un turc), iar unul din Austro-Ungaria (etnic român). Dacă la 10 decembrie 1917 erau 1.250 de internați, aproape două luni mai târziu, mai precis la 2 februarie 1918, se aflau acolo 1.126 de internați, dintre care 1.026 bulgari, 96 turci, doi germani și doi austro-ungari.

Centrul de la Hănești a fost vizitat de elvețieni la 16 martie 1918. Internații aflați în scripte erau 287 (270 de bulgari și 17 turci), dar efectiv prezenți doar 102. Oamenii aveau o mină bună, erau bine îmbrăcați, locuiau în bordeie și în sat. Pentru munca lor câștigau 1,20 lei/zi.

Centrul Adășeni. La sfârșitul anului 1917, în centrul aflat în localitatea Adășeni erau înregistrați 1.077 de internați, pentru ca la 2 februarie 1918 numărul celor aflați acolo să coboare la 434, dintre care 222 de bulgari și 212 turci.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

Regiunea de Internare Nord – Dângeni

Regiunea de Internare Nord își avea sediul la Dângeni, în județul Botoșani. Timp de aproape un an și jumătate, cât a funcționat, această structură a suferit diverse schimbări. În mai 1917, Regiunea Nord avea șase centre, acestea cuprinzând împreună 23 de subcentre. Centrul de internare Coțușca avea subcentre la Rădăuți, Miorcani, Coțușca, Nichiteni, Ichimeni și Bivolu; centrul Săveni avea subcentre la Podriga, Știubieni, Săveni, Vlăsinești și Hănești; centrul Ripiceni, cu subcentre la Mihălășeni, Ripiceni și Dângeni; centrul Ringhilești, cu subcentre la Trușești, Ștefănești, Românești, Ringhilești și Călărași; centrul Bivolari, cu subcentre la Bivolari și Trifești; centrul Cismănești, cu subcentre la Cismănești și Hulub.

Paza centrelor din Regiunea de Nord era asigurată de Batalionul de Miliție „Alexandru cel Bun”. Acesta avea 856 de oameni la 31 decembrie 1917, repartizați în centrele din regiune. Milițienii care erau originari din teritoriul ocupat (Dobrogea, Muntenia și Oltenia) s-au revoltat la un moment dat, atacându-l pe comandantul lor, maiorul Motoceanu. Nu știm care au fost motivele acestei revolte.

Numărul total de internați civili din Regiunea Nord a cunoscut fluctuații, în funcție de mutările dintr-o regiune în alta, de eliberări și decese. Potrivit unei situații din 1917 (probabil din prima parte a anului), în regiune se aflau 17.633 de internați. La 10 decembrie 1917 numărul internaților înregistrați în centrele regiunii ajunsese la 21.642 de internați. Potrivit datelor prezentate de partea română în timpul tratativelor de pace de la București, la 2 februarie 1918 se găseau în Regiunea Nord 12.864 de internați, dintre care 7.266 erau bulgari, 4.899 turci, 563 austro-ungari, iar 136 germani. Dintre cei de mai sus, 4.421 erau distribuiți la CFR, 4.102 la diferite activități, iar 4.121 se aflau în centrele respective.

Elvețienii René Guillermin și Walther v. Stockar au ajuns acolo în februarie-martie 1918, iar observațiile lor reprezintă o oglindă a momentului. Comandant era colonelul activ de jandarmi M. Gheorghiu, descris ca „un om foarte activ, binevoitor, energic și bun administrator”. Situația din regiune la începutul primăverii anului 1918 era considerată satisfăcătoare. Turcii și bulgarii locuiau în bordeie, cu care ei erau obișnuiți, observau elvețienii. În schimb, germanii și austriecii locuiau în sate, în case particulare. Internații aveau aproape peste tot o mină bună și erau bine îmbrăcați. Centrele erau aprovizionate constant cu haine, inclusiv cojoace, prețurile fiind cele militare, adică mult scăzute față de cele de pe piața liberă: un cojoc costa 80 de lei, un complet-veston 41 de lei, opincile se cumpăra cu 1,50 lei.

În Regiunea Nord situația alimentară era relativ bună, oricum mai bună în comparație cu Regiunea Sud. Explicația era simplă, și anume depărtarea centrelor de internați de orice oraș important. Turcii și bulgarii din centrele de internare erau obișnuiți cu mâncarea din România și ar fi fost mulțumiți de ceea ce primeau de la autorități. Austriecii și germanii se puteau aproviziona mult mai ușor după plecarea trupelor rusești. Ca urmare a unei neînțelegeri, alimentele trimise de reprezentanții Elveției le fuseseră distribuite doar germanilor și austriecilor în toată regiunea.

Despre cele mai multe dintre centrele și subcentrele din Regiunea de Nord avem informații secvențiale. Este vorba mai ales de situații statistice, dar acestea sunt cu atât mai importante cu cât ne oferă detalii despre numărul total al internaților, cetățenia și etnia acestora, utilizarea lor la muncă etc.

În partea de nord-est a județului Dorohoi au funcționat centre de internați în localitățile Rădăuți-Prut, Miorcani, Coțușca, Nichiteni și Ichimeni.

Centrul Rădăuți-Prut. Pe malul Prutului, în localitatea Rădăuți-Prut, care avea și rolul de târg local, a existat un centru de internați civili. Acesta a fost cel mai nordic centru de internare din România în anii Primului Război Mondial. Potrivit unei situații din 1917, acolo se găseau 1.228 de internați. Erau 851 de „străini”, cetățeni români, dintre care 547 de bulgari, 281 de turci, 22 de albanezi și un evreu. Exista și un apatrid. Cetățenii străini erau în număr de 376, repartizați astfel: 200 din Bulgaria (192 de etnici bulgari, șapte turci și un evreu), 164 din Imperiul Otoman (82 de turci, 78 de albanezi și patru evrei), 12 din Austro-Ungaria (nouă maghiari și trei etnici români). La 2 februarie 1918, în centrul de internare Rădăuți-Prut se aflau 832 de internați, dintre care 425 bulgari și 407 turci.

La 10 decembrie 1917, la Rădăuți-Prut erau 1.123 de internați. Când au ajuns acolo Guillermin și Stockar, la 16 martie 1918, erau înregistrați 672 de internați, dintre care 180 se aflau în centru, 341 la muncă și trei la spital, iar 148 erau evadați. Din punct de vedere al cetățeniei, 367 erau români, 83 turci, 71 bulgari, iar unul austriac; deși nu este clar, probabil că evadații nu fuseseră avuți în vedere în această detaliere. Mulți dintre internați fuseseră repatriați în urmă cu două luni. Potrivit informațiilor obținute de elvețieni, în centrul de la Rădăuți nu fusese nicio epidemie. Oamenii care munceau erau cazați în bordeie sau în sat. Centrul dispunea de o infirmerie și o etuvă pentru deparazitare. După plecarea rușilor, viața devenise mai ușoară pentru internați, care puteau cumpăra un ou cu 20-30 de bani, un litru de lapte cu 1,30 franci, iar un pui de găină cu 10-15 lei. Turcii făcuseră contrabandă cu rușii, de la care cumpăraseră mai ales haine, la prețuri mici. P. Nicorescu era comandantul centrului, iar elvețienii constatau că era iubit de către internați, fiind chiar considerat un model de către aceștia.

Centrul Miorcani. La Miorcani, localitate aflată la sud de Rădăuți-Prut, erau 1.175 de internați cândva în 1917. „Străinii” cetățeni români erau 1.001, dintre care 566 de bulgari, 427 de turci, patru greci, un sârb, un albanez, un arab și un polonez. Cetățenii străini erau 174, repartizați astfel pe țări și etnii: unul din Grecia (etnic grec), patru din Austro-Ungaria (trei sârbi și un rus), 72 din Imperiul Otoman (37 de turci, 20 de bulgari, 11 greci și patru albanezi), 97 din Bulgaria (94 de bulgari, doi turci și un sârb). La 10 decembrie 1917, se găseau la Miorcani 1.129 de internați. Numărul acestora avea să scadă în perioada următoare, la 2 februarie 1918 înregistrându-se acolo 495 de persoane, dintre care 307 turci și 188 bulgari.

Centrul Coțușca. În comuna Coțușca a funcționat un centru de internare, unde se aflau 1.668 de persoane la 10 decembrie 1917. Potrivit altor date din aceeași perioadă, în acest centru se aflau 1.782 de internați. Dintre aceștia, 1.693 erau „străini”, cetățeni români, din punct de vedere etnic fiind vorba de 1.690 de bulgari, doi turci și un sârb. Erau și 89 de cetățeni străini, dintre care 73 din Imperiul Otoman, etnici albanezi, și 16 bulgari din Regatul Bulgariei. Câteva luni mai târziu, la 2 februarie 1918, mai erau înregistrați la Coțușca doar 179 de internați, dintre care 130 de bulgari, 47 de turci și doi austro-ungari.

Reprezentanții Elveției au vizitat centrul Coțușca la 16 martie 1918. Era deja perioada repatrierilor masive. Până în acel moment fuseseră repatriați 1.297 de oameni. Efectivul înregistrat acolo era de 263 de internați, dintre care 176 erau în centru, 87 detașați la Băcești, județul Roman, iar doi la spitalul din Dorohoi. În privința cetățeniei, 148 erau români, 39 turci, șase sârbi și un bulgar. Oamenii erau cazați în bordeie și în sat. Existau o infirmerie și o etuvă pentru deparazitare. Aprovizionare internaților era relativ ușoară; un litru de lapte se vindea cu 1,50 franci, iar un ou cu 20 de centime. De șase luni, comandantul centrului era căpitanul Mușatescu, care era considerat foarte bun.

Centrul Nichiteni. La Nichiteni, astăzi sat în comuna Coțușca, se afla un centru de internați, unde erau 1.261 de persoane la 10 decembrie 1917. Potrivit unor surse, cândva în anul 1917, în acest centru erau înregistrați 1.356 de „străini”, cetățeni români, 1.354 fiind bulgari, iar doi turci. La 2 februarie 1918 mai erau acolo 239 de internați (235 de bulgari, doi austro-ungari și doi turci).

Centrul Ichimeni. La sud de Nichiteni, în centrul Ichimeni, aflat în satul cu același nume, județul Dorohoi – astăzi în comuna Avrămeni, județul Botoșani –, erau 1.147 de internați cândva în anul 1917. Dintre aceștia, 661 erau „străini”, cetățeni români, împărțiți astfel din punct de vedere etnic: 543 de bulgari, 115 turci, un albanez, un grec, un român. Se adăugau și 20 de apatrizi. Erau și 466 de cetățeni străini, dintre care 212 din Imperiul Otoman (165 de turci, 40 de albanezi și șapte bulgari), și 254 din Regatul Bulgariei (247 de etnici bulgari și șapte turci).

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.