1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Regiunea de Internare Nord – Dângeni

Regiunea de Internare Nord își avea sediul la Dângeni, în județul Botoșani. Timp de aproape un an și jumătate, cât a funcționat, această structură a suferit diverse schimbări. În mai 1917, Regiunea Nord avea șase centre, acestea cuprinzând împreună 23 de subcentre. Centrul de internare Coțușca avea subcentre la Rădăuți, Miorcani, Coțușca, Nichiteni, Ichimeni și Bivolu; centrul Săveni avea subcentre la Podriga, Știubieni, Săveni, Vlăsinești și Hănești; centrul Ripiceni, cu subcentre la Mihălășeni, Ripiceni și Dângeni; centrul Ringhilești, cu subcentre la Trușești, Ștefănești, Românești, Ringhilești și Călărași; centrul Bivolari, cu subcentre la Bivolari și Trifești; centrul Cismănești, cu subcentre la Cismănești și Hulub.

Paza centrelor din Regiunea de Nord era asigurată de Batalionul de Miliție „Alexandru cel Bun”. Acesta avea 856 de oameni la 31 decembrie 1917, repartizați în centrele din regiune. Milițienii care erau originari din teritoriul ocupat (Dobrogea, Muntenia și Oltenia) s-au revoltat la un moment dat, atacându-l pe comandantul lor, maiorul Motoceanu. Nu știm care au fost motivele acestei revolte.

Numărul total de internați civili din Regiunea Nord a cunoscut fluctuații, în funcție de mutările dintr-o regiune în alta, de eliberări și decese. Potrivit unei situații din 1917 (probabil din prima parte a anului), în regiune se aflau 17.633 de internați. La 10 decembrie 1917 numărul internaților înregistrați în centrele regiunii ajunsese la 21.642 de internați. Potrivit datelor prezentate de partea română în timpul tratativelor de pace de la București, la 2 februarie 1918 se găseau în Regiunea Nord 12.864 de internați, dintre care 7.266 erau bulgari, 4.899 turci, 563 austro-ungari, iar 136 germani. Dintre cei de mai sus, 4.421 erau distribuiți la CFR, 4.102 la diferite activități, iar 4.121 se aflau în centrele respective.

Elvețienii René Guillermin și Walther v. Stockar au ajuns acolo în februarie-martie 1918, iar observațiile lor reprezintă o oglindă a momentului. Comandant era colonelul activ de jandarmi M. Gheorghiu, descris ca „un om foarte activ, binevoitor, energic și bun administrator”. Situația din regiune la începutul primăverii anului 1918 era considerată satisfăcătoare. Turcii și bulgarii locuiau în bordeie, cu care ei erau obișnuiți, observau elvețienii. În schimb, germanii și austriecii locuiau în sate, în case particulare. Internații aveau aproape peste tot o mină bună și erau bine îmbrăcați. Centrele erau aprovizionate constant cu haine, inclusiv cojoace, prețurile fiind cele militare, adică mult scăzute față de cele de pe piața liberă: un cojoc costa 80 de lei, un complet-veston 41 de lei, opincile se cumpăra cu 1,50 lei.

În Regiunea Nord situația alimentară era relativ bună, oricum mai bună în comparație cu Regiunea Sud. Explicația era simplă, și anume depărtarea centrelor de internați de orice oraș important. Turcii și bulgarii din centrele de internare erau obișnuiți cu mâncarea din România și ar fi fost mulțumiți de ceea ce primeau de la autorități. Austriecii și germanii se puteau aproviziona mult mai ușor după plecarea trupelor rusești. Ca urmare a unei neînțelegeri, alimentele trimise de reprezentanții Elveției le fuseseră distribuite doar germanilor și austriecilor în toată regiunea.

Despre cele mai multe dintre centrele și subcentrele din Regiunea de Nord avem informații secvențiale. Este vorba mai ales de situații statistice, dar acestea sunt cu atât mai importante cu cât ne oferă detalii despre numărul total al internaților, cetățenia și etnia acestora, utilizarea lor la muncă etc.

În partea de nord-est a județului Dorohoi au funcționat centre de internați în localitățile Rădăuți-Prut, Miorcani, Coțușca, Nichiteni și Ichimeni.

Centrul Rădăuți-Prut. Pe malul Prutului, în localitatea Rădăuți-Prut, care avea și rolul de târg local, a existat un centru de internați civili. Acesta a fost cel mai nordic centru de internare din România în anii Primului Război Mondial. Potrivit unei situații din 1917, acolo se găseau 1.228 de internați. Erau 851 de „străini”, cetățeni români, dintre care 547 de bulgari, 281 de turci, 22 de albanezi și un evreu. Exista și un apatrid. Cetățenii străini erau în număr de 376, repartizați astfel: 200 din Bulgaria (192 de etnici bulgari, șapte turci și un evreu), 164 din Imperiul Otoman (82 de turci, 78 de albanezi și patru evrei), 12 din Austro-Ungaria (nouă maghiari și trei etnici români). La 2 februarie 1918, în centrul de internare Rădăuți-Prut se aflau 832 de internați, dintre care 425 bulgari și 407 turci.

La 10 decembrie 1917, la Rădăuți-Prut erau 1.123 de internați. Când au ajuns acolo Guillermin și Stockar, la 16 martie 1918, erau înregistrați 672 de internați, dintre care 180 se aflau în centru, 341 la muncă și trei la spital, iar 148 erau evadați. Din punct de vedere al cetățeniei, 367 erau români, 83 turci, 71 bulgari, iar unul austriac; deși nu este clar, probabil că evadații nu fuseseră avuți în vedere în această detaliere. Mulți dintre internați fuseseră repatriați în urmă cu două luni. Potrivit informațiilor obținute de elvețieni, în centrul de la Rădăuți nu fusese nicio epidemie. Oamenii care munceau erau cazați în bordeie sau în sat. Centrul dispunea de o infirmerie și o etuvă pentru deparazitare. După plecarea rușilor, viața devenise mai ușoară pentru internați, care puteau cumpăra un ou cu 20-30 de bani, un litru de lapte cu 1,30 franci, iar un pui de găină cu 10-15 lei. Turcii făcuseră contrabandă cu rușii, de la care cumpăraseră mai ales haine, la prețuri mici. P. Nicorescu era comandantul centrului, iar elvețienii constatau că era iubit de către internați, fiind chiar considerat un model de către aceștia.

Centrul Miorcani. La Miorcani, localitate aflată la sud de Rădăuți-Prut, erau 1.175 de internați cândva în 1917. „Străinii” cetățeni români erau 1.001, dintre care 566 de bulgari, 427 de turci, patru greci, un sârb, un albanez, un arab și un polonez. Cetățenii străini erau 174, repartizați astfel pe țări și etnii: unul din Grecia (etnic grec), patru din Austro-Ungaria (trei sârbi și un rus), 72 din Imperiul Otoman (37 de turci, 20 de bulgari, 11 greci și patru albanezi), 97 din Bulgaria (94 de bulgari, doi turci și un sârb). La 10 decembrie 1917, se găseau la Miorcani 1.129 de internați. Numărul acestora avea să scadă în perioada următoare, la 2 februarie 1918 înregistrându-se acolo 495 de persoane, dintre care 307 turci și 188 bulgari.

Centrul Coțușca. În comuna Coțușca a funcționat un centru de internare, unde se aflau 1.668 de persoane la 10 decembrie 1917. Potrivit altor date din aceeași perioadă, în acest centru se aflau 1.782 de internați. Dintre aceștia, 1.693 erau „străini”, cetățeni români, din punct de vedere etnic fiind vorba de 1.690 de bulgari, doi turci și un sârb. Erau și 89 de cetățeni străini, dintre care 73 din Imperiul Otoman, etnici albanezi, și 16 bulgari din Regatul Bulgariei. Câteva luni mai târziu, la 2 februarie 1918, mai erau înregistrați la Coțușca doar 179 de internați, dintre care 130 de bulgari, 47 de turci și doi austro-ungari.

Reprezentanții Elveției au vizitat centrul Coțușca la 16 martie 1918. Era deja perioada repatrierilor masive. Până în acel moment fuseseră repatriați 1.297 de oameni. Efectivul înregistrat acolo era de 263 de internați, dintre care 176 erau în centru, 87 detașați la Băcești, județul Roman, iar doi la spitalul din Dorohoi. În privința cetățeniei, 148 erau români, 39 turci, șase sârbi și un bulgar. Oamenii erau cazați în bordeie și în sat. Existau o infirmerie și o etuvă pentru deparazitare. Aprovizionare internaților era relativ ușoară; un litru de lapte se vindea cu 1,50 franci, iar un ou cu 20 de centime. De șase luni, comandantul centrului era căpitanul Mușatescu, care era considerat foarte bun.

Centrul Nichiteni. La Nichiteni, astăzi sat în comuna Coțușca, se afla un centru de internați, unde erau 1.261 de persoane la 10 decembrie 1917. Potrivit unor surse, cândva în anul 1917, în acest centru erau înregistrați 1.356 de „străini”, cetățeni români, 1.354 fiind bulgari, iar doi turci. La 2 februarie 1918 mai erau acolo 239 de internați (235 de bulgari, doi austro-ungari și doi turci).

Centrul Ichimeni. La sud de Nichiteni, în centrul Ichimeni, aflat în satul cu același nume, județul Dorohoi – astăzi în comuna Avrămeni, județul Botoșani –, erau 1.147 de internați cândva în anul 1917. Dintre aceștia, 661 erau „străini”, cetățeni români, împărțiți astfel din punct de vedere etnic: 543 de bulgari, 115 turci, un albanez, un grec, un român. Se adăugau și 20 de apatrizi. Erau și 466 de cetățeni străini, dintre care 212 din Imperiul Otoman (165 de turci, 40 de albanezi și șapte bulgari), și 254 din Regatul Bulgariei (247 de etnici bulgari și șapte turci).

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

Utilizarea internaților la muncă

Conform reglementărilor românești, internații civili puteau fi folosiți la muncă, în agricultură, în întreprinderi industriale sau în ateliere meșteșugărești. Satele unde se găseau centrele de internare erau de regulă mici, cu resurse puține, care până în vara anului 1917 aveau să se epuizeze. Internații din clasa a III-a, în special, preferau să meargă la lucru, îndeosebi în agricultură, pentru că erau mai bine hrăniți și erau și plătiți. Internații din clasa a II-a au fost folosiți la muncă doar în vara anului 1917, la cultivarea legumelor.

Proprietarii agricoli înaintau cereri către centrele de internare, în vederea punerii la dispoziție a unor internați. Centrul și proprietarul agricol semnau un contract, cu privire la internații care urmau să fie folosiți la lucru. Pentru munca lor, internații primeau o plată egală cu cea a lucrătorilor liberi, utilizați la lucrările militare. Jumătate din suma care le revenea internaților era primită de aceștia săptămânal, iar cealaltă jumătate erau folosită de Direcția Generală de Internare pentru întreținerea comună.

În cazul celor care lucrau pe moșii, hrana era asigurată de proprietar și consta în brânză, carne, pește, fasole, varză și cartofi. Fiecare muncitor primea și un kilogram de pâine zilnic sau 1,5 kilograme de mămăligă/zi. Proprietarul era dator să dea fiecărui muncitor câte o pereche de opinci, care îi rămâneau acestuia, precum și să ofere adăpost lucrătorilor în spații închise. Hrana și adăpostirea milițienilor care efectuau paza internaților reveneau tot proprietarilor agricoli. Cinci milițieni păzeau un grup de 50 de internați aflați la lucru. De o pază strică aveau parte internații care erau folosiți în fabrici de stat sau particulare. Lucrătorilor le era interzisă părăsirea întreprinderii, în caz contrar urmând să fie retrimiși în centrele de internare. Personalul sanitar recrutat din rândurile internaților era plătit pentru munca depusă. Astfel, medicii primeau 80 de lei/lună, farmaciștii 50 de lei/lună, iar sanitarii 20 de lei/lună.

Comitetele din diferite centre au sesizat nereguli financiare, în prima parte a anului 1917, care îi afectau pe internați. În urma cercetărilor, acestea au fost rezolvate în mare parte în favoarea reclamanților. S-a dispus ca oamenii care munceau să fie plătiți săptămânal, sâmbătă seara, ceea ce pe de o parte îi stimula pe aceștia să lucreze, iar pe de altă parte elimina posibilitatea ca un comandant să își însușească banii internaților. Deși potrivit reglementărilor românești, internații care munceau trebuiau plătiți, uneori ei își primeau banii cu mare întârziere. Spre exemplu, în noiembrie 1917 erau internați care nu fuseseră plătiți pentru munca prestată în iulie același an.

În câteva locuri, internații trimiși la muncă nu au fost tratați așa cum era de așteptat, ca urmare a dezinteresului unor superiori. Din acest motiv, internații se culcau sub cerul liber și mâncau ce și cum puteau. Întrucât hrana era extrem de proastă, pentru a supraviețui, internații au fost nevoiți să-și cheltuiască puținii bani pe care îi câștigau. Nu este de mirare că acest regim a dus la îmbolnăvirea multora, care au fost retrimiși în centrele de internare.

Existau comandanți care erau atenți cu internații pe care îi aveau în grijă. Unii dintre ei au intervenit atunci când oamenii de care erau responsabili, trimiși la muncă, nu erau tratați corespunzător, și i-au rechemat în centre. Alți comandanți fie nu știau ce se întâmplă, fie erau complet dezinteresați de soarta internaților.

Moralul internaților

Luați de la rosturile lor, ținuți vreme îndelungată în centrele de internare, departe de familii și de afacerile lor, cu bunurile puse sub sechestru, cu primirea cu mare întârziere a corespondenței și a banilor, internații erau grav afectați în privința moralului. Ei considerau că internarea fusese și nedreaptă, și inutilă, de vreme ce erau interesați de propriile afaceri comerciale, care erau și în beneficiul personal, dar și al societății.

Dacă străinii au fost suspectați aprioric și în bloc încă de la începutul războiului, ceea ce și dusese la reunirea lor în centre speciale, unii dintre internați au fost arestați chiar sub acuzația de spionaj. La jumătatea lunii februarie 1917, în penitenciarul din Iași se aflau în arest preventiv mai multe persoane sub această acuzație. Reprezentanților elvețieni care au vrut să-i viziteze nu li s-a permis acest lucru. Experiențele internaților au fost extrem de dure în prima parte a anului 1917. După aceea viața lor a cunoscut o anume îmbunătățire, în contextul încălzirii vremii. Însă pe măsură ce se apropia iarna, era evident că, din cauza lipsurilor (haine, combustibili și hrană adecvată) și a aglomerației, situația internaților avea să se înrăutățească.

Regulamentele erau aplicate cu o anume relaxare în toamna anului 1917, doar în câteva centre fiind înregistrată o interpretare severă a acestora. În general tratamentul internaților era bun în acel moment. Plângerile internaților nu lipseau, unele fiind îndreptățite, altele nu. La începutul anului 1918, pe măsură ce tot mai mulți internați erau repatriați, condițiile se îmbunătățeau pentru cei rămași.

Intelectualii internați nu aveau partea de „distracții” în centrele în care se aflau. În special studenții resimțeau inactivitatea intelectuală. Existau foarte puține cărți, însă fusese autorizată citirea ziarelor românești.

După cum constatau elvețienii care au vizitat centrele de internare în 1917-1918, viața acolo a depins, în bună măsură, de calitățile pe care le aveau sau nu comandanții acestora. Unii dintre ei s-au dovedit buni organizatori, asigurând cele necesare centrelor pe care le comandau, în vreme ce alții au fost schimbați, unii dintre ei fiind cercetați de Curtea Marțială pentru nereguli. Cei mai buni s-au dovedit comandanții care, fiind din rezervă, în viața civilă erau implicați în comerț sau industrie. În schimb, cei care nu aveau contact cu viața practică lăsau de dorit, după cum se putea vedea în timpul folosit la organizarea lagărului, în utilizarea proviziilor pe care le aveau la dispoziție, controlul subordonaților, măsurile de prevedere etc.

Permisii pentru internați

Autoritățile române au decis la un moment dat că internații care erau din regiunile de internare puteau rămâne la domiciliile lor, însă se supuneau acelorași reguli ca și persoanele internate în localitate. În schimb, nu li se dădea niciun ajutor de hrană. Aprovizionarea internaților cu bunuri diverse, precum îmbrăcăminte și încălțăminte, se realiza prin comitetele de internați. Unul dintre membrii săi, însoțit de o santinelă, mergea într-unul din orașele din regiune și cumpăra cele necesare. Pentru internații din regiune sau care aveau rude în orașele din zonă se prevedea posibilitatea primirii de acolo de haine, bani etc.

Internații nu puteau părăsi perimetrul centrului, potrivit reglementărilor. Existau santinele în jurul satelor, care le indicau celor aflați acolo că nu aveau voie să depășească o anumită limită. Ținând cont de specificul satelor din Moldova, care erau întinse, și zona în care se puteau mișca internații era mare. Deși erau interzise vizitele de la un centru la altul, totuși în destule locuri comandanții interpretau regulamentul într-un sens foarte larg, astfel încât internații se puteau vizita. În alte locuri restricțiile erau sever puse în practică. Însă informațiile despre ce se întâmpla într-un centru sau altul circulau cu ușurință între internați.

Autoritățile au fost destul de îngăduitoare cu internații în privința libertății de mișcare. Potrivit celor constatate de reprezentanții Elveției în centrele din Moldova, internații au avut parte de o libertate de deplasare destul de mare. Mulți dintre ei au primit permisii pentru deplasarea în oraș, în vederea rezolvării unor probleme în interes personal. În anumite centre, ofițerii au putut fi corupți, acordând permisii internaților. Chiar reprezentantul Comisiei pentru internați a extins numărul permisiilor, recurgând la sistemul rotației. Când revenea o serie, o alta pleca în permisie. Internații puteau fi eliberați doar prin intermediul Comisiei pentru internați, cu aprobarea Ministerului de Război.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.