1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Dincolo de fondul de arhivă și presa timpului, în care se regăsesc aspecte ale spiritului timpului, una din cele mai ample și mai veridice surse de referință asupra procesului de unificare legislativă în Basarabia sunt memoriile lui Vespasian Erbiceanu, căruia îi revine meritul organizării pe baze naţionale a justiţiei basarabene după Marea Unire. Plenar angajat în soluţionarea problemelor de jurisprudenţă din Basarabia, într-un moment crucial când se hotăra calea pe care urma să păşească acest ţinut, lui i se datorează revenirea, la 1918, după mai bine de 100 de ani de influenţă străină, în albia firească a dreptului românesc.

V. Erbiceanu s-a născut în localitatea Bucium, județul Iaşi, la 30 noiembrie 1865. Își face studiile la Academia Teologică din Kiev, unde obține licenţa în teologie, apoi urmează cursurile Facultăţii de Drept a Universităţii din Iaşi, unde l-a avut printre colegi pe Constantin Stere. Perseverenţa de care a dat dovadă în activitatea judecătorească a fost apreciată pe măsură, aşa încât, după mai bine de 10 ani de activitate ca simplu judecător de instrucţie, este înaintat în anul 1910 la onorantul post de prim-preşedinte al Tribunalului laşi.

Din această postură este desemnat de Ministerul Justiţiei al României pentru a pleca la Chişinău, în calitate de consilier tehnic al acestui minister pe lângă Departamentul de Justiție din Basarabia. În adresa de numire nr. 2904 din 31 martie 1918 se spune că Vespasian Erbiceanu este delegat în Basarabia pentru a întreprinde o anchetă amănunţită cu privire la organizarea şi condiţiile de funcţionare ale justiţiei basarabene. La acestea se adăugau şi unele însărcinări verbale primite tot de la minister: de a sonda terenul şi a face investigaţii pregătitoare pentru o nouă organizare a justiţiei basarabene, pe baze pur naţionale, stabilind posibilitatea armonizării şi punerii în concordanţă a legilor ruse cu cele române şi elaborarea cât mai urgentă a unui proiect de lege în această privinţă.

Activitatea lui Vespasian Erbiceanu în Basarabia poate fi segmentată în două etape: cea de consilier tehnic al Ministerului Justiţiei pe lângă Directoratul de Justiţie al Basarabiei - funcţie pe care o exercită între 31 martie şi 14 octombrie 1918 şi în care se manifestă plenar ca legiuitor şi organizator al justiţiei; cea de-a doua etapă, în care este prim-preşedinte al Curţii de Apel din Chişinău, între 15 octombrie 1918 şi 22 septembrie 1923, timp în care dă dovadă de calităţi excepţionale de magistrat şi de cercetător al dreptului.

Memoriile sale referitoare la această activitate au fost adunate în lucrarea „Naționalizarea Justiției și Unificarea Legislativă în Basarabia”, publicată la Monitorul Oficial în anul 1934, care va servi ca reper principal al cunoașterii procesului de reformare a justiției noastre în perioada interbelică.

Erbiceanu relatează cu lux de amănunte momentul venirii sale la Chișinău, la 2 aprilie 1918, și primele zile ale aflării în Basarabia: „la Directoratul Justiţiei, ca şi la Tribunal, lucrările se dresau numai în limba rusă. Nicăieri nu se auzea un cuvânt românesc. Numai jurnalul Sfatul Ţării (publicaţia oficială a Consiliului Directorilor, ce apărea zilnic în Chişinău) era tipărit în două limbi: rusă şi română, aceasta din urmă scrisă cu litere chirilice”.

Pentru a ne edifica asupra „mentalității bolșeviste și antiromânești a magistraților ruși”, în frunte cu președintele Tribunalului Ștefan Luzghin, un rus originar din Pskov, Erbiceanu prezintă câteva cazuri relevante, dintre care cel mai cunoscut era „Cazul Kustevschi”. Vitalie Kustevschi era judecător de instrucție de la Tribunalul Chișinău. În ianuarie 1918, odată cu înaintarea primelor trupe române în Basarabia, acesta în funcția de inspector general al închisorilor din Basarabia a pus în libertate 85 de condamnați din Penitenciarul Chișinău, pe care i-a înarmat cu arme din arestul local, înrolându-i în armata bolșevică, care lupta pentru a împiedica înaintarea armatei române.

Cu toate că delegația sa de inspector general a fost retrasă ulterior, adunarea generală a magistraților Tribunalului l-a reprimit în funcția de judecător de instrucțiune, funcție pe care a exercitat-o până în august 1918, când sesizând investigarea lui Erbiceanu, a evadat peste Nistru.

Alte cazuri relatate: Tabloul mare în ulei al țarului Alexandru II a stat mult timp după Unire atârnat în cabinetul primului procuror din Chișinău, ca o sfidare, și nu a fost ridicat decât tocmai la începutul lunii septembrie 1918; la sărbătorile naționale de 10 mai și 11 august, în locul tricolorului, la Tribunalul Chișinău au fost arborate de dimineață două drapele rusești, care n-au fost coborâte decât după amiază la intervenția poliției; în luna august 1918, Adunarea generală a magistraților Tribunalului Chișinău a protestat contra măsurilor luate de guvernul român de scoate limba rusă din justiție, declarând că „vor transfera Tribunalul Chișinău în Rusia”.

„Justiția în Basarabia, conchide Erbiceanu, era atât de rusificată și astfel întocmită, încât forma cea mai vajnică fortăreață a stăpânirii țariste, care transformase instanțele judecătorești în adevărate unelte de afirmare a puterii sale și de deznaționalizare a provinciei”. Platforma cea mai principală de luptă contra românilor constituia chestia autonomiei politico-administrative a Basarabiei, cu menținerea neștirbită a tuturor instituțiilor și legilor rusești.

Naționalizarea justiției, a școlii, bisericii și a armatei, acordarea drepturilor politice, exproprierea moșiilor și împroprietărirea au fost bine primite de masele rurale moldovenești, „ținute până atunci în opresiune, pasivitate și întuneric”. Țărănime care era într-un câștig imens, s-a adaptat mai ușor decât celelalte straturi sociale, la noua ordine de lucruri creată de stăpânirea românească. „Numai funcționărimea rusească și orășenii, sporiți în mare număr de epave refugiate de peste Nistru, au rămas încă inadaptabili, veșnic nemulțumiți și în așteptarea restabilirii puterii rusești”.

Abia după eșecul armatelor contrarevoluționare a lui Denikin și Vranghel și după triumful definitiv al revoluției ruse, dispărând orice speranțe de reîntoarcere a Rusiei țariste, „basarabenii cari altădată urau și huleau acțiunea noastră de naționalizare a justiției, s-au liniștit, s-au pus pe învățat limba românească și au devenit chiar buni români”, constata magistratul.

Între timp, Vespasian Erbiceanu a întreprins măsuri organizatorice, practice, de asigurare a activităţii judecătoreşti: de exemplu, plata salariilor neachitate magistraţilor de câteva luni (activitatea mai multor judecătorii a fost chiar suspendată din acest motiv). La solicitarea sa, Ministerul Justiţiei a aprobat un buget ce permitea plata restanţelor salariale, precum şi exercitarea normală a justiţiei pe tot parcursul anului. L-au preocupat şi unele probleme în aparenţă minore - de exemplu, cea a uniformei judecătorilor. Într-un raport din judeţul Tighina se menţiona că aspectul uniformei magistraţilor, acoperită de galoane milităreşti, a creat mai multe confuzii între aceştia şi jandarmi, care-i luau drept ofiţeri ruşi şi intenţionau să-i aresteze. Prin circulara nr. 1037 din 22 mai 1918 a Directoratului Justiţiei, emisă la insistenţa lui Vespasian Erbiceanu, portul acestei vestimentaţii a fost interzis.

Starea gravă a justiţiei basarabene se vede şi din următoarele cifre: pe parcursul anului 1917, la cele trei secţii civilo-comerciale ale Tribunalului regional Chişinău, au fost puse pe rol 3 803 procese, din care s-au judecat doar 1 737, iar la secţiile penale au figurat 6 674 procese, finalizate fiind doar 4 899 dosare.

Deopotrivă cu măsurile organizatorice întreprinse, Erbiceanu s-a ocupat şi de o altă latură a misiunii pentru care a fost delegat în Basarabia: crearea justiţiei pe baze naţionale, adecvate noii situaţii a Basarabiei. Conceptul reformei judiciare în Basarabia l-a redactat după mai multe consultaţii cu magistraţii basarabeni Constantin Şeptelici şi Pavel Crăciunescu, ambii judecători la Tribunalul Chişinău, cu avocaţii Ion Pelivan şi Vladimir Bodescu, Nicolae I. Suruceanu, Theodor Inculeţ, notarul N. Botezatu şi Gh. Ohanov, judecător la Tribunal (armean de origine, bun jurist şi cunoscător al limbii române), cu alţi magistraţi sau persoane care, chiar din primele zile după Unire, l-au susţinut în activitatea sa.

Această concepţie, admisă de Consiliul Director al Basarabiei, prevedea: introducerea limbii române în toate instanţele judiciare din Basarabia; desfiinţarea pluralităţii de judecători, prin înlăturarea celor doi judecători asistenţi, aleşi dintre persoane fără cultură juridică (practică introdusă de Guvernul Kerenski în 1917, care însă nu a dat rezultate satisfăcătoare); descentralizarea Tribunalului Chişinău şi crearea câte unui tribunal în fiecare dintre cele nouă judeţe ale Basarabiei; instituirea unei Curţi de Apel pentru toată Basarabia.

Vespasian Erbiceanu era conştient că tărăgănarea reformei în justiţie dădea posibilitate magistraţilor ruşi să domine în continuare viaţa juridică din Basarabia. Dar, în realizarea acestei intenţii trebuia de ţinut cont şi de condiţia Actului Unirii, care prevedea că legile locale se vor aplica în continuare şi vor putea fi modificate de Parlamentul român doar cu participarea reprezentanţilor basarabeni (art. 5). Or, tocmai aceasta era cel mai greu de realizat, întrucât legiuitorul român era descompletat, iar alegerile parlamentare în Basarabia nu erau încă fixate.

Prin urmare, în scopul realizării reformei judiciare în Basarabia, dar totodată pentru a nu neglija prevederile Actului Unirii, s-a ales următoarea soluţie: să se păstreze în continuare legile locale basarabene, inclusiv cele ruseşti introduse aici, dar aplicarea lor să fie îmbrăcată în forme procedurale româneşti. Aceasta se referea la legislaţia dreptului privat, întrucât fondul legilor basarabene fiind de origine romano-bizantină, se identifica cu cea română; legislaţia penală în schimb putea fi introdusă fără a produce perturbaţii în mediul social basarabean, ceea ce, de fapt, s-a realizat relativ repede. Pentru înfăptuirea acestui deziderat, trebuiau scoase din uz unele legi ruse (în primul rând Legea privind organizarea instanţelor judecătoreşti) şi înlocuirea unor articole din procedura civilă rusă cu prevederile similare din cea română. Aceste măsuri s-au adus la îndeplinire destul de uşor, fără a afecta activitatea normală a justiţiei basarabene.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

Lagărul special Copou-Iași

Prizonierii austro-ungari de origine etnică română au avut parte, pornind chiar de la directivele oficiale românești, de un tratament special încă de la începutul războiului. Regiunea I Minieră intervenise la Marele Stat Major al Armatei Române, în septembrie 1916, pentru ca lucrătorii de origine română și italiană, luați prizonieri, să fie trimiși la minele de lignit de la Asău-Comănești-Căiuți, județul Bacău, care erau supuse regimului militar. Acești prizonieri urmau să fie internați în tabără și utilizați pentru explorarea cărbunelui. Alți captivi de origine română puteau fi folosiți ca muncitori în fabricile și atelierele care lucrau pentru armată.

Pentru prizonierii de origine română a fost constituit un lagăr special în Copou-Iași. Reprezentanții Elveției l-au vizitat în februarie 1918 și aveau să precizeze că era vorba de un loc „de triere a românilor din Transilvania”, „un lagăr de propagandă românească, bucurându-se de un tratament de favoare”. La 12 februarie 1918, în lagărul Copou se găseau 467 de prizonieri, dintre care 464 austro-ungari și trei alsacieni, cetățeni germani. Exceptând câțiva maghiari, prizonierii austro-ungari erau de etnie română. Ca urmare a scopului pentru care fusese înființat lagărul, prizonierii de acolo aveau o mare libertate. Ei erau folosiți ca personal casnic în Iași, precum și la câmp, la vie. În aprilie 1918 erau înregistrați 381 de prizonieri, dintre care 132 se aflau în lagăr, iar 249 erau detașați la munci agricole.

Pentru cazarea prizonierilor existau barăci cu o capacitate de 50 de locuri fiecare. Barăcile erau văruite, acoperite cu paie și pământ bătătorit, iar în interior se găsea câte o sobă bună. Prizonierii aveau rogojini, iar mulți dintre ei și pături aflate în proprietate personală. În perimetrul lagărului se aflau și barăci ale artileriștilor români.

Bucătăria lagărului era curată, mare, iar în plus cu o sală de mese. Captivii primeau 820 de grame de pâine/zi, în două zile aceasta fiind înlocuită cu un kilogram de mămăligă. Primeau fasole, cartofi, mazăre etc., însă nu și carne.

Pentru menținerea igienei, existau două căzi de lemn bine instalate și o etuvă bună. Tifosul exantematic bântuise și acest lagăr în iarna 1916/1917, iar prizonierii fuseseră decimați. Iluminatul se făcea cu petrol. Spre deosebire de lagărele obișnuite, în cel din Copou existau latrine acoperite.

Pentru munca lor la câmp, prizonierii primeau câte trei lei pe zi. Fiecare prizonier avea dreptul să cheltuiască până la 20 de lei pe săptămână. Circa 400 de prizonieri economisiseră împreună 10.000 lei, între septembrie 1917-februarie 1918. De altfel, contabilitatea era bine ținută în lagăr. Prizonierii de aici aveau haine foarte bune, iar lenjeria era destulă. Nu este de mirare că erau mulțumiți de soarta lor.

Prizonierii din Spitalul Militar Iași

În dealul Copoului din Iași funcționa în anii Primului Război Mondial (ca și astăzi) un Spital Militar. Când l-au vizitat delegații elvețieni, la 13 martie 1918, în spital erau 101 bolnavi și răniți prizonieri, dintre care 55 de austro-ungari, 45 de germani și un turc. Aceștia beneficiau de îngrijirea unor medici și chirurgi buni. Stabilimentul era condus atunci de colonelul dr. Raul Dona.

Prizonierii Centrali ocupau trei saloane și două pavilioane, unde se aflau și saloane cu soldați români. Cei dintâi proveneau mai ales din lagărul de la Răcăciuni și din lagărele de muncă din zona Cotnari, dependente de cel dintâi. Captivii internați sufereau de tulburări digestive, anemie, reumatism, iar câțiva erau afectați de scorbut. Mai mulți pacienți vindecați erau reținuți în spital pentru a se evita retrimiterea lor în lagăre, fapt posibil și pentru că spitalul nu era aglomerat atunci.

Saloanele erau bune, curate, luminoase și încălzite. Hrana și tratamentul erau adecvate. Infirmierele din spital vorbeau germana. O austriacă și o germană primiseră autorizația de a-i vizita pe prizonieri și de a le aduce cărți în limba germană, dulciuri și tutun. Cu ocazia vizitei, elvețienii le-au dat și ei cafea, cacao și rom.

Prizonierii din Spitalul Hârlău

Un spital al Crucii Roșii a funcționat în anii 1917-1918 la Hârlău, amplasat într-o școală evreiască și pe care elvețienii l-au vizitat la 4 martie 1918. În acel moment, conducerea spitalului o exercita Zoe Polizu Micșunești. Un medic competent se afla acolo. Existau paturi potrivite, îngrijire deosebită, mâncare bună, medicamente și pansamente. În spital erau și doi prizonieri germani, care erau îngrijiți bine, în aceleași saloane cu soldații români. Fapt puțin obișnuit, în spital funcționa și un cinemotograf.

În apropierea gării din Hârlău, în barăci, funcționa un spital pentru contagioși. Exista o instalație pentru dezinfectare și despăduchere. Multe barăci erau pentru bolnavii – bărbați sau femei – de tifos exantematic, febră tifoidă, sifilis, scarlatină, tuberculoză etc. Condițiile de cazare erau bune, curățenia era vizibilă, existau rufe și cearșafuri. Pentru fiecare baracă de contagioși exista o cadă de baie. În acest spital fuseseră îngrijiți și opt prizonieri, în aceleași saloane cu românii, cu puțin timp înainte de vizita elvețienilor.

Prizonierii din Spitalul nr. 220 Bacău

Spitalul nr. 220 Bacău era unul improvizat mai ales pentru bolnavii contagioși. Din lagărul de la Răcăciuni fuseseră trimiși în acest spital 85 de bolnavi, dintre care 35 au fost vindecați, 30 au murit, iar opt au fost repatriați. Cauzele deceselor erau slăbiciunea fiziologică, dizenteria, meningita și tifosul exantematic.

Când au ajuns elvețienii acolo, la 28 februarie 1918, în spital se aflau ruși, români și 20 de prizonieri Centrali. Cu toții erau tratați la fel. Camerele din spital era curate, văruite, cu saltele de paie, care erau instalate pe izolatoare. Bolnavii erau atent îngrijiți, foile de observație erau bine ținute. Conducerea spitalului o avea maiorul francez dr. G. Imbert, bine pregătit. Unii dintre bolnavi ajungeau la spital atunci când starea lor era deja critică. Funcționa în lagăr o bună instalație de deparazitare.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.