1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Lagărul de muncă Băcești

Lângă târgul Băcești (pe care elvețienii l-au ortografiat Băsești într-unul din rapoartele lor), acum un secol în județul Roman, astăzi în județul Vaslui, se afla un lagăr de muncă. Într-o vâlcea în pădure existau vreo 15 barăci săpate în sol (bordeie), acoperite cu paie și susținute pe tăvălugi de lemn. Ferestre nu erau, de aceea barăcile erau întunecoase; în schimb, erau călduroase. Exista o sobă bună, prevăzută cu găuri pentru încălzit apă, precum și o mică bucătărie. Drept paturi serveau niște scânduri fără împletituri, fără pături. WC-urile constau într-o rigolă, cu un mic adăpost din scânduri; o latrină deservea un rând de barăci. Prizonierii erau repartizați pe barăci conform naționalității lor. Iluminat nu exista în lagăr, după cum nu erau nici posibilități de distracție.

Bucătăria lagărului era adăpostită și consta în trei gropi săpate în pământ pentru oale. Elvețienii constatau la 5 martie 1918 că prizonierii aveau o mină bună. Totuși, potrivit spuselor prizonierilor, mâncarea era insuficientă, poate având în vedere și efortul pe care îl făceau. Ei primeau 700 de grame de pâine, fasole, varză acră și mazăre. Alimentația prizonierilor se îmbunătățise de la sfârșitul lunii februarie 1918. Apa era luată dintr-o fântână situată la 300 de metri de lagăre, era pământie, tulbure și puțin potabilă.

Îmbrăcămintea reprezenta o mare problemă pentru prizonieri. În vreme ce rufăria era insuficientă, îndeosebi cămășile – mai mulți prizonieri nu aveau deloc această piesă –, hainele erau deșirate.

Prizonierilor li se opreau bani pentru uneltele pe care le primiseră și care dispăreau. De asemenea, li se făceau popriri pentru tutunul care le era distribuit.

Captivii primeau în lagăr bune îngrijiri medicale, iar spitalul din Băcești era bine organizat. În sat existau un cuptor pentru deparazitare și băi; dezinfecția avea loc o dată la 15 zile. La începutul lunii martie 1918 nu existau paraziți.

La 5 martie 1918 erau la Băcești 375 de prizonieri, 44 dintre ei fiind germani. Din totalul captivilor, 202 erau în pădure, iar 18 la spitalul din Băcești. Numărul prizonierilor înregistrați la exploatarea forestieră de la Băcești a crescut în perioada următoare. La începutul lunii aprilie 1918 se aflau acolo 431 de prizonieri, dintre care 280 veniți din lagărul Bârlad, iar 151 de la Șipote.

Prizonierii munceau în pădure și erau plătiți pentru asta. Cei buni câștigau un leu pe zi, însă oamenii considerau că în raport cu efortul depus munca lor nu era just remunerată.

Comandant al lagărului era locotenentul Prumo, în martie 1918, care făcea o bună impresie. Înaintea lui fusese comandant locotenentul Magolda, care era foarte rău, îi bătea pe prizonieri.

De cealaltă parte a vâlcelei în care se găsea lagărul pentru prizonierii Centrali se afla o tabără pentru soldații români. Aceștia locuiau în barăci identice au ale prizonierilor, beau aceeași apă și făceau aceeași muncă.

În apropiere se găsea și un lagăr pentru prizonierii austro-ungari, etnici români din Transilvania, lagăr dependent de cel de la Șipote. Acești prizonieri erau privilegiați, pentru munca depusă erau plătiți cu trei lei pe zi. Până la începutul lunii martie 1918, ei primiseră partea lor de alimente trimise de elvețieni din Iași, precum și un transport făcut de Crăciun, plus cei doi lei pentru fiecare om, distribuiți prizonierilor Centrali în lagărul de la Șipote.

Lagărul de muncă Zorleni

Aflată la opt kilometri nord de Bârlad, localitatea Zorleni, județul Tutova (astăzi în județul Vaslui), era cunoscută prin existența acolo a unei moșii regale, Slobozia-Zorleni - , cumpărată de fostul rege Carol I în 1886. Era vorba de o mare proprietate agricolă, privată, unde se înființase și un orfelinat agricol, în 1898. Între decembrie 1916-martie 1917, când Marele Cartier General al Armatei Române și-a avut sediul la Bârlad, Cartierul Regal a fost instalat la Zorleni, în clădirea orfelinatului „Ferdinand”.

Unii dintre prizonierii de la Bârlad au fost trimiși la Zorleni, pentru a fi folosiți în agricultură, pe moșia regală. Administratorul moșiei era Henry Bolomey, un elvețian care fusese împământenit sub Carol I, iar în 1906 întocmise o monografie a proprietății. Când Guillermin și Stockar au ajuns în lagăr, la 8 martie 1918, unii dintre captivi erau cazați într-o cameră bună, alții într-o șură care nu era prea bine construită, dar unde existau paie din abundență. Elvețienilor li s-a părut că prizonierii aveau o stare bună, cu toate că aceștia se plângeau că mâncarea era insuficientă. Într-adevăr, nu exista mic dejun, prima masă se lua la ora 11:00, iar cea de seară la ora 18:00. În schimb, apa era bună.

Prizonierii trimiși la Zorleni erau folosiți la muncile câmpului, fiind plătiți cu 50 de bani pe zi. Duminica era zi de odihnă.

La 8 martie 1918, se aflau la Zorleni 70 de prizonieri de război, dintre care 65 de maghiari și 15 germani. Numărul prizonierilor avea să crească. La începutul lunii aprilie 1918, din lagărul Bârlad se aflau detașați la Zorleni 92 de oameni.

Lagărul de muncă Albița

La Albița, în apropierea râului Prut, s-a aflat un lagăr de muncă. Existau patru bordeie, în care puteau fi cazați 700 de oameni. Construcțiile erau întunecoase și prost aerisite. Nu existau paturi, nici așternuturi, oamenii dormeau direct pe pământ.

Prizonierii de la Albița au avut o situație foarte grea. Au fost folosiți la construirea de drumuri, dar erau prost îmbrăcați, mulți dintre ei cu picioarele goale, prost hrăniți și neplătiți, iar în plus bătuți. Ca urmare a frigului, degerăturilor, foamei și scorbutului au murit 320 de oameni într-un interval de 15 luni.

La sfârșitul anului 1917 au fost construite patru barăci noi din scânduri, cu ferestre normale, sobe, rogojini și rafturi pentru păstrarea bunurilor personale. La începutul lunii martie 1918, trei barăci noi erau încă în construcție. Tot în curs de construire era un cuptor de deparazitare. WC-urile erau în starea foarte bună și acoperite. Exista o bucătărie bună, adăpostită. Apa se lua direct din Prut. Lagărul nu dispunea de o infirmerie, bolnavii fiind trimiși la Roșiești.

Lagărul Albița avea în evidență 362 de prizonieri la 11 martie 1918, dintre care 126 erau la Fălciu, 104 la Bumbăta, 91 în lagărul de la Bârlad și în spitalul de la Rășești, iar 41 la Scopoșeni. Rămăseseră la Albița doar șapte oameni, toți maghari, care arătau bine în acel moment; din 13 februarie rămăseseră fără muncă. La Comandamentul General al Etapelor, de la Albița, se găseau 414 prizonieri la începutul lunii aprilie 1918, detașați din lagărul Bârlad.

Comandantul lagărului de muncă Albița devenise locotenentul Pîrvulescu din 13 ianuarie 1918; era apreciat ca foarte bun. Înaintea sa fuseseră comandanți locotenentul Stoicescu și locotenentul Dumitrescu, despre care se spunea că erau foarte răi.

Lagărul de muncă Scopoșeni

În satul Scopoșeni, comuna Zberoaia, județul Fălciu (astăzi comuna Gorban, județul Iași) se afla un punct de muncă. Delegații elvețieni au găsit acolo, la 11 martie 1918, un detașament format din 40 de oameni, dintre care 30 de austrieci și patru germani. Prizonierii de la Scoposeni lucrau dincolo de Prut, în Basarabia, în satul Nemțeni, într-un depozit de manutanță, unde cu ajutorul unui utilaj triau sămânță de ovăz. Șapte prizonieri evadaseră în Basarabia.

Vreme de trei luni prizonierii lucraseră într-o fermă la Pogănești, în apropiere de Huși, însă nu fuseseră plătiți, spre deosebire de internații civili, care își primiseră banii. La începutul lunii martie 1918, prizonierii arătau bine, la fel hainele și încălțămintea lor. Plângerile lor priveau hrana. Mai mulți captivi sufereau de hemeralopie („orbirea de zi”), cauza probabilă fiind perioada îndelungată petrecută în bordeiele de la Albița.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

Acum o sută de ani, Basarabia trăia un proces istoric singular de tranziție de la orânduirea autocrată rusă la modernizarea europeană și românească, care după toate aparențele a durat aproximativ un deceniu. Pe fundalul actual nefast al evoluției R. Moldova, care după trei decenii de democrație și europenizare rămâne un stat eșuat, fără evoluții spectaculoase în domeniile-cheie de dezvoltare, capacitățile statului român, răvășit de efectele Primului Război Mondial, de a moderniza Basarabia au fost de-a dreptul spectaculoase. Din mai multe puncte de vedere, această operă de modernizare întreprinsă de România în Basarabia interbelică rămâne necunoscută publicului larg. Fie pentru că regimul sovietic a catalogat această perioadă una „de ocupație și exploatare a poporului moldovenesc”, dorind ștergerea completă a memoriei legate de România interbelică, fie deoarece după anul 1991 autoritățile moldovenești, aflate într-o dispută continuă asupra perspectivelor de dezvoltare a statului, au privit trecutul românesc al Basarabiei cel puțin cu rezervă, dacă nu cu ostilitate. Dar nu mai puțin este adevărat faptul, că pe ambele maluri ale Prutului mai persistă o ignoranță față de cunoașterea acestei perioade din istoria României, pe care Basarabia a trăit-o plenar alături de restul românilor.

Angajamentul istoric la Radio Europa Liberă permite înlăturarea acestor obstacole de cunoaștere și percepție, prin urmare ne vom asuma sarcina unei introduceri în procesul de reîntregire a spațiului dintre Prut și Nistru în cadrul statului român între anii 1918 și 1940. Dată fiind natura nu doar cognitivă, dar și educativă a efortului nostru pe paginile acestui blog, vom începe printr-o problematică actuală, care stă pe buzele și în mintea tuturor, legată de reforma justiției. Diferențele de abordare în reformarea justiției din Basarabia anilor 1920 și din R. Moldova anului 2020 vor fi cât se poate de sugestive și instructive pentru cititorii noștri.

Reforma justiției în Basarabia după votul Sfatului Țării din 27 martie 1918 s-a realizat în trei etape: 1. martie-octombrie 1918, când s-a menținut autonomia legislativă a Basarabiei, inclusiv a legislației ruse; 2. octombrie 1918 – septembrie 1923, perioada lui Vespasian Erbiceanu, care a fost principalul reformator al sistemului de justiție după model românesc și european; 3. perioada 1923 – 1928, când are loc definitivarea încadrării justiției basarabene în cea românească, prin introducerea procedurii civile și restului codului civil.

Pentru o mai bună înțelegere a acestui proces, de un impact formativ decisiv asupra identității românești din Basarabiei, nu doar din punct de vedere juridic, vom explica câteva aspecte legate de statuarea sistemului legislativ rusesc și situația în domeniul justiției la momentul Unirii.

După anexarea Basarabiei în anul 1812, autoritățile ruse au menținut o anumită autonomie a sistemului judecătoresc local, întărită print-un act legislativ din 29 aprilie 1818, întitulat „Proiect pentru cele mai întâi temelii la Obrazovania ocârmuirii politicești din lăuntrul a Oblastei Basarabiei”. Prin acest regulament, întocmit în cea mai mare parte pe baza legilor și așezămintelor locale, s-a menținut aproape în întregime organizarea veche și rânduielile judecătorești, existente în Moldova la începutul sec. XIX, după cum urmează: a. „Ispravniciile de ocoale”, care cercetau micile dispute dintre țărani; b. „Judecătoriile ținutale”, compuse dintr-un președinte numit și doi judecători aleși, care judecau cauzele mai importante, în mod definitiv, până la 1 000 lei și cu drept de apel pentru sume mai mari; c. „Tribunalul criminalicesc și politicesc (civil)” cu reședința la Chișinău, alcătuit dintr-un președinte și patru sfetnici, care aveau competența de a judeca procesele civile, penale și fiscale, venite în apel de la judecătoriile ținutale; d. „Consiliul Suprem” (Verhovnîi Sovet), întocmit după modelul Divanului din Iași și compus din președinte, care era însuși guvernatorul Basarabiei, din patru membri numiți de împărat și alți șase aleși din rândul boierimii locale. Acest organ judeca apelurile și afacerile criminale și civile de mare însemnătate, servind în același timp și ca instanță de casare și de judecare în ultimul resort.

Normele legislative, după care, la acea epocă, se împărțea dreptatea în Basarabia, norme recunoscute formal și de guvernul rus, erau: Obiceiul pământului, consacrat prin anaforalele Divanului Moldovei, prin vechile cărți domnești și mai ales prin Sobornicescul Hrisov a lui Alexandru Mavrocordat din 1785; Colecția de legi romano-bizantine a lui Armenopol; Prescurtarea pravilelor împărătești a lui Andronache Donici, tipărită la Iași în 1814.

Regulamentul din 1818 a fost desființat și înlocuit prin „Așezământul cârmuirii Oblastei Basarabia” din 29 februarie 1818, care punea capăt autonomiei juridico-administrative de scurtă durată a Basarabiei, introducând rusificarea completă a tuturor instituțiilor ei. Invazia dreptului rusesc în domeniul dreptului local a avut o influență dezastruoasă în Basarabia, a cărei viață juridică a fost întotdeauna cârmuită de principiile dreptului romano-bizantin. Conviețuirea și funcționarea laolaltă a ambelor sisteme legislative era imposibilă, pentru că dispozițiile codului rus contraziceau și excludeau complet normele dreptului local moldovenesc. Spre exemplu, dreptul rusesc împărțea bunurile în patrimoniale și agonisite, fiecare având regim legal special, contrar dreptului roman; în dreptul rusesc bărbatul nu putea administra bunurile dotale și nici percepe veniturile, contrar dreptului local moldovenesc; prescripția romană de 40 de ani din dreptul moldovenesc a fost înlocuită cu prescripția de 10 ani din codul rus, făcând astfel să dispară din conștiința basarabenilor deosebirea între uzurpare (luare cu hapca) și prescripție propriu-zisă, prin stăpânire de bună credință, deoarece în dreptul rusesc și stăpânitorul de rea-credință poate după 10 ani deveni proprietar, etc.

În sudul Basarabiei această stare de lucruri a durat până la 1857, când județele Ismail, Bolgrad și Cahul au fost retrocedate României, prin tratatul de la Paris. Departamentul Dreptății din Iași, prin circulara din 22 mai 1857, referitoarea la „organizarea ramului judecătoresc” punea începuturile revenirii în sudul Basarabiei a justiției românești, reinstalată definitiv odată cu noile coduri de legi unificate sub domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Odată cu reanexarea acestui teritoriu la Imperiul Rus în 1878, erau introduse prin ucazul din 24 ianuarie 1879 instanțele și legislația rusă, dar formularea ambiguă a regulamentului a lăsat loc la mari nedumeriri și controverse, unele instanțe din sudul Basarabiei continuând aplicarea codului civil român, altele judecând procesele civile după codul rusesc. Această ambiguitate legislativă a durat în regiune până la Unirea din 1918.

În ceea ce privește Basarabia, atunci în ajunul evenimentelor din 1917-1918 avem următoarea organizare a instanțelor judecătorești:

1. Judecătoriile de voloste (Volostnoi Sud), care funcționau în fiecare voloste (plasă), alcătuite din opt membri, aleși de țărani, dintre care patru erau numiți de congresul județean al judecătorilor. Acestea se adunau de două ori pe lună și judecau disputele dintre țărani după obiceiul pământului;
2. Nacialnicii de Zemstvă (zemskie nacialniki), numiți de Ministerul de Interne, un fel de administratori-judecători, care activau în fiecare voloste și judecau afacerile dintre ceilalți locuitori ai volostei, în afară de țărani;
3. Judecătorii orășenești (Gorodskoi sudia), care funcționau în orașele de reședință ale fiecărui județ (afară de Chișinău), erau numiți direct de Ministerul de Justiție și aveau competența civilă în materie mobiliară până la suma de 500 ruble;
4. Judecătoriile de pace (Mirovoi sudia), care existau în Chișinău (având ca circumscripție o parte a orașului), precum și în județele Ismail și Cahul (în total 10), menținute, împreună cu codul civil român, ca o rămășiță din vechea organizare judecătorească românească;
5. Congresele judecătorilor de pace (Siezd mirovîh sudei), câte unul în fiecare capitală de județ, plus unul pentru orașul Chișinău și care alcătuiau instanța de judecare a apelurilor contra hotărârilor judecătorilor de voloste, a administratorilor-judecători, a judecătoriilor orășenești și a judecătoriilor de pace;
6. Tribunalul regional (Okrujnoi sud) funcționa unul singur pentru toată gubernia Basarabiei, cu reședința în Chișinău (actualmente sediul CFM, strada Vlaicu Pârcălab), având șase secțiuni (trei civilo-comerciale, două penale și una de contencios administrativ). Pe lângă Tribunalul din Chișinău funcționa un număr de 36 judecătorii de instrucție, dintre care șase pentru orașul și județul Chișinău, restul în celelalte județe ale regiunii. Parchetul Tribunalului era compus dintr-un procuror șef de parchet și 14 viceprocurori, parte cu reședința în Chișinău, parte în județe. Magistrații Tribunalului erau numiți de împărat, la propunerea Ministerului de Justiție. În Basarabia nu exista Curtea de Apel, iar apelurile contra sentințelor Tribunalului se îndreptau la Curtea de Apel din Odesa. Senatul din Petrograd era singura instanță de casare pentru întregul Imperiu Rus;
7. Curțile de Jurați, adică tribunalul penal, în număr de 12 persoane, care judecau infracțiuni ce atrăgeau pedeapsa muncii silnice, a recluziunii sau chiar a închisorii corecționale;
8. Instituțiunile tutelare și tribunalele orfanicești. În Basarabia veche erau cinci categorii de instituții tutelare – a nobililor, a orășenilor nenobili, a mazililor, a țăranilor și a clericilor.

În Basarabia erau 58 de notari, care își aveau reședința lor fie în orașele reședință de județ, fie prin târgușoare mai importante. Aceștia erau numiți de președintele Curții de Apel, după recomandarea președintelui Tribunalului, pe baza unui examen ținut înaintea acestuia și a procurorului.

Evident că întreaga ierarhie de foruri, menționate mai sus, funcționa numai în limba rusă, iar singurul mijloc de a obține dreptatea în Basarabia era cunoașterea limbii și legiuirilor rusești. Prin urmare, ea nu putea fi accesibilă decât acelor ce posedau acest mijloc, adică cunoscătorilor limbii și legilor ruse. Drept rezultat, marea masă a populației românești (peste 50% din populația provinciei), care nu vorbea limba rusă, nu se putea bucura de binefacerile justiției, trăind din acest punct de vedere într-o adevărată denegare de dreptate.

Această situație explică fenomenul epocii, cunoscut sub numele de „setea de justiție”, observat la populația băștinașă de funcționarii români trecuți în Basarabia imediat după Unire, care accentuau nevoia urgentării organizării justiției basarabene pe baze naționale.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.