1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Lagărul Măstăcani

La doi kilometri distanță de satul Măstăcani, în partea central-estică a județului Covurlui, s-a aflat un lagăr pentru prizonierii Centrali în anii 1916-1918, așezat deasupra unui iaz format pe cursul râului Bujor, plin de stuf și trestie. Valea Prutului și colinele din Basarabia se vedeau bine din lagăr

Un prim lagăr a funcționat pe o colină din decembrie 1916 până în octombrie 1917. Din tabăra de la Ișalnița au sosit în lagărul de la Măstăcani, la 11 și 12 septembrie 1916, nu mai puțin de 2.995 de prizonieri trupă. Aceștia au fost instalați în barăci, iar paza era asigurată de milițieni din Regimentul 51 infanterie.

Ulterior s-a construit un nou lagăr, pe o altă colină situată în apropiere. Acest lagăr cuprindea 21 de barăci, fiecare dintre acestea pentru 70 de oameni. Barăcile erau bine construite, din scânduri duble, cu ferestre și sobe bune. Prizonierii dormeau pe capre de lemn, acoperite cu împletituri; pături nu existau. Curțile erau largi; WC-urile se aflau la distanță de barăci, erau în stare proastă, neacoperite. Prizonierii aveau haine suficiente în martie 1918, primite prin intermediul Crucii Roșii suedeze; era vorba de 260 de uniforme austro-ungare și 40 germane, plus rufărie.

Apa era bună, adusă cu butoaiele dintr-o sursă aflată în partea de jos a colinei. Bucătăriile erau adăpostite. Hrana era suficientă, cel puțin după aprecierea aspectului oamenilor. Erau totuși nemulțumiri între prizonieri în această privință. Captivii foloseau dimineața alimentele puse la dispoziție de guvernul român, iar seara pe cele primite din Germania. Ei puteau cumpăra ouă cu 50-70 de bani bucata și slănină cu 20 lei kilogramul.

Pentru oamenii care se întorceau din lagărele/detașamentele de muncă exista o baracă folosită drept carantină. Funcționau în lagăr un cuptor de deparazitare cu aer uscat, o spălătorie bună, camere pentru tuns, o sală mare pentru consultații, o farmacie înzestrată cu cele necesare. Crucea Roșie suedeză trimisese cărți prizonierilor de la Măstăcani. Exista în lagăr o capelă cu un preot catolic dedicat.

Starea oamenilor era bună în martie 1918, nu existau paraziți. Cu toate acestea, se înregistrau și cazuri de bolnavi care sufereau de boli grave, enterită tuberculoasă, scabie, reumatism. De altfel, anterior fuseseră repatriați 46 de prizonier invalizi, dintre care 43 de către Comisia română, iar trei de către medicii danezi.

Comandant al acestui lagăr a fost, de la 15 august 1917 până la sfârșitul lunii ianuarie 1918, locotenent-colonelul Nicolae Stoicescu, care li se părea „sever, dar drept” elvețienilor care au fost în zonă. Se știa că fusese un bun administrator. La jumătatea lunii ianuarie 1918, Stoicescu a fost transferat pe aceeași poziție la Șipote. Ulterior, comanda i-a revenit maiorului Constantin Stavarache, văzut de aceiași elvețieni ca „foarte bun și foarte uman”. Elvețienii aveau să evalueze la superlativ ceea ce constataseră la Măstăcani în martie 1918: „lagăr foarte bun, ofițeri excelenți, amplasare frumoasă”. Evident, aprecierea privea doar situația de atunci, nu și ceea ce se întâmplase în anul precedent.

Dintr-un raport elvețian aflăm că în lagărul de la Măstăcani erau, la 11 februarie 1918, 1159 de prizonieri, dintre care 951 austro-ungari, 147 turci, 32 bulgari și 29 germani. O lună mai târziu – aflăm din același raport – la Măstăcani erau înregistrați 1.092 de prizonieri, dintre care 893 de austro-ungari, 147 de turci, 30 de bulgari și 24 de germani. În lagărul propriu-zis erau 115 prizonieri, 28 se aflau în infirmerie, iar 20 în spital. În același timp, erau amintiți și 1364 de prizonieri de război care fuseseră „detașați ca muncitori pe lângă ruși și i-ar fi urmat în Basarabia”. Era o probabilitate, subliniată de altfel de autorii raportului.

La începutul lunii aprilie 1918, conform unei situații românești, în lagărul de la Măstăcani erau 576 de prizonieri. Alții erau detașați la muncile agricole (548) sau în depozitul de subzistență L. Catargiu (42). O situație ulterioară arăta că 572 de prizonieri erau în lagărul Măstăcani, alți 588 fiind detașați la comisiile mixte de rechiziții de la Suceveni și Drăgușeni, la depozitul de subzistență Covurlui, la Vlădești, în spitalul rus din Târgu Bujor și în 11 detașamente mici.

Din datele românești centralizate în 1918 reiese că la Măstacani au ajuns în anii Primului Război Mondial 3623 prizonieri. Mai mult de 80% dintre aceștia erau austro-ungari, în cifre: 3269, dintre care 878 au murit, 1.014 au fost repatriați, 36 eliberați, 123 au evadat, iar 1218 erau dați dispăruți. Germanii au fost în număr de 298, dintre care 45 au murit, 24 au fost repatriați, 101 eliberați, unul evadase, iar 127 dispăruseră. Bulgarii au ajuns în număr mic la Măstăcani, doar 56, dintre care șase au murit, 25 au fost repatriați, cinci eliberați, unul evadase, iar 19 dispăruseră. În situația numerică din care am preluat datele de mai sus, informațiile despre prizonierii turci nu apar, deși, după cum am văzut mai sus, ei erau în număr de 147 în februarie-martie 1918. În total, la Măstăcani au murit 929 de prizonieri, adică aproape o treime din efective. Cei 1.364 de dispăruți apar și în raportul elvețian citat, datele fiind obținute de la oficialitățile române. Este posibil ca situația să fi fost chiar aceasta, dar nu este exclus ca măcar unii dintre prizonieri să fi avut o altă soartă. Cercetările ulterioare ar putea lămuri și acest detaliu.

De lagărul de la Măstăcani au depins mai multe lagăre/puncte de muncă: Rogojeni, Suceveni, Itești, Vlădești, Slobozia-Oancea, Lascăr Catargiu, Drăgușeni, Gara Maria, Fârțănești și Gornești. Despre câteva dintre acestea sunt disponibile unele informații.

Lagărele de muncă Lascăr Catargiu, Vlădești, Rogojeni, Drgăușeni și Slobozia-Oancea

În localitatea Lascăr Catargiu, județul Covurlui, se afla un lagăr/detașament de lucru. Prizonierii lociuiau în barăci de scânduri duble, care aveau o ventilație bună, ferestre și sobe bune, iar pentru dormit capre de lemn, acoperite cu împletituri de stuf. Hainele erau suficiente. Exista o instalație bună pentru spălarea rufelor, iar luminatul se făceau cu lămpi cu petrol. Mâncarea era monotonă, ceea ce îi nemulțumea pe prizonieri. Aceștia lucrau pe domeniile agricole ale statului și primeau câte 70 bani/zi. Unii dintre ei lucraseră anterior în lagărul Galați și nu fuseseră plătiți. La 8 martie 1918, se aflau în acest lagăr 108 prizonieri de război, dintre care 87 maghiari, 10 turci, șapte germani și patru bulgari, care arătau bine; în spital erau opt oameni. Din informații românești, la începutul lunii aprilie 1918 mai erau 42 de prizonieri în lagăr.

Pe malul Prutului, județul Covurlui, la circa 10 kilometri nord de Măstăcani, se afla un lagăr de muncă, mai degrabă un punct de lucru. Prizonierii erau cazați în sat și munceau într-o fermă. În martie 1918, elvețienii au găsit acolo 30 de prizonieri, dintre care 17 turci, 11 maghiari și doi germani. Aceștia erau bine tratați și hrăniți, aveau haine suficiente; nu existau paraziți. Pentru muncă, prizonierii erau plătiți cu 50 de bani pe zi. Pentru comparație, un ou costa 50 de bani, iar un kilogram de slănină 12 lei. Duminica era zi de odihnă. Numărul total al prizonierilor a rămas neschimbat la începutul lunii aprilie 1918, după cum arată documentele românești.

În satul Rogojeni, județul Covurlui, tot pe malul Prutului, la circa 30 de kilometri nord de Măstăcani, un detașament de muncă era amplasat într-o fermă. La 10 martie 1918 se aflau acolo 30 de prizonieri bulgari și un turc. Elvețienii au constatat atunci că oamenii arătau bine, iar pentru munca lor primeau 50 de bani pe zi. În fermele din împrejurimi munceau alți 150 de prizonieri. La începutul lunii aprilie erau înregistrați la Rogojeni 96 de prizonieri.

În localitatea Drăgușeni, județul Covurlui, la circa 40 de kilometri nord-vest de Măstăcani se afla un punct de lucru. Prizonierii erau cazați în locuințe bune, dormeau pe capre de lemn, acoperite cu frunze uscate. Apă era suficientă. Unul din motivele de nemulțumire în rândurile prizonierilor era prețul exagerat al tutunului. Captivii munceau în pădure, inclusiv subofițerii, fiecare dintre ei trebuind să pregătească un metru cub de lemn. Ei reușeau să facă asta în răstimp de șase ore, după care erau liberi; munca le era plătită cu un leu/zi. Oamenii erau bine tratați și aveau o mină foarte bună. La 8 martie 1918, se aflau acolo 73 de prizonieri de război, dintre care 66 de maghiari și șapte turci. O lună mai târziu erau înregistrați la Drăgușeni 91 de prizonieri de război.

La Slobozia-Oancea, la 16 kilometri nord de Măstăcani, pe malul Prutului, la Slobozia-Oancea, județul Covurlui, a funcționat un detașament de muncă. Când au ajuns acolo delegații elvețieni, la 10 martie 1918, au găsit 15 prizonieri, dintre care 13 turci și doi maghiari. Aceștia primeau două mese pe zi, lucrau într-o fermă și erau plătiți cu 50 de bani/zi.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

Lagărul Vaslui

La Vaslui s-a aflat inițial un lagăr de dimensiuni reduse, unde au fost internați îndeosebi ofițeri Centrali, în mai mică măsură trupă. La 17 septembrie 1916 se găseau acolo 46 ofițeri și șapte trupă, la 25 septembrie 1916 erau 57 de ofițeri și 11 trupă, la 30 septembrie 1916 erau 63 de ofițeri și 11 trupă, la 6 octombrie 1916 erau 73 de ofițeri și 13 trupă. De asemenea, au ajuns acolo și patru dezertori și refugiați. Din alte informații, lagărul de la Vaslui avea să reunească, în aceeași toamnă a anului 1916, 2.837 de trupă prizonieri, precum și patru ofițeri refugiați și dezertori. Pentru perioada următoare nu dispunem în acest moment de alte informații.

Lagărul Tecuci

Cazarma Regimentului 6 Roșiori din Tecuci a fost evacuată la sfârșitul lunii august 1916, în vederea cazării prizonierilor. Circa 80 de ofițeri și 2500 trupă trebuia să găzduiască acest lagăr. Lagărul de la Tecuci avea 11 ofițeri și 119 de soldați prizonieri la 5 septembrie 1916, pentru ca ulterior să se înregistreze 125 trupă prizonieri, plus un ofițer și 111 refugiați și dezertori. Garda lagărului era formată din 82 de trupă români.

Între prizonierii de la Tecuci se aflau și 34 de ruși, care ajunseseră acolo încă din perioada neutralității. După intrarea României în război, acești prizonieri își exprimaseră dorința de a se reîntoarce în Rusia. Cei mai mulți dintre ei erau meseriași calificați sau erau capabili să-i asiste pe cei dintâi și să devină la rândul lor meseriși. Aceștia lucraseră anterior în fabrici românești, mai ales de confecții. În septembrie 1916 se lua în calcul trimiterea lor în penitenciarul de la Târgșor, unde existau ateliere de confecții militare.

Corpul 3 Armată avea să precizeze, într-un raport din 5 noiembrie 1916, că în lagărul Tecuci era o situație foarte bună. Cu toate acestea, se amintea în același raport că se sistase ceaiul de dimineață pentru prizonieri, din cauza lipsei zahărului. De asemenea, unii dintre prizonieri aveau nevoie de încălțăminte și îmbrăcăminte de iarnă, pentru aproape toți era nevoie de rufărie, iar pături chiar pentru toți, pentru a putea trece iarna. În același timp, se ordonase plata soldei ofițerilor prizonieri aflați la Tecuci.

În noiembrie 1916, comandantul lagărului Tecuci era căpitanul în rezervă Lucasievici, fost secretar la Ministerul Domeniilor. Prizonierii Centrali din lagărul de la Tecuci au fost transferați în cel de la Șipote, în a doua jumătate a lunii decembrie 1916.

Lagărul Galați

Pentru cazarea prizonierilor de război, la sfârșitul lunii august 1916 au fost puse la dispoziție clădirile Regimentului de Artilerie Călăreață din Galați. Capacitatea acestui lagăr urma să fie de aproximativ 80 de ofițeri și 3000 soldați.

Din lagărul de la Ișalnița au fost aduși la Galați, spre sfârșitul lunii august 1916, 3000 de prizonieri austro-ungari, care urmau să fie folosiți la construirea liniei de cale ferată Galați-Reni. În afară de aceștia, s-au mai aflat în acest lagăr patru ofițeri și 740 trupă refugiați și dezertori. Numărul ofițerilor prizonieri depuși în lagărul Galați aveau să ajungă la 46, în toamna anului 1916.

La începutul lunii octombrie 1916 erau înregistrați în lagărul de la Galați 2.994 de prizonieri, repartizați astfel din punct de vedere al autoidentificării etnice: 1.588 maghiari, 618 austrieci, 314 boemi, 111 slovaci, 98 sârbi, 84 ruteni, 65 croați, 31 polonezi, 26 italieni, 26 evrei, 17 turci, opt bulgari, șase români, doi de alte naționalități. Marele Cartier General a dispus ca prizonierii austro-ungari de origine română, sârbă, croată și italiană să fie așezați într-un cantonament propriu. Atunci când erau scoși la muncă, ei trebuiau grupați separat de maghiari și austrieci. Grupele de toate naționalitățile, inclusiv cele ale ungurilor și austriecilor, aveau șefi aleși dintre gradații prizonieri de etnie română, sârbă, croată și italiană. Maghiarii și germanii erau obligatoriu excluși de la obținerea acestor poziții.

Prizonierii din rândurile trupei erau încă folosiți în octombrie 1916, sub pază, la construirea linei de cale ferată Galați-Reni. Captivii dormeau în vagoane, unii pe paturi, alții pe dușumeaua acoperită cu papură. Vremea se răcise, de aceea se considera necesară instalarea unor sobe. Mâncarea pe care o primeau acești prizonieri era considerată bună; prizonierii primeau aproape tot timpul pește, nu și carne. Tutunul era solicitat în permanență de prizonieri.

Alți prizonieri lucrau pentru ruși, la construirea de barăci sau în port. Aceștia trebuiau păziți de milițieni români – soldați mai în vârstă, utilizați de regulă pentru pază, mai rar în luptă –, dar hrăniți și plătiți de ruși.

Potrivit unui raport din 5 noiembrie 1916, al Corpului 3 Armată, prizonierii de la Galați erau cazați în șase forturi, care erau răspândite pe o distanță de aproape 10 kilometri. Captivilor nu li se dăduse ceaiul de dimineață o perioadă, întrucât zahărul lipsea. O parte a prizonierilor era lipsită de încălțăminte și haine de iarnă, rufăria era necesară pentru aproape toți, iar pentru a putea rezista iernii, tuturor captivilor trebuiau să li se dea pături.

Conform surselor românești din 1918, în lagărul Galați ajunseseră în perioada de funcționare 3.367 de prizonieri Centrali. Austro-ungarii fuseseră în cel mai mare număr, 3.161, dintre care 164 au murit, 2.873 au fost eliberați, 24 au evadat, iar 100 au dispărut. Germanii fuseseră în număr de 204, dintre care șase au murit, iar 198 au fost eliberați. Prizonieri bulgari au fost doar 22, dintre care trei au murit, 17 au fost eliberați, iar doi au dispărut.

La o dată și în împrejurări pe care nu le cunoaștem, lagărul de la Galați a fuzionat cu cel de la Măstăcani.

* Opiniile exprimate aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.