1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Lagărul Vaslui

La Vaslui s-a aflat inițial un lagăr de dimensiuni reduse, unde au fost internați îndeosebi ofițeri Centrali, în mai mică măsură trupă. La 17 septembrie 1916 se găseau acolo 46 ofițeri și șapte trupă, la 25 septembrie 1916 erau 57 de ofițeri și 11 trupă, la 30 septembrie 1916 erau 63 de ofițeri și 11 trupă, la 6 octombrie 1916 erau 73 de ofițeri și 13 trupă. De asemenea, au ajuns acolo și patru dezertori și refugiați. Din alte informații, lagărul de la Vaslui avea să reunească, în aceeași toamnă a anului 1916, 2.837 de trupă prizonieri, precum și patru ofițeri refugiați și dezertori. Pentru perioada următoare nu dispunem în acest moment de alte informații.

Lagărul Tecuci

Cazarma Regimentului 6 Roșiori din Tecuci a fost evacuată la sfârșitul lunii august 1916, în vederea cazării prizonierilor. Circa 80 de ofițeri și 2500 trupă trebuia să găzduiască acest lagăr. Lagărul de la Tecuci avea 11 ofițeri și 119 de soldați prizonieri la 5 septembrie 1916, pentru ca ulterior să se înregistreze 125 trupă prizonieri, plus un ofițer și 111 refugiați și dezertori. Garda lagărului era formată din 82 de trupă români.

Între prizonierii de la Tecuci se aflau și 34 de ruși, care ajunseseră acolo încă din perioada neutralității. După intrarea României în război, acești prizonieri își exprimaseră dorința de a se reîntoarce în Rusia. Cei mai mulți dintre ei erau meseriași calificați sau erau capabili să-i asiste pe cei dintâi și să devină la rândul lor meseriși. Aceștia lucraseră anterior în fabrici românești, mai ales de confecții. În septembrie 1916 se lua în calcul trimiterea lor în penitenciarul de la Târgșor, unde existau ateliere de confecții militare.

Corpul 3 Armată avea să precizeze, într-un raport din 5 noiembrie 1916, că în lagărul Tecuci era o situație foarte bună. Cu toate acestea, se amintea în același raport că se sistase ceaiul de dimineață pentru prizonieri, din cauza lipsei zahărului. De asemenea, unii dintre prizonieri aveau nevoie de încălțăminte și îmbrăcăminte de iarnă, pentru aproape toți era nevoie de rufărie, iar pături chiar pentru toți, pentru a putea trece iarna. În același timp, se ordonase plata soldei ofițerilor prizonieri aflați la Tecuci.

În noiembrie 1916, comandantul lagărului Tecuci era căpitanul în rezervă Lucasievici, fost secretar la Ministerul Domeniilor. Prizonierii Centrali din lagărul de la Tecuci au fost transferați în cel de la Șipote, în a doua jumătate a lunii decembrie 1916.

Lagărul Galați

Pentru cazarea prizonierilor de război, la sfârșitul lunii august 1916 au fost puse la dispoziție clădirile Regimentului de Artilerie Călăreață din Galați. Capacitatea acestui lagăr urma să fie de aproximativ 80 de ofițeri și 3000 soldați.

Din lagărul de la Ișalnița au fost aduși la Galați, spre sfârșitul lunii august 1916, 3000 de prizonieri austro-ungari, care urmau să fie folosiți la construirea liniei de cale ferată Galați-Reni. În afară de aceștia, s-au mai aflat în acest lagăr patru ofițeri și 740 trupă refugiați și dezertori. Numărul ofițerilor prizonieri depuși în lagărul Galați aveau să ajungă la 46, în toamna anului 1916.

La începutul lunii octombrie 1916 erau înregistrați în lagărul de la Galați 2.994 de prizonieri, repartizați astfel din punct de vedere al autoidentificării etnice: 1.588 maghiari, 618 austrieci, 314 boemi, 111 slovaci, 98 sârbi, 84 ruteni, 65 croați, 31 polonezi, 26 italieni, 26 evrei, 17 turci, opt bulgari, șase români, doi de alte naționalități. Marele Cartier General a dispus ca prizonierii austro-ungari de origine română, sârbă, croată și italiană să fie așezați într-un cantonament propriu. Atunci când erau scoși la muncă, ei trebuiau grupați separat de maghiari și austrieci. Grupele de toate naționalitățile, inclusiv cele ale ungurilor și austriecilor, aveau șefi aleși dintre gradații prizonieri de etnie română, sârbă, croată și italiană. Maghiarii și germanii erau obligatoriu excluși de la obținerea acestor poziții.

Prizonierii din rândurile trupei erau încă folosiți în octombrie 1916, sub pază, la construirea linei de cale ferată Galați-Reni. Captivii dormeau în vagoane, unii pe paturi, alții pe dușumeaua acoperită cu papură. Vremea se răcise, de aceea se considera necesară instalarea unor sobe. Mâncarea pe care o primeau acești prizonieri era considerată bună; prizonierii primeau aproape tot timpul pește, nu și carne. Tutunul era solicitat în permanență de prizonieri.

Alți prizonieri lucrau pentru ruși, la construirea de barăci sau în port. Aceștia trebuiau păziți de milițieni români – soldați mai în vârstă, utilizați de regulă pentru pază, mai rar în luptă –, dar hrăniți și plătiți de ruși.

Potrivit unui raport din 5 noiembrie 1916, al Corpului 3 Armată, prizonierii de la Galați erau cazați în șase forturi, care erau răspândite pe o distanță de aproape 10 kilometri. Captivilor nu li se dăduse ceaiul de dimineață o perioadă, întrucât zahărul lipsea. O parte a prizonierilor era lipsită de încălțăminte și haine de iarnă, rufăria era necesară pentru aproape toți, iar pentru a putea rezista iernii, tuturor captivilor trebuiau să li se dea pături.

Conform surselor românești din 1918, în lagărul Galați ajunseseră în perioada de funcționare 3.367 de prizonieri Centrali. Austro-ungarii fuseseră în cel mai mare număr, 3.161, dintre care 164 au murit, 2.873 au fost eliberați, 24 au evadat, iar 100 au dispărut. Germanii fuseseră în număr de 204, dintre care șase au murit, iar 198 au fost eliberați. Prizonieri bulgari au fost doar 22, dintre care trei au murit, 17 au fost eliberați, iar doi au dispărut.

La o dată și în împrejurări pe care nu le cunoaștem, lagărul de la Galați a fuzionat cu cel de la Măstăcani.

* Opiniile exprimate aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

Lagărul de muncă Băcești

Lângă târgul Băcești (pe care elvețienii l-au ortografiat Băsești într-unul din rapoartele lor), acum un secol în județul Roman, astăzi în județul Vaslui, se afla un lagăr de muncă. Într-o vâlcea în pădure existau vreo 15 barăci săpate în sol (bordeie), acoperite cu paie și susținute pe tăvălugi de lemn. Ferestre nu erau, de aceea barăcile erau întunecoase; în schimb, erau călduroase. Exista o sobă bună, prevăzută cu găuri pentru încălzit apă, precum și o mică bucătărie. Drept paturi serveau niște scânduri fără împletituri, fără pături. WC-urile constau într-o rigolă, cu un mic adăpost din scânduri; o latrină deservea un rând de barăci. Prizonierii erau repartizați pe barăci conform naționalității lor. Iluminat nu exista în lagăr, după cum nu erau nici posibilități de distracție.

Bucătăria lagărului era adăpostită și consta în trei gropi săpate în pământ pentru oale. Elvețienii constatau la 5 martie 1918 că prizonierii aveau o mină bună. Totuși, potrivit spuselor prizonierilor, mâncarea era insuficientă, poate având în vedere și efortul pe care îl făceau. Ei primeau 700 de grame de pâine, fasole, varză acră și mazăre. Alimentația prizonierilor se îmbunătățise de la sfârșitul lunii februarie 1918. Apa era luată dintr-o fântână situată la 300 de metri de lagăre, era pământie, tulbure și puțin potabilă.

Îmbrăcămintea reprezenta o mare problemă pentru prizonieri. În vreme ce rufăria era insuficientă, îndeosebi cămășile – mai mulți prizonieri nu aveau deloc această piesă –, hainele erau deșirate.

Prizonierilor li se opreau bani pentru uneltele pe care le primiseră și care dispăreau. De asemenea, li se făceau popriri pentru tutunul care le era distribuit.

Captivii primeau în lagăr bune îngrijiri medicale, iar spitalul din Băcești era bine organizat. În sat existau un cuptor pentru deparazitare și băi; dezinfecția avea loc o dată la 15 zile. La începutul lunii martie 1918 nu existau paraziți.

La 5 martie 1918 erau la Băcești 375 de prizonieri, 44 dintre ei fiind germani. Din totalul captivilor, 202 erau în pădure, iar 18 la spitalul din Băcești. Numărul prizonierilor înregistrați la exploatarea forestieră de la Băcești a crescut în perioada următoare. La începutul lunii aprilie 1918 se aflau acolo 431 de prizonieri, dintre care 280 veniți din lagărul Bârlad, iar 151 de la Șipote.

Prizonierii munceau în pădure și erau plătiți pentru asta. Cei buni câștigau un leu pe zi, însă oamenii considerau că în raport cu efortul depus munca lor nu era just remunerată.

Comandant al lagărului era locotenentul Prumo, în martie 1918, care făcea o bună impresie. Înaintea lui fusese comandant locotenentul Magolda, care era foarte rău, îi bătea pe prizonieri.

De cealaltă parte a vâlcelei în care se găsea lagărul pentru prizonierii Centrali se afla o tabără pentru soldații români. Aceștia locuiau în barăci identice au ale prizonierilor, beau aceeași apă și făceau aceeași muncă.

În apropiere se găsea și un lagăr pentru prizonierii austro-ungari, etnici români din Transilvania, lagăr dependent de cel de la Șipote. Acești prizonieri erau privilegiați, pentru munca depusă erau plătiți cu trei lei pe zi. Până la începutul lunii martie 1918, ei primiseră partea lor de alimente trimise de elvețieni din Iași, precum și un transport făcut de Crăciun, plus cei doi lei pentru fiecare om, distribuiți prizonierilor Centrali în lagărul de la Șipote.

Lagărul de muncă Zorleni

Aflată la opt kilometri nord de Bârlad, localitatea Zorleni, județul Tutova (astăzi în județul Vaslui), era cunoscută prin existența acolo a unei moșii regale, Slobozia-Zorleni - , cumpărată de fostul rege Carol I în 1886. Era vorba de o mare proprietate agricolă, privată, unde se înființase și un orfelinat agricol, în 1898. Între decembrie 1916-martie 1917, când Marele Cartier General al Armatei Române și-a avut sediul la Bârlad, Cartierul Regal a fost instalat la Zorleni, în clădirea orfelinatului „Ferdinand”.

Unii dintre prizonierii de la Bârlad au fost trimiși la Zorleni, pentru a fi folosiți în agricultură, pe moșia regală. Administratorul moșiei era Henry Bolomey, un elvețian care fusese împământenit sub Carol I, iar în 1906 întocmise o monografie a proprietății. Când Guillermin și Stockar au ajuns în lagăr, la 8 martie 1918, unii dintre captivi erau cazați într-o cameră bună, alții într-o șură care nu era prea bine construită, dar unde existau paie din abundență. Elvețienilor li s-a părut că prizonierii aveau o stare bună, cu toate că aceștia se plângeau că mâncarea era insuficientă. Într-adevăr, nu exista mic dejun, prima masă se lua la ora 11:00, iar cea de seară la ora 18:00. În schimb, apa era bună.

Prizonierii trimiși la Zorleni erau folosiți la muncile câmpului, fiind plătiți cu 50 de bani pe zi. Duminica era zi de odihnă.

La 8 martie 1918, se aflau la Zorleni 70 de prizonieri de război, dintre care 65 de maghiari și 15 germani. Numărul prizonierilor avea să crească. La începutul lunii aprilie 1918, din lagărul Bârlad se aflau detașați la Zorleni 92 de oameni.

Lagărul de muncă Albița

La Albița, în apropierea râului Prut, s-a aflat un lagăr de muncă. Existau patru bordeie, în care puteau fi cazați 700 de oameni. Construcțiile erau întunecoase și prost aerisite. Nu existau paturi, nici așternuturi, oamenii dormeau direct pe pământ.

Prizonierii de la Albița au avut o situație foarte grea. Au fost folosiți la construirea de drumuri, dar erau prost îmbrăcați, mulți dintre ei cu picioarele goale, prost hrăniți și neplătiți, iar în plus bătuți. Ca urmare a frigului, degerăturilor, foamei și scorbutului au murit 320 de oameni într-un interval de 15 luni.

La sfârșitul anului 1917 au fost construite patru barăci noi din scânduri, cu ferestre normale, sobe, rogojini și rafturi pentru păstrarea bunurilor personale. La începutul lunii martie 1918, trei barăci noi erau încă în construcție. Tot în curs de construire era un cuptor de deparazitare. WC-urile erau în starea foarte bună și acoperite. Exista o bucătărie bună, adăpostită. Apa se lua direct din Prut. Lagărul nu dispunea de o infirmerie, bolnavii fiind trimiși la Roșiești.

Lagărul Albița avea în evidență 362 de prizonieri la 11 martie 1918, dintre care 126 erau la Fălciu, 104 la Bumbăta, 91 în lagărul de la Bârlad și în spitalul de la Rășești, iar 41 la Scopoșeni. Rămăseseră la Albița doar șapte oameni, toți maghari, care arătau bine în acel moment; din 13 februarie rămăseseră fără muncă. La Comandamentul General al Etapelor, de la Albița, se găseau 414 prizonieri la începutul lunii aprilie 1918, detașați din lagărul Bârlad.

Comandantul lagărului de muncă Albița devenise locotenentul Pîrvulescu din 13 ianuarie 1918; era apreciat ca foarte bun. Înaintea sa fuseseră comandanți locotenentul Stoicescu și locotenentul Dumitrescu, despre care se spunea că erau foarte răi.

Lagărul de muncă Scopoșeni

În satul Scopoșeni, comuna Zberoaia, județul Fălciu (astăzi comuna Gorban, județul Iași) se afla un punct de muncă. Delegații elvețieni au găsit acolo, la 11 martie 1918, un detașament format din 40 de oameni, dintre care 30 de austrieci și patru germani. Prizonierii de la Scoposeni lucrau dincolo de Prut, în Basarabia, în satul Nemțeni, într-un depozit de manutanță, unde cu ajutorul unui utilaj triau sămânță de ovăz. Șapte prizonieri evadaseră în Basarabia.

Vreme de trei luni prizonierii lucraseră într-o fermă la Pogănești, în apropiere de Huși, însă nu fuseseră plătiți, spre deosebire de internații civili, care își primiseră banii. La începutul lunii martie 1918, prizonierii arătau bine, la fel hainele și încălțămintea lor. Plângerile lor priveau hrana. Mai mulți captivi sufereau de hemeralopie („orbirea de zi”), cauza probabilă fiind perioada îndelungată petrecută în bordeiele de la Albița.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.