1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

În afara lagărelor de prizonieri din Moldova, care au funcționat de-a lungul anilor în care România a fost implicată efectiv în război, au existat și câteva lagăre în sudul țării. Este vorba despre lagărele Ișalnița, Mihai Bravu, Slobozia, Hagieni și Brăila.

Lagărul Ișalnița

La Ișalnița – la mai puțin de un kilometru de gara cu același nume și la circa 10 kilometri de Craiova – se afla înainte de război o tabăra de instrucție a armatei. Acolo au fost reținuți înainte de intrarea României în război atât militari din trupele Antantei, cât și din trupele Puterilor Centrale, care ajunseseră pe teritoriul țării în diferite împrejurări. La 1 august 1916 se găseau în lagăr un ofițer, un cadet și 168 trupă dezertori, precum și trei ofițeri, șapte cadeți și 571 trupă refugiați. Capacitatea de cazare era la sfârșitul lunii august 1916 de 8.000 de oameni din rândurile trupei, în 150 de pavilioane, și de 60 de ofițeri. Administrația avea șase pavilioane, iar patru dintre acestea puteau fi amenjate pentru ofițerii prizonieri. Apă exista din abundență.

Au fost internați la Ișalnița și ofițeri austro-ungari capturați la începutul implicării României în război. Întrucât nu existau construcții speciale pentru ei, ofițerii prizonieri au fost cazați în conacul de la Ișalnița, care se afla în proprietatea Ministerului de Război. Dacă soldații locuiau în barăci și dormeau pe paie așternute pe jos, pentru ofițeri erau necesare, conform convențiilor, condiții mai bune, paturi individuale de fier sau de lemn, saltele, pături, lenjerie și articole de toaletă de strictă necesitate. Ișalnița era un lagăr de tranzit, de unde prizonierii erau repartizați altor lagăre.

La Ișalnița erau înregistrați, la 4 septembrie 1916, 15 ofițeri și 3.646 trupă prizonieri, plus trei ofițeri și 740 trupă refugiați și dezertori, pentru ca la 17 septembrie să mai existe doar 119 trupă prizonieri. Paza era asigurată de o gardă românească formată din 240 de militari.

În septembrie 1916 se aflau la Ișalnița și internați civili, inclusiv 19 infirmi. Aceștia din urmă ar fi putut fi trimiși la casele lor, dar decizia aparținea Ministerului de Război.

Prizonierii Centrali de la Ișalnița au fost evacuați în Moldova, în contextul pierderii de către trupele române a sudului României. Autoritățile de ocupație au folosit la rândul lor acest lagăr pentru a-i interna pe prizonierii români. La jumătatea lunii noiembrie 1916 erau deja închiși acolo mai mulți români capturați în timpul luptelor din Oltenia.

Lagărele Mihai Bravu, Slobozia și Hagieni

În cele trei locuri au fost făcute pregătiri pentru internarea prizonierilor încă înainte de război. Informațiile disponibile despre aceste lagăre sunt însă reduse.

Aflată în proprietatea Armatei, tabăra Mihai Bravu era situată la marginea Bucureștiului, avea 8,95 hectare și găzduia în timp de pace Regimentul 22 Artilerie și Batalionul 5 Pionieri. Avea instalații de apă, bucătării, spălătorii, latrine, infirmerie și ale utilități. În apropiere se găsea gara Mihai Bravu. În toamna anului 1916, în acest lagăr au fost internați prizonieri Centrali, dar nu avem date cu privire la numărul lor.

Lângă gara Slobozia se găsea Școala de tragere a infanteriei. Puteau fi cazați cel mult 400 de oameni. Exista instalație proprie de apă.

Una dintre taberele Armatei Române se afla la Hagieni, în suprafață de 7,876 hectare. Gara Hagieni se găsea la circa 15-16 km depărtare. Comunicațiile între gară și tabără erau însă foarte dificile. Apa era suficientă, existau și instalațiile necesarea alimentării unui număr mare de oameni.

Lagărul Brăila

Pentru internarea prizonierilor, la sfârșitul lunii august 1916 s-a dispus ca Regimentul 7 Călărași să evacueze propria cazarmă din Brăila. Unitatea respectivă urma să lase pe loc paturile, saltelele, păturile, cazanele de bucătărie, mesele și întreaga gospodărie necesară întreținerii prizonierilor. Cazarma pentru prizonieri urma să fie îngrădită și separată de celelalte cazămi cu un gard, în cazul în care acesta nu exista. Un pavilion avea să fie rezervat pentru ofițerii captivi, separat de clădirile trupei printr-un gard.

Potrivit dispozițiilor de la sfârșitul lunii august 1916, lagărul de la Brăila urma să aibă o capacitate de circa 80 de ofițeri și 2.000 trupă. În cazul în care nu erau suficiente clădirile din cazarmă, aveau să fie improvizate barăci și bordeie construite în interiorul lagărului. Lagărul de la Brăila era însă puțin pregătit pentru primirea prizonierilor în acel moment. Personalul românesc pentru administrație era redus, doar trei ofițeri, doi contabili, precum și un comandant și instructor al personalului părții sedentare a regimentului din localitate.

***

Lagărele din partea de sud a României au avut o existență scurtă, până la sfârșitul anului 1916, când au fost evacuate în grabă în Moldova, odată cu administrația și trupele române. Evacuarea prizonierilor Centrali a durat circa 40 de zile și s-a făcut fie pe jos, fie pe calea ferată, în vagoane nepotrivite. Pentru acești oameni, slăbiți sau bolnavi, îmbrăcați deseori sumar, slab alimentați, supuși relelor tratamente din partea militarilor români, aflați ei înșiși sub emoția înfrângerilor, a dezastrului general, a fost vorba de un calvar.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

Dincolo de fondul de arhivă și presa timpului, în care se regăsesc aspecte ale spiritului timpului, una din cele mai ample și mai veridice surse de referință asupra procesului de unificare legislativă în Basarabia sunt memoriile lui Vespasian Erbiceanu, căruia îi revine meritul organizării pe baze naţionale a justiţiei basarabene după Marea Unire. Plenar angajat în soluţionarea problemelor de jurisprudenţă din Basarabia, într-un moment crucial când se hotăra calea pe care urma să păşească acest ţinut, lui i se datorează revenirea, la 1918, după mai bine de 100 de ani de influenţă străină, în albia firească a dreptului românesc.

V. Erbiceanu s-a născut în localitatea Bucium, județul Iaşi, la 30 noiembrie 1865. Își face studiile la Academia Teologică din Kiev, unde obține licenţa în teologie, apoi urmează cursurile Facultăţii de Drept a Universităţii din Iaşi, unde l-a avut printre colegi pe Constantin Stere. Perseverenţa de care a dat dovadă în activitatea judecătorească a fost apreciată pe măsură, aşa încât, după mai bine de 10 ani de activitate ca simplu judecător de instrucţie, este înaintat în anul 1910 la onorantul post de prim-preşedinte al Tribunalului laşi.

Din această postură este desemnat de Ministerul Justiţiei al României pentru a pleca la Chişinău, în calitate de consilier tehnic al acestui minister pe lângă Departamentul de Justiție din Basarabia. În adresa de numire nr. 2904 din 31 martie 1918 se spune că Vespasian Erbiceanu este delegat în Basarabia pentru a întreprinde o anchetă amănunţită cu privire la organizarea şi condiţiile de funcţionare ale justiţiei basarabene. La acestea se adăugau şi unele însărcinări verbale primite tot de la minister: de a sonda terenul şi a face investigaţii pregătitoare pentru o nouă organizare a justiţiei basarabene, pe baze pur naţionale, stabilind posibilitatea armonizării şi punerii în concordanţă a legilor ruse cu cele române şi elaborarea cât mai urgentă a unui proiect de lege în această privinţă.

Activitatea lui Vespasian Erbiceanu în Basarabia poate fi segmentată în două etape: cea de consilier tehnic al Ministerului Justiţiei pe lângă Directoratul de Justiţie al Basarabiei - funcţie pe care o exercită între 31 martie şi 14 octombrie 1918 şi în care se manifestă plenar ca legiuitor şi organizator al justiţiei; cea de-a doua etapă, în care este prim-preşedinte al Curţii de Apel din Chişinău, între 15 octombrie 1918 şi 22 septembrie 1923, timp în care dă dovadă de calităţi excepţionale de magistrat şi de cercetător al dreptului.

Memoriile sale referitoare la această activitate au fost adunate în lucrarea „Naționalizarea Justiției și Unificarea Legislativă în Basarabia”, publicată la Monitorul Oficial în anul 1934, care va servi ca reper principal al cunoașterii procesului de reformare a justiției noastre în perioada interbelică.

Erbiceanu relatează cu lux de amănunte momentul venirii sale la Chișinău, la 2 aprilie 1918, și primele zile ale aflării în Basarabia: „la Directoratul Justiţiei, ca şi la Tribunal, lucrările se dresau numai în limba rusă. Nicăieri nu se auzea un cuvânt românesc. Numai jurnalul Sfatul Ţării (publicaţia oficială a Consiliului Directorilor, ce apărea zilnic în Chişinău) era tipărit în două limbi: rusă şi română, aceasta din urmă scrisă cu litere chirilice”.

Pentru a ne edifica asupra „mentalității bolșeviste și antiromânești a magistraților ruși”, în frunte cu președintele Tribunalului Ștefan Luzghin, un rus originar din Pskov, Erbiceanu prezintă câteva cazuri relevante, dintre care cel mai cunoscut era „Cazul Kustevschi”. Vitalie Kustevschi era judecător de instrucție de la Tribunalul Chișinău. În ianuarie 1918, odată cu înaintarea primelor trupe române în Basarabia, acesta în funcția de inspector general al închisorilor din Basarabia a pus în libertate 85 de condamnați din Penitenciarul Chișinău, pe care i-a înarmat cu arme din arestul local, înrolându-i în armata bolșevică, care lupta pentru a împiedica înaintarea armatei române.

Cu toate că delegația sa de inspector general a fost retrasă ulterior, adunarea generală a magistraților Tribunalului l-a reprimit în funcția de judecător de instrucțiune, funcție pe care a exercitat-o până în august 1918, când sesizând investigarea lui Erbiceanu, a evadat peste Nistru.

Alte cazuri relatate: Tabloul mare în ulei al țarului Alexandru II a stat mult timp după Unire atârnat în cabinetul primului procuror din Chișinău, ca o sfidare, și nu a fost ridicat decât tocmai la începutul lunii septembrie 1918; la sărbătorile naționale de 10 mai și 11 august, în locul tricolorului, la Tribunalul Chișinău au fost arborate de dimineață două drapele rusești, care n-au fost coborâte decât după amiază la intervenția poliției; în luna august 1918, Adunarea generală a magistraților Tribunalului Chișinău a protestat contra măsurilor luate de guvernul român de scoate limba rusă din justiție, declarând că „vor transfera Tribunalul Chișinău în Rusia”.

„Justiția în Basarabia, conchide Erbiceanu, era atât de rusificată și astfel întocmită, încât forma cea mai vajnică fortăreață a stăpânirii țariste, care transformase instanțele judecătorești în adevărate unelte de afirmare a puterii sale și de deznaționalizare a provinciei”. Platforma cea mai principală de luptă contra românilor constituia chestia autonomiei politico-administrative a Basarabiei, cu menținerea neștirbită a tuturor instituțiilor și legilor rusești.

Naționalizarea justiției, a școlii, bisericii și a armatei, acordarea drepturilor politice, exproprierea moșiilor și împroprietărirea au fost bine primite de masele rurale moldovenești, „ținute până atunci în opresiune, pasivitate și întuneric”. Țărănime care era într-un câștig imens, s-a adaptat mai ușor decât celelalte straturi sociale, la noua ordine de lucruri creată de stăpânirea românească. „Numai funcționărimea rusească și orășenii, sporiți în mare număr de epave refugiate de peste Nistru, au rămas încă inadaptabili, veșnic nemulțumiți și în așteptarea restabilirii puterii rusești”.

Abia după eșecul armatelor contrarevoluționare a lui Denikin și Vranghel și după triumful definitiv al revoluției ruse, dispărând orice speranțe de reîntoarcere a Rusiei țariste, „basarabenii cari altădată urau și huleau acțiunea noastră de naționalizare a justiției, s-au liniștit, s-au pus pe învățat limba românească și au devenit chiar buni români”, constata magistratul.

Între timp, Vespasian Erbiceanu a întreprins măsuri organizatorice, practice, de asigurare a activităţii judecătoreşti: de exemplu, plata salariilor neachitate magistraţilor de câteva luni (activitatea mai multor judecătorii a fost chiar suspendată din acest motiv). La solicitarea sa, Ministerul Justiţiei a aprobat un buget ce permitea plata restanţelor salariale, precum şi exercitarea normală a justiţiei pe tot parcursul anului. L-au preocupat şi unele probleme în aparenţă minore - de exemplu, cea a uniformei judecătorilor. Într-un raport din judeţul Tighina se menţiona că aspectul uniformei magistraţilor, acoperită de galoane milităreşti, a creat mai multe confuzii între aceştia şi jandarmi, care-i luau drept ofiţeri ruşi şi intenţionau să-i aresteze. Prin circulara nr. 1037 din 22 mai 1918 a Directoratului Justiţiei, emisă la insistenţa lui Vespasian Erbiceanu, portul acestei vestimentaţii a fost interzis.

Starea gravă a justiţiei basarabene se vede şi din următoarele cifre: pe parcursul anului 1917, la cele trei secţii civilo-comerciale ale Tribunalului regional Chişinău, au fost puse pe rol 3 803 procese, din care s-au judecat doar 1 737, iar la secţiile penale au figurat 6 674 procese, finalizate fiind doar 4 899 dosare.

Deopotrivă cu măsurile organizatorice întreprinse, Erbiceanu s-a ocupat şi de o altă latură a misiunii pentru care a fost delegat în Basarabia: crearea justiţiei pe baze naţionale, adecvate noii situaţii a Basarabiei. Conceptul reformei judiciare în Basarabia l-a redactat după mai multe consultaţii cu magistraţii basarabeni Constantin Şeptelici şi Pavel Crăciunescu, ambii judecători la Tribunalul Chişinău, cu avocaţii Ion Pelivan şi Vladimir Bodescu, Nicolae I. Suruceanu, Theodor Inculeţ, notarul N. Botezatu şi Gh. Ohanov, judecător la Tribunal (armean de origine, bun jurist şi cunoscător al limbii române), cu alţi magistraţi sau persoane care, chiar din primele zile după Unire, l-au susţinut în activitatea sa.

Această concepţie, admisă de Consiliul Director al Basarabiei, prevedea: introducerea limbii române în toate instanţele judiciare din Basarabia; desfiinţarea pluralităţii de judecători, prin înlăturarea celor doi judecători asistenţi, aleşi dintre persoane fără cultură juridică (practică introdusă de Guvernul Kerenski în 1917, care însă nu a dat rezultate satisfăcătoare); descentralizarea Tribunalului Chişinău şi crearea câte unui tribunal în fiecare dintre cele nouă judeţe ale Basarabiei; instituirea unei Curţi de Apel pentru toată Basarabia.

Vespasian Erbiceanu era conştient că tărăgănarea reformei în justiţie dădea posibilitate magistraţilor ruşi să domine în continuare viaţa juridică din Basarabia. Dar, în realizarea acestei intenţii trebuia de ţinut cont şi de condiţia Actului Unirii, care prevedea că legile locale se vor aplica în continuare şi vor putea fi modificate de Parlamentul român doar cu participarea reprezentanţilor basarabeni (art. 5). Or, tocmai aceasta era cel mai greu de realizat, întrucât legiuitorul român era descompletat, iar alegerile parlamentare în Basarabia nu erau încă fixate.

Prin urmare, în scopul realizării reformei judiciare în Basarabia, dar totodată pentru a nu neglija prevederile Actului Unirii, s-a ales următoarea soluţie: să se păstreze în continuare legile locale basarabene, inclusiv cele ruseşti introduse aici, dar aplicarea lor să fie îmbrăcată în forme procedurale româneşti. Aceasta se referea la legislaţia dreptului privat, întrucât fondul legilor basarabene fiind de origine romano-bizantină, se identifica cu cea română; legislaţia penală în schimb putea fi introdusă fără a produce perturbaţii în mediul social basarabean, ceea ce, de fapt, s-a realizat relativ repede. Pentru înfăptuirea acestui deziderat, trebuiau scoase din uz unele legi ruse (în primul rând Legea privind organizarea instanţelor judecătoreşti) şi înlocuirea unor articole din procedura civilă rusă cu prevederile similare din cea română. Aceste măsuri s-au adus la îndeplinire destul de uşor, fără a afecta activitatea normală a justiţiei basarabene.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.