1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Lagărul Bârlad

Despre lagărul Bârlad avem la dispoziție surse românești privind îndeosebi funcționarea sa în toamna anului 1916. Informațiile dintr-un raport al elvețienilor René Guillermin și Walther v. Stockar, care au ajuns la Bârlad în ziua de 7 martie 1918, ne permit să reconstituim activitatea din lagăr cu puțin timp înainte de plecarea prizonierilor Centrali.

La sfârșitul lunii august 1916, în vederea primirii prizonierilor de război a fost eliberată cazarma Regimentului 2 Roșiori, situată în partea de sud a orașului Bârlad. Se prevedea internarea în acest lagăr a 80 de ofițeri și 2.500 trupă. La 4 septembrie 1916, se găseau deja în lagăr cinci ofițeri și 943 trupă prizonieri, iar la 17 septembrie 1916 erau doi ofițeri și 3.383 trupă prizonieri.

Potrivit regulilor adoptate chiar în 1916, după ce ajungeau în lagăr, prizonierii erau introduși în manejul închis, iar ofițerii în camere separate. Erau percheziționați cu toții și li se confiscau obiectele de tăiat. Cei care făceau perchezițiile corporale erau doar medicul și agenții sanitari, de față fiind un ofițer și garda. Prizonierii erau împărțiți nominal pe camere și pavilioane. Urma operațiunea legată de igienă, tunderea și dezinfectarea. A doua zi se făcea vizita medicală individuală, starea sănătății și afecțiunile fiecărui prizonier fiind trecute în tabele. Captivii care sufereau de boli infecțioase erau izolați imediat, pentru protejarea celorlalți și a trupei care asigura paza.

Ofițerii prizonieri erau cazați în camere din pavilionul principal al cazărmii. Se acorda o atenție specială ofițerilor de origine etnică română, care erau cazați separat. Și trupa de origine etnică română avea parte de o atenție specială. Nu le era permis prizonierilor să dețină bani, aceștia fiind depuși la administrația lagărului, pe baza unei liste nominale.

Un subofițer român – ajutat de trei soldați dintr-un regiment local – comanda efectivul de prizonieri dintr-un pavilion sau grajd. În interiorul fiecărui pavilion, captivii erau împărțiți pe camere, de care răspundea un prizonier etnic român, iar în lipsa acestuia erau numiți responsabili prizonieri de origine etnică sârbă, italiană, cehă, boemă sau croată; maghiarii și germanii erau excluși de la o asemenea funcție.

Regimentele de infanterie 12 și 52, din Bârlad, păzeau prizonierii în mod alternativ. Cele 40 de posturi de pază erau asigurate de un ofițer, doi sergenți, doi caporali, un trompet și 120 de soldați. Apelul se făcea de trei ori pe zi, la 6:00 dimineața, la 11:00, la 16:00, la 19:00-20:00 era apelul în cameră, iar în cursul nopții se făcea apelul numeric – fără trezirea prizonierilor – de două ori, la orele 23:00 și 3:00. Deșteptarea avea loc la orele 5:00-5:30, urmau igiena personală și ceaiul, apelul, corvezile, întrerupte de pauze scurte, prânzul la 12:00-13:00, alte activități de după amiază, stingerea la ora 21:00.

Prizonierii erau obligați să se supună ordinelor. Păstrarea liniștii și a curățeniei erau obligatorii, localul și mobilierul nu trebuiau stricate. Se pedepsea nesupunerea. Încercarea de evadare, răzvrătire sau tăinuire erau pedepsite cu împușcarea. În caz de rebeliune se putea deschide focul imediat. Dacă un soldat român dispunea, toți prizonierii erau obligați să se culce cu fața la pământ, cei rămași în picioare putând fi împușcați. Reclamațiile prizonierilor direct către comandantul lagărului erau permise atunci când acesta vizita pavilioanele.

Potrivit unor evaluări târzii, cazarma de cavalerie oferea bune condiții pentru prizonieri. Într-un raport al Corpului 3 Armată, de la 5 noiembrie 1916, se aprecia că situația și tratamentul din lagărul de la Bârlad erau „foarte mulțumitoare”. În acel moment, comandant al lagărului era maiorul Ulic. Unii dintre prizonieri aveau însă nevoie de încălțăminte și îmbrăcăminte de iarnă, mai ales de mantale, aproape toți aveau nevoie de rufărie și pentru toți erau necesare pături de învelit, fără care nu puteau rămâne acolo în anotimpul rece.

Lagărul din cazarma de cavalerie a fost înlocuit în ianuarie 1918 cu un an altul, complet nou, amplasat în partea cealaltă a orașului, la circa un kilometru de acesta, în marginea unei coline, lângă drumul principal Vaslui-Bârlad; în apropiere era un teren de aviație. Observatorii îl considerau un lagăr modern, care oferea condiții excelente, era bine organizat, curat și întreținut. Prizonierii erau bine tratați.

Din iunie 1917, comandantul lagărului Bârlad era locotenent-colonelul (în rezervă) Nicolae Constantinescu. El încă deținea comanda în martie 1918. În același timp, medicul maior (în rezervă) Vasile Petrescu răspundea de situația sanitară. Efectivele aflate în scriptele lagărului la 7 martie 1918 erau de 2.973 de prizonieri, împărțiți astfel pe cetățenii: 2.402 austro-ungari, 497 germani, șase bulgari și un turc. În lagăr erau efectiv 961 de prizonieri, dintre care 708 austro-ungari, 246 germani, șase bulgari și un turc. Ceilalți prizonieri erau în diferite detașamente de muncă, cele mai importante aflându-se la Băcești, Zorleni, Albița și Scopoceni.

Noul lagăr era compus din vreo 20 de barăci, făcute din scânduri duble, acoperite cu pânză gudronată, cu o pantă de pământ bătătorit în partea inferioară. Ferestrele erau în număr suficient. Existau câte două sobe din pământ refractar în fiecare baracă. De o parte și de alta a unui culoar central se aflau paturile, formate din două rânduri de scânduri, aflate la 60 de centimetri înălțime; așternuturile erau din paie. Subofițerii și aspiranții stăteau într-o baracă separată, unde existau saltele de paie. Tot într-o baracă separată erau grupați cizmarii și croitorii. Nu existau pături, în schimb hainele și rufăria erau în cantități suficiente, mai ales că în februarie-început de martie 1918 se primise un transport de la Crucea Roșie suedeză.

O baracă adăpostea 60 de prizonieri, care erau grupați pe naționalități. Curți largi înconjurau barăcile. Mai multe fântâni existau chiar în lagăr, apa fiind foarte bună. Spre deosebire de alte lagăre, în cel din Bârlad existau WC-uri acoperite.

Prizonierii primeau hrană suficientă în martie 1918, dovadă și mina lor bună. Li se dădeau 700 grame de pâine pe zi, care era de bună calitate, plus fasole, mazăre etc. Mâncarea era bine preparată în trei bucătării adăpostite, fiecare dintre acestea dispunând de patru oale mari.

Delegații elvețieni au constat la începutul lunii martie 1918 că starea de sănătate a prizonierilor era bună. În acel moment era aproape finalizat un cuptor de deparazitare. De trei săptămâni funcționau deja o etuvă de dezinfecție cu aburi, o instalație de dușuri, cu vestiare la intrare și la ieșire, cu o sală pentru tuns și o alta pentru baie, în care puteau intra 15 oameni odată. Exista și o sală pentru spălarea rufelor. În lagăr nu erau paraziți.

Infirmeria era instalată într-o baracă, în care se afla o sală pentru consultații, văruită integral. La 7 martie 1918 erau internați 38 de bolnavi, dintre care 24 de austrieci și 14 germani, care sufereau de pleurezii, pneumonii și bronșite. Personalul medical era bun, alături de români aflându-se și un sanitar german. Foile de observații erau bine completate, existau medicamente și lapte pentru bolnavi. Nu existau bolnavi contagioși, cu excepția a șase oameni reveniți de la muncă și care aveau râie. Prizonierii erau vaccinați periodic împotriva tifosului și variolei. Erau în schimb șapte prizonieri cașectici sau atinși de nefrită, pleurezie, pneumonie, enterită și anemie, propuși pentru repatriere chiar de medicului lagărului, maiorul Petrescu.

Și la spitalul din Brâlad tratamentul prizonierilor era bun. În schimb, prizonierii spuneau, în martie 1918, că în lagărul de la Bumbăta – sat pe malul Prutului, azi în comuna Vetrișoaia, județul Vaslui – , care depindea de lagărul din Bârlad, spațiile de locuit erau inadecvate, hainele erau insuficiente și se înregistraseră multe decese. Plângeri erau consemnate și cu privire la detașamentul de muncă de la Corni, unde munciseră 800-900 de prizonieri. De asemenea, serviciul medical din spitalul Roșiești lăsa de dorit.

Munca pe care o depuneau prizonierii în lagăr era moderată. Fusese ridicată o capelă catolică, care arăta bine. Preotul român Ulivi venea în fiecare zi pentru a-i vizita pe bolnavi. El le oferise captivilor un armoniu și îi susținea financiar pe cadeți. Prizonierii îl apreciau în mod deosebit pe acest preot.

La începutul lunii aprilie 1918, lagărul Bârlad înregistra 3.090 de prizonieri. Se aflau atunci în lagărul propriu-zis 1.176 captivi, iar 1.914 erau detașați pentru muncă la exploatările forestiere de la Bârnova și Băcești, în agricultură, la Comandamentul Etapelor de la Albița, la Atelierul Militar de Confecții, la Corpul de automobile, într-un detașament de muncă pe lângă Armata a IV-a rusă etc.

Din situațiile numerice românești întocmite în 1918, după plecarea prizonierilor Centrali, reiese că în lagărul de la Bârlad ajunseseră de-a lungul funcționării acestuia 3.320 de prizonieri austro-ungari, dintre care 709 au murit, 1.867 au fost repatriați, 421 eliberați, iar 323 evadaseră. În privința germanilor, aceștia au fost în număr de 1.041, dintre care 177 au murit, 421 au fost repatriați, 411 eliberați, iar 32 evadaseră. Bulgarii fuseseră în număr mic, doar opt, care de altfel reușiseră să evadeze. Ceea ce se remarcă în cazul situațiilor numerice românești privind lagărul de la Bârlad este lipsa categoriei „dispăruților”. În total, din cei 4.369 de prizonieri Centrali aflați în evidențele lagărului de la Bârlad, 886 au murit, ceea ce înseamnă o rată incomparabil mai mică decât în lagărele din centrul Moldovei.

După aprilie 1918, așadar cu puțin timp înaintea semnării păcii cu Puterile Centrale, în lagărul de la Bârlad aveau să fie adunați „prizonierii rămași de la ruși și dezertorii”.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

Câteva lagăre mai mici, unele depinzând de lagărul de la Răcăciuni, de unde de altfel proveneau prizonierii, se aflau în județele Iași și Roman. Era vorba de lagărele de muncă de la Cârjoaia, Stroești și Hodora, situate în zona Cotnari, în nordul-vestul județului Iași, și de Heleșteni, în nord-estul județului Roman. Elvețienii René Guillermin și Walther v. Stockar le-au vizitat în zilele de 3-5 martie 1918, au colectat date importante, care sunt esențiale pentru a înțelege ce s-a întâmplat cu prizonierii Centrali ajunși acolo la un moment dat.

Lagărul Cârjoaia

Satul Cârjoaia se află într-o vâlcea situată aproape de Cotnari, o zonă de păduri și de vii renumite și în urmă cu un secol, și astăzi. La 3 martie 1918, în lagărul de la Cotnari-Cârjoaia se aflau 208 prizonieri, dintre care 140 germani, iar 68 austro-ungari. Alți patru oameni erau în infirmeria de la Stroești. Aproape toți acești prizonieri fuseră capturați la sfârșitul lunii iulie 1917, în timpul luptelor din sudul Moldovei. După 15 zile de la prinderea lor, prizonierii au fost trimiși la săparea tanșeelor. Mulți dintre ei au lucrat în noiembrie și decembrie 1917 în lagărul de la Santa Mare, de care se plângeau câteva luni mai târziu. Acolo fuseseră bătuți, hrăniți prost, iar mulți dintre captivi muriseră. La Cotnari fuseseră aduși la 6 ianuarie 1918.

Prizonierii fuseseră cazați în ianuarie 1918 în colibe de pământ. La începutul lunii martie erau acolo cinci barăci din scânduri, acoperite cu pământ bătătorit și cu paie. Existau ferestre mici și câte două sobe în fiecare baracă. Paturile erau formate din scânduri, iar deasupra puține paie, fără pături. Capacitatea fiecărei clădiri era de 70 de oameni. Curțile din jurul barăcilor erau satisfăcătoare. Dacă hainele prizonierilor arătau prost, în schimb cămăși erau destule, iar încălțămintea era destul de bună. Și la Cârjoaia, WC-urile constau într-o groapă săpată în pământ, neacoperită.

Apa era foarte bună la Cârjoaia și se afla în apropierea lagărului. Mâncarea în schimb era insuficientă. Prizonierii primeau 650 grame de pâine zilnic, înlocuită de două ori pe săptămână cu 800 grame de mămăligă, iar carne de două ori pe săptămână. Un ou putea fi cumpărat cu 50 de bani. Bucătăria era în aer liber și consta în patru gropi săpate în pământ, pentru oalele de gătit.

Starea de sănătate a prizonierilor era deplorabilă la începutul lunii martie 1918, potrivit constatării doctorului Guillermin. Abia la 15 februarie 1918 avusese loc prima deparazitare; nu exista posibilitatea spălării rufăriei. Un medic de la Cotnari venea o dată la două zile în lagăr. Violențele împotriva bolnavilor erau prezente și la Câjoaia. Sanitarul Constantinescu îi bătea pe aceștia cu bastonul.

În ziua de 4 martie 1918, trebuiau să plece la Răcăciuni 17 bolnavi, care aveau furuncule sau răni. Însă mulți prizonieri erau anemici și cașectici, iar de aceștia nu se ocupase nimeni. În opinia doctorului Guillermin, patru germani, care sufereau de anemie, epuizare, gastrită, aveau diaree sau astm trebuiau repatriați, conform prevederilor Convenției dintre români și Centrali, din ianuarie 1918.

Banii pe care îi aveau prizonierii asupra lor în momentul capturării le fuseseră luați, dar încă nu le fuseseră restituiți. Prizonierii au fost folosiți la construirea tranșeelor, muncă pentru care primeau câte 30 de bani pe zi. De la sfârșitul lunii februarie 1918, captivii au fost lăsați să se odihnească. În această situație i-au găsit elvețienii la începutul lunii martie.

Prizonierii avuseseră parte de muncă grea și condiții proaste la Cârjoaia. Doi dintre ei muriseră în lagăr de frig și de epuizare. Cu toate condițiile rele, prizonierii spuneau că acest lagăr era preferabil celui de la Santa Mare.

Lagărul Stroești

La circa șase kilometri de Cârjoaia, într-o pădure, bine amplasată, la Stroești, astăzi în comuna Todirești, se găsea un alt lagăr. Acesta fusese înființat la 19 ianuarie 1918, pentru ca la scurtă vreme după aceea să fie ridicate barăcile, din pământ bătătorit și acoperite cu paie.

Se găseau la Stroești, la 4 martie 1918, 241 de prizonieri, dintre care 148 germani. Regimul din lagăr era identic cu cel de la Cârjoaia. În privința hranei, seara li se dădea prizonierilor mămăligă și o supă de mazare, puțină și fără consistență.

Condițiile igienice erau jalnice. Exista o infirmerie, care însă era întunecoasă și prost aerisită. Un medic venea o dată la două zile pentru a vizita bolnavii, cărora le dădea medicamente, ceea ce părea neobișnuit în acele condiții. Și aici era un sanitar, un farmacist german, care era foarte dur și îi bătea pe prizonieri. Câțiva prizonieri erau extrem de anemici și de epuizați. Bolnavii și invalizii aflați la Stroești urmau să fie trimiși la Răcăciuni, la 5 martie 1918.

Captivii lucrau la construirea de tranșee sau la pădure. Dacă nu terminau munca la timp, erau bătuți cu bastonul. Vinovat de violențele împotriva unui mare număr de prizonier austro-ungari fusese chiar un interpret austriac.

Lagărul Hodora

Hodora era și în Primul Război Mondial, cum este și astăzi, un sat al comunei Cotnari. Elvețienii care l-au vizitat atunci l-au descris drept un sat foarte sărac. La 4 martie 1918, la Hodora erau 200 de prizonieri Centrali, dintre care 15 germani.

Pe o colină situată mai sus de sat existau barăci (bordeie) săpate în pământ și acoperite cu paie, care erau foarte întunecoase, unde anterior fuseseră cazați soldați români. Condițiile erau proaste, prizonierii trebuiau să se dezbrace afară, în plină iarnă. Bucătăria era în aer liber. Apa era adusă într-un butoi, dar era insuficientă. Ca în atâtea alte locuri, WC-urile erau simple gropi în pământ, fără adăpost. Prizonierilor le fuseseră returnați banii reținuți anterior; puteau cumpăra tutun din lagăr.

Munca pe o depuseseră prizonierii fusese la construirea tranșeelor. La începutul lunii martie 1918 erau în repaos. Aveau o stare generală foarte proastă, erau foarte slabi, anemici, mulți așectici. Oamenii fuseseră despăduchiați prima dată abia după jumătatea lunii februarie 1918, cu ocazia vizitei medicilor danezi. Comisia medicală examinase 68 de bolnavi, dintre care trei fuseseră desemnați pentru repatriere. Și în acest lagăr, medicul venea o dată la două zile, din satul Hodora. La infirmeria din sat erau doi sanitari germani, iar doi prizonieri bolnavi erau internați acolo.

Comandantul lagărului, la începutul lunii martie 1918, era locotenentul Constantinescu, descris ca „foarte dur”. Erau înregistrate violențe la adresa prizonierilor și din partea unui sergent român, și din partea unui sergent austro-ungar, acesta din urmă bătându-i pe mai mulți oameni din fostul său regiment.

Lagărul Heleșteni

Un alt lagăr se afla în localitatea Heleșteni, în nord-estul județului Roman, astăzi în județul Iași. Prizonierii erau cazați în patru bordeie, făcute din pământ bătătorit și paie, cu împletituri și sobe. Existau și trei colibe de paie, folosite pentru bucătărie, atelier etc. Spre deosebire de alte lagăre, la Heleșteni se ridicase și o sală mare, acoperită cu paie, unde erau mese și bănci de lemn, unde prizonierii puteau mânca. Apă era suficientă.

O dată la 15 zile se făcea dezinfecția, iar un medic venea zilnic în lagăr. Rezultatele erau vizibile, la Heleșteni nu existau bolnavi.

La 5 martie 1918, se găseau în acest lagăr 301 prizonieri, dintre care 16 germani. În acel moment, la lucru în pădure erau 80 de prizonieri. Cei mai mulți captivi erau utilizați la săparea tranșeelor. Exista o normă zilnică, care consta în săparea a 26 pași de tranșee. În sat erau 100 de prizonieri cazați la diverși locuitori; cei dintâi erau mulțumiți de tratamentul de care aveau parte. Ei purteau să cumpere ouă și tutun.

Prizonierii fuseseră aduși la Heleșteni de la Hănești, unde lucraseră la construirea de drumuri și fuseseră bătuți. La Heleșteni prizonierii erau bine tratați de un sergent român, Nicolai, motiv pentru cei dintâi să-și exprime mulțumirea în fața delegației elvețiene. Comandant era locotenentul Bugenize, care se dovedise foarte bun.

Doctorul Guillermin și căpitanuil Stockar constatau diferențele dintre lagărul de le Heleșteni și lagărele din zona Cotnari. Teoretic condițiile de muncă și regimul erau aceleași, dar în vreme ce în primul loc prizonierii o duceau bine, în celelalte lagăre erau prost tratați, mulți erau bolnavi, inclusiv în stare gravă. Elvețienii apreciau că diferența profundă o dădea la Heleșteni valoarea comandantului.

*

Un alt lagăr funcționase la Cuza Vodă, tot în nordul județului Roman. Prizonierii fuseseră însă mutați din sat la începutul lunii martie 1918.