1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Repatrierea ofițerilor în 1918

După ce s-a convenit eliberarea prizonierilor între Puterile Centrale și România, la 23 martie 1918, comandanții lagărelor germane i-au înștiințat pe ofițerii români că aveau să fie trimiși în patrie. Cum au întâmpinat prizonierii vestea încheierii păcii între Centrali și România, dar mai ales anunțul privind repatrierea aflăm din memoriile unuia dintre ofițerii români aflați în lagărul Breesen. În acel moment, „cu toată febra şi slăbiciunea, am sărit din pat, mi-am strâns toate obiectele, castron, tacâmuri, cămaşa, batistele şi mantaua./ Câtă uşurare!/ O bucurie pe care nu o puteam înţelege încă./ Este vis, este realitate? Mergem în ţară?/ Ştirea aceasta răspândită în lagăr în mod atât de fulgerător mi-a dat noi puteri de viaţă./ Temperatura mea căzuse brusc. Cuvintele de «repatriere» şi ideea de libertate au şters din sufletul meu şi din trupul meu toate cutele suferinţelor./ Eram sănătos, eram fericit./ Nu am cuvinte să descriu această fericire. […]/ Ofiţerii din lagăr, care până acum erau îmbătrâniţi, stafidiţi la faţă, cu îmbrăcămintea zdrenţoasă, cu mantalele zbârcite, pe alocuri arse şi coapte de etuve, cu degetele picioarelor ieşite prin încălţăminte, mi se păreau de acum întineriţi, cu feţele frumoase şi cu privirile clare” (Ilie Stricatu).

Unii dintre prizonieri considerau că eliberarea lor era cauzată de teama germanilor de englezi, neascunzându-și o anume satisfacție la gândul că ulterior germanii aveau să ia locul românilor, în perimetrul de sârmă ghimpată. Prizonierilor li s-au schimbat banii de lagăr în mărci germane de stat, apoi și-au putut face bagajele. Înainte de repatriere, ofițerilor li s-au făcut percheziții. Erau confiscate caietele, însemnările, până și scrisorile. Eliberarea ofițerilor prizonieri aflați în lagăre risipite de-a lungul și de-a latul Germaniei a avut loc la date diferite. În privința câtorva lagăre avem fragmente de informații, care sunt utile pentru a ne face o imagine asupra felului în care a decurs repatrierea.

Cu bunurile strânse în boccele sau în geamantane, pe care le purtau în mâini sau pe umeri, escortați de ofițeri și soldați germani, ofițerii români de la Breesen s-au îndreptat spre gară. În timp ce străbăteau satul Breesen, românii le împărțeau pesmeți femeilor și copiilor germani, aceștia cerând să li se mai dea. Era un semn pentru toți că în Germania criza elementară era o realitate care afecta grav populația civilă. Îmbarcați în trenuri de clasa I și a II-a, trecând prin Austro-Ungaria, prizonierii au ajuns în teritoriul ocupat.

În Gara de Nord din București, repatriații nu au fost lăsați să coboare din tren, în schimb doamnele și domnii de la Crucea Roșie le-au dat, cu acordul germanilor, pâine și cafea neagră. Trenul și-a continuat apoi drumul spre Mărășești, pe unde au trecut în Moldova cei care erau de aici sau aveau familiile refugiate în partea liberă a țării. Mărășeștiul era locul unde, la mijlocul lunii iulie 1918, se făcea schimbul de prizonieri între germani și români.

Prizonierilor de la Helmstedt li s-a spus la sfârșitul lunii mai 1918 că urmau să plece acasă luna următoare. Au pornit în două serii, prima pentru Muntenia, la 5 iunie 1918, a doua pentru Moldova, la 8 iunie 1918. Cei din Moldova au mers cu trenul, prin Ungaria, au trecut prin Timișoara, Caransebeș, apoi prin teritoriul ocupat. Foștii prizonieri români care se întorceau în țară, în iunie 1918, erau frapați să vadă fete românce la braț cu germanii, cum s-a întâmplat la Pitești. Bucureștiul li s-a părut un oraș străin. Erau steaguri ale Centralilor peste tot, uniforme germane numeroase, ofițeri germani la braț cu românce pe Calea Victoriei. Se vedea multă sărăcie în contrast cu mult lux, plus „stricăciunea” (în judecata unui moralist). Cei care aveau ca destinație Moldova au trecut prin Mărășești la 16 iunie 1918. Acolo avea loc predarea actelor de liberă trecere. Prizonierii nu își reprimau bucuria de a fi în „libera Moldovă”, singura parte de țară controlată de guvernul român, văzută în opoziție cu teritoriul ocupat de Centrali.

Ofițerii români prizonierii români din lagărul Gorgast au fost repatriați la 28 iunie 1918, în două serii. Prima serie era formată din ofițerii în rezervă din teritoriul ocupat, iar a doua din ofițerii în rezervă din Moldova și din toți ofițerii activi. Îmbarcați în tren, prizonierii au fost trimiși spre țară prin Breslau, apoi prin Oderberg. La 1 iulie 1918 ajungeau la Vârciorova.

Repatrierea trupei în 1918-1919

În cea mai mare parte, prizonierii români aflați în lagărele germane nu fuseseră repatriați până la încheierea generală a războiului în Europa, în noiembrie 1918. În pofida prevederilor din clauzele păcii separate, Germania întârzia eliberarea prizonierilor de război români, pretextând că avea nevoie de ei ca forță de muncă, pentru a o înlocui pe cea a propriilor cetățeni, concentrați în armată.

Situația nu avantaja decât Germania, care, în afară de faptul că se folosea de forța de muncă a prizonierilor români, obligase România să plătească pentru întreținerea acestora câte două mărci pe zi. Pe de o parte, era o practică percepută ca incorectă, iar, pe de altă parte, era un efort financiar considerabil pentru statul român, aflat oricum într-o situație extrem de dificilă. Când s-a semnat armistițiul între Germania și Aliați, în noiembrie 1918, erau în diferite locuri din Reich, la lucru, între 20.000 și 30.000 de prizonieri români. Alți prizonieri români se aflau în lagăre.

Întârzierea repatrierii a atras nemulțumiri între prizonierii români în noiembrie-decembrie 1918. O „fierbere” evidentă exista în noiembrie 1918 la Lamsdorf. Soldații știau că ofițerii români prizonieri fuseseră repatriați într-o proporție considerabilă în lunile anterioare, unii încă din primăvara anului 1918, și se considerau discriminați. Ei erau convinși că „boierii”, care îi trimiseseră la război cu doi ani înainte, se îngrijiseră numai de-ai lor, de cei bogați. Potrivit unor relatări, s-ar fi văzut steaguri roșii în lagăr, s-ar fi strigat „Jos Regele!”, „Trăiască Republica!”, „Moarte boierilor, capitaliștilor!” etc.

Pentru a combate asemenea idei, unii dintre cei care aveau o anume influență între prizonieri au încercat să canalizeze nemulțumirile acestora într-o direcție națională. Tensiunile de clasă erau convertite în tensiune etnică. Un fost prizonier în lagărul Lamsdorf, preot militar, avea să scrie într-un raport după întoarcerea acasă: „N-am știut că scoți ura cu ură, ura ce aveau [soldații de rând, trupa] contra stăpânilor și boierilor o îndreptam contra rușilor și ungurilor. Se strângeau rândurile. Erau momente de delir”. Pentru repatrierea prizonierilor, în unele locuri s-au trimis vagoane din țară, în vreme ce germanii le-au dat repatriaților rații pentru drum.

În vederea clarificării situației prizonierilor români din Germania, Ministerul de Război al României avea să adopte o măsură de retorsiune. Au fost menținuți în captivitate românească 750 de militari germani din armata lui Mackensen, care fuseseră capturați în timpul retragerii din noiembrie 1918, după semnarea armistițiului.

La sfârșitul anului 1918, românii au constituit o comisie care urma să se deplaseze în Germania, pentru a gestiona problemele privindu-i pe prizonierii de război. Misiunea acestei comisii era să să stabilească împreună cu germanii și Aliații – se puneau speranțe mai ales în sprijinul francezilor – modalitățile de repatriere a prizonierilor români, să stabilească locurile unde puteau fi concentrați aceștia pentru o repatriere rapidă, să se îngrijească de ei – să-i alimenteze și să-i echipeze – până la intrarea în țară, să se îngrijească de hrana și transportul bolnavilor, să-i elibereze pe cei condamnați, să stabilească în ce lagăre muriseră români și să le stabilească identitatea, să se îngrijească de mormintele acestora.

Câteva date cu privire la numărul prizonierilor români repatriați din Germania în 1918-1919

Informațiile din arhivele românești referitoare la numărul prizonierilor români repatriați din Germania sunt neclare. Felul în care au fost întocmite documentele cu privire la prizonieri, în special în timpul războiului și în primii ani postbelici, după metode deficitare, plus lipsa de rigoare au cauzat numeroase erori în legătură cu repatriații din Reich. Chiar dacă acuratețea lor este discutabilă, câteva cifre puse în circulație de istorici merită măcar amintite.

Astfel, o situație a Direcției de Statistică din Ministerul de Război al României arată că până în iulie 1918 fuseseră repatriați din Germania 1.661 de ofițeri și 3.697 trupă. În schimb, din alte documente reiese că din Germania au fost repatriați după încheierea Convenției cu România, în martie 1918, și până la sfârșitul aceluiași an doar 1.850 de ofițeri și 1.020 grade inferioare. În condițiile prăbușirii armatelor Centrale, în toamna anului 1918, germanii au mai eliberat 324 de ofițeri și 47.777 grade inferioare.

Câteva mii de prizonieri români se aflau în teritoriile ocupate din Franța sau revendicate de aceasta. Nu mai puțin de 5.230 de români, grade inferioare, au fost eliberați de armatele aliate la sfârșitul anului 1918. Ei aveau să fie repatriați pe cale maritimă, prin porturile Marsilia și Toulon spre Constanța, în lunile februarie-mai 1919. Pentru repatrierea prizonierilor români din Alsacia și Lorena, după 11 noiembrie 1918, s-au făcut intervenții și din partea unor personalități franceze. Generalul Henri Mathias Berhtelot i-a scris în acest sens chiar mareșalului Ferdinand Foch, comandant general al armatelor Antantei pe Frontul de Vest în momentul capitulării Germaniei.

Potrivit altor surse, în primăvara anului 1919 au fost eliberați din lagărele germane, cu liste nominale, 1.218 ofițeri și 37.024 de grade inferioare români. Alți prizonieri români au fost identificați ca fugiți din lagăre în urma schimbărilor politice din Germania. Mulți dintre aceștia – 1.614 ofițeri și 6.000 grade inferioare – au fost recuperați prin stațiunile de etape aflate la Oderberg, Passau, Cracovia și Viena și repatriați fără liste nominale. Ultimul tren cu prizonieri români a plecat spre România la 21 iunie 1919.

Repatriații amintiți mai sus – în total peste 100.000 – se adăugau celor duși în teritoriul ocupat în 1917, invalizilor trimiși acasă în 1918 (2.191 de oameni) și prizonierilor aflați în Muntenia și Oltenia, care fuseseră eliberați fie în 1917-1918, mai ales țărani trimiși la muncile agricole, fie în noiembrie 1918, după reintrarea României în război, cei din urmă depășind cifra de 60.000.

Tensiunile diplomatice dintre Italia și România au scăzut în perioada anilor 1925-1926 datorită schimbărilor din politica internă a României. Un rol aparte în această privință l-a avut generalul Alexandru Averescu, bun cunoscător și iubitor al Italiei, partizan al unei apropieri față de Italia și prieten apropiat cu mareșalul Pietro Badoglio, apropiat al lui B. Mussolini, pe care-l cunoștea încă din perioada studiilor sale la Școala Superioară de Război din Torino. Averescu a reușit să aducă pe linia de plutire raporturile dintre cele două state, înlăturând divergențele și tensiunile anterioare. Toate acestea au schimbat atitudinea diplomaților italieni față de relațiile dintre România și Italia, inclusiv în chestiunea Basarabiei. S-a pus în discuție încheierea unui tratat comercial italo-român, negocierea taxelor la produsele italiene, obținerea de la guvernul italian a unui împrumut. În urma tratativelor financiare, a fost obținut un împrumut fără dobândă din partea guvernului italian (în materiale) în valoare de 100 de milioane de lire. S-au promis societății italiene AGIP, câteva perimetre petroliere din România, pentru a fi exploatate. Mai rămâneau însă nerezolvate unele chestiuni, între care și problema Tratatului Basarabiei.

În plan extern, Alexandru Averescu reușea la 16 septembrie 1926 o lovitură spectaculoasă, semnând Tratatul de prietenie și colaborare româno-italiană (ratificat la 18 iulie 1927), care chiar dacă nu făcea referiri la eventuala ratificare a Tratatului Basarabiei, așeza relațiile diplomatice și comerciale între România și Italia pe coordonatele unei colaborări eficiente. Țările semnatare nu și-au luat angajamente privind acordarea reciprocă a unui sprijin militar. În eventualitatea atacării României de către vecinii revizioniști, Italia i-ar fi acordat numai un ajutor diplomatic și politic. Pactul de amiciție nu includea nicio aluzie la Tratatul Basarabiei, dar era lesne de înțeles că Guvernul italian prefera să procedeze gradual, dat fiind că în această ecuație era implicată URSS, extrem de sensibilă în problema Basarabiei.

Presa românească a criticat tratatul de prietenie și colaborare, punând accentul pe slăbirea poziției României în chestiunea Basarabiei; fracțiunile politice se criticau între ele în jurul chestiunii ratificării Tratatului Basarabiei, iar încheierea unei convenții economice italo-sovietice făcea Italia să creadă că i se deschideau mari oportunități pentru industria italiană. În realitate, aflarea lui Averescu la Roma a avut, într-un final, consecințe pozitive pentru Basarabia. Astfel, în octombrie-noiembrie 1926, mareșalul Pietro Badoglio, prieten cu Averescu și apropiat al lui Mussolini, sosește la București, însoțindu-l pe ducele de Spoletto.

Se spera mult în capacitatea lui Badoglio de a-l influența pe Mussolini, se miza pe rezultatele care vor urma după vizita în România a principelui italian de Spoletto și a mareșalului Badoglio. În interviul acordat de mareșalul Badoglio ziarelor „Adevărul” și „Dimineața”, se sublinia că „vizita delegației italiene în România nu este decât o consecință firească a tratatului de amiciție care se încheiase la Roma. El [tratatul] va fi începutul unor legături trainice și într-adevăr prietenești între cele două țări”. În chestiunea Basarabiei, mareșalul Badoglio a preferat să se abțină de la comentarii, reiterând că „în ce privește problema Basarabiei ea a fost discutată între conducătorii celor două state, iar eu, ca militar activ, nu pot să mă pronunț asupra ei, și cu atât mai puțin să spun ceva mai mult, decât au găsit de cuviință să declare factorii autorizați”.

În dorința de a-și ține promisiunea în raport cu provincia natală, Averescu insistă asupra vizitei mareșalului Badoglio în Basarabia, care a avut loc între 10 si 12 noiembrie. În contextul vizitei înalților oaspeți, în ziua de 12 noiembrie, consiliul comunal al primăriei Chișinău a ținut o ședință extraordinară cu caracter festiv. În cadrul acestei ședințe a fost anunțat că un grup de consilieri comunali a propus ca, pentru meritele sale pentru propășirea ideii latinității Basarabiei, mareșalul Badoglio sa fie proclamat cetățean și consilier municipal de onoare al Chișinăului. La ora 19 fără un sfert, întors de la Tighina, mareșalul Badoglio a intrat în sala de ședințe a primăriei, însoțit de suita sa, în aplauzele consilierilor. I-a fost dăruită „Monografia Basarabiei” și a fost dată citire Diploma prin care i s-a conferit titlul de cetățean de Onoare al urbei. Badoglio a răspuns prin următoarele cuvinte: „Popoarele român și italian sunt înfrățite nu numai prin sânge, ci și prin suferințele pe care le-au suportat împreună. Viața ambelor popoare a fost marcată de zile grele. Eu, ca fiu al poporului italian, iubesc poporul român și iubirea mea este de la frate la frate. Eu nu sunt diplomat, ci soldat și repet ceea ce am spus de atâtea ori de când sunt în România: la nevoie mareșalul Badoglio e cu voi și veți fi mulțumit de el”. La acea ședință solemnă au luat cuvântul Arhiepiscopul Gurie (viitorul Mitropolit al Basarabiei), Pan Halippa, personalități importante din conducerea Basarabiei. A doua zi mareșalul Badoglio a întreprins o vizită la Soroca, plecând definitiv din România spre Italia în ziua de 16 noiembrie.

Chiar dacă oficial nu s-a făcut nicio aluzie la legătura dintre ratificarea Tratatului Basarabiei de către Italia și vizita mareșalului Badoglio în provincia dintre Prut și Nistru, aceasta a avut o legătură directă, datorită insistenței lui Averescu, cu pregătirea ratificării Tratatului. Mai mult decât atât, vizita a fost reflectată în presa italiana a timpului. Ziarul fascist „Tevere” a văzut în această vizită o viziune de politică externă a lui Mussolini (fără a se pomeni de Tratat), ceea ce făcea vizibil faptul că rolul lui Badoglio, în efortul de convingere a lui Mussolini, a fost substanțial. Printre altele, Agenția italiană de știri „Stefani” a publicat un articol despre tratatul de prietenie dintre România și Italia, inclusiv despre schimbul de scrisori dintre Mussolini și Averescu, în care se menționa că problema ratificării Tratatului Basarabiei (întrebare pusă de Averescu la întâlnirea cu Mussolini) pentru Italia rămânea a fi o chestiune de timp și de oportunitate.

Considerând semnarea tratatului franco-român un succes diplomatic enorm, guvernul sovietic anticipa faptul că România îşi va îndrepta efortul diplomatic pentru semnarea unui acord similar cu Italia. În scrisoarea din 24 august 1926 către ministrul sovietic la Roma N. Kerjenţev, M. Litvinov arată că, fără ratificarea Italiei sau a Japoniei protocolul basarabean nu are forţa unui act internaţional şi nu poate astfel primi apărarea Ligii Naţiunilor, deci şi a Franţei. Şeful diplomaţiei sovietice concluziona că tratatul franco-român va ajunge la adevărata valoare doar după ratificarea convenţiei de către Italia. În acest sens, Manzoni, ministrul Italiei la Moscova, a dat asigurări Kremlinului că Basarabia nu va fi menţionată, sub nici o formă, în tratat şi nici nu va fi subiect de discuţie.

Neliniştea cercurilor politice de la Moscova era, într-adevăr, întemeiată. În această perioadă diplomaţia românească, după cum am relatat mai sus, a dat dovadă de o mobilitate deosebită. Faptul că România se angajase în tratative cu Italia pentru a urgenta semnarea tratatului franco-român oferă doar o explicaţie parţială a acestei iniţiative româneşti. După semnarea acordurilor de la Locarno, devenise evident că Italia, în calitate de stat garant, alături de Anglia, dobândise un loc important în politica internaţională. Situaţia creată de sistemul de tratate de la Locarno obliga România să-şi lărgească reţeaua de tratate ce-i asigurau un plus de securitate.

Mergând pe linia politicii de garantare a frontierelor ţării, I. G. Duca transmitea ministrului român de la Roma, A. Lahovary, o telegramă, în care arăta că tratatul pe care guvernul român intenţionează să-l încheie cu Italia ar trebui să conţină şi garantarea graniţelor actuale. Pentru cercurile vizate în politica externă era clar ce însemna acest lucru. Italia semnase, la 28 octombrie 1920, protocolul basarabean şi nu-l ratificase încă. Odată cu semnarea tratatului româno-italian, diplomaţia românească spera să obţină ratificarea convenţiei asupra Basarabiei din 1920. Pe lângă faptul că ratificarea de către Italia ar fi dat o altă greutate juridică convenţiei, s-ar fi reuşit şi angajarea Italiei în menţinerea status-quo-ului teritorial al României. Mussolini a tergiversat luarea deciziei invocând mereu când motive politice, când economice spre a amâna ratificarea italiană. Indiscutabil că acest fapt era legat de perspectiva relaţiilor sovieto-italiene.

După cum arătam în articolul precedent, în timpul negocierii tratatului dintre Italia şi Uniunea Sovietică, Moscova a pus drept condiţie sine qua-non abţinerea Italiei de la ratificarea protocolului basarabean. În scrisoarea ministrului sovietic la Roma N. Kerjenţev, către Comisariatul Sovietic de externe se arată că, în ceea ce priveşte convenţia asupra Basarabiei, B. Mussolini a declarat că ea nu va fi ratificată şi a promis Moscovei că va proceda la ratificare doar când interesele Italiei nu vor fi afectate. De asemenea, liderul italian a ţinut să accentueze că nu va da garanţii nici asupra frontierelor. Cu ocazia semnării tratatului dintre Italia şi URSS, guvernul italian a declarat într-o notă specială că va ratifica protocolul basarabean când acest lucru nu va periclita interesele generale ale Italiei.

Tratatul dintre Italia și România a fost primit cu nervozitate la Moscova, Kremlinul înaintând Italiei o notă de protest, la 6 octombrie 1926, calificând tratatul ca un act ce ,,minimalizează şansele soluţionării paşnice a problemei Basarabiei pe baza dreptului popoarelor la autodeterminare şi pacificării în Europa de est’’.

Semnarea tratatului româno-italian şi nota de protest a guvernului sovietic a provocat o criză a relaţiilor sovieto-italiene. Acest fapt demonstrează importanţa pe care a căpătat-o problema Basarabiei în relaţiile internaţionale şi în special în politica externă sovietică. În telegrama din 6 octombrie 1926 către Comisarul sovietic de externe, N. Kerjenţev arăta că B. Mussolini a declarat că nota sovietică creează un incident, rupe relațiile amicale şi astfel el va fi nevoit să ratifice protocolul basarabean. Formula tratatului româno-italian dădea posibilitate Italiei să amâne, la infinit, ratificarea tratatului asupra Basarabiei invocând posibilitatea înrăutăţirii relaţiilor cu URSS, menţiona p\rimul-ministru italian.

La rândul său, în discuţia avută cu Gh. Cicerin, referitor la Basarabia, Manzoni a arătat că nu era motiv pentru protest, fiindcă tratatul nu prevedea problema Basarabiei. Gh. Cicerin a replicat că există cele mai serioase motive pentru protest deoarece, până la acel moment, Italia, pur şi simplu, refuza ratificarea protocolului basarabean, iar acum în scrisoarea către A. Averescu, B. Mussolini prevedea posibilitatea semnării sale la momentul oportun. La rândul său ministrul italian a declarat că B. Mussolini nu va semna împotriva URSS protocolul basarabean.

* Mulțumiri dnei conf. univ. dr. Silvia Corlăteanu-Granciuc pentru fondul de articole asupra relațiilor româno-italiene, oferite în sprijinul acestor publicații.