1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Tensiunile diplomatice dintre Italia și România au scăzut în perioada anilor 1925-1926 datorită schimbărilor din politica internă a României. Un rol aparte în această privință l-a avut generalul Alexandru Averescu, bun cunoscător și iubitor al Italiei, partizan al unei apropieri față de Italia și prieten apropiat cu mareșalul Pietro Badoglio, apropiat al lui B. Mussolini, pe care-l cunoștea încă din perioada studiilor sale la Școala Superioară de Război din Torino. Averescu a reușit să aducă pe linia de plutire raporturile dintre cele două state, înlăturând divergențele și tensiunile anterioare. Toate acestea au schimbat atitudinea diplomaților italieni față de relațiile dintre România și Italia, inclusiv în chestiunea Basarabiei. S-a pus în discuție încheierea unui tratat comercial italo-român, negocierea taxelor la produsele italiene, obținerea de la guvernul italian a unui împrumut. În urma tratativelor financiare, a fost obținut un împrumut fără dobândă din partea guvernului italian (în materiale) în valoare de 100 de milioane de lire. S-au promis societății italiene AGIP, câteva perimetre petroliere din România, pentru a fi exploatate. Mai rămâneau însă nerezolvate unele chestiuni, între care și problema Tratatului Basarabiei.

În plan extern, Alexandru Averescu reușea la 16 septembrie 1926 o lovitură spectaculoasă, semnând Tratatul de prietenie și colaborare româno-italiană (ratificat la 18 iulie 1927), care chiar dacă nu făcea referiri la eventuala ratificare a Tratatului Basarabiei, așeza relațiile diplomatice și comerciale între România și Italia pe coordonatele unei colaborări eficiente. Țările semnatare nu și-au luat angajamente privind acordarea reciprocă a unui sprijin militar. În eventualitatea atacării României de către vecinii revizioniști, Italia i-ar fi acordat numai un ajutor diplomatic și politic. Pactul de amiciție nu includea nicio aluzie la Tratatul Basarabiei, dar era lesne de înțeles că Guvernul italian prefera să procedeze gradual, dat fiind că în această ecuație era implicată URSS, extrem de sensibilă în problema Basarabiei.

Presa românească a criticat tratatul de prietenie și colaborare, punând accentul pe slăbirea poziției României în chestiunea Basarabiei; fracțiunile politice se criticau între ele în jurul chestiunii ratificării Tratatului Basarabiei, iar încheierea unei convenții economice italo-sovietice făcea Italia să creadă că i se deschideau mari oportunități pentru industria italiană. În realitate, aflarea lui Averescu la Roma a avut, într-un final, consecințe pozitive pentru Basarabia. Astfel, în octombrie-noiembrie 1926, mareșalul Pietro Badoglio, prieten cu Averescu și apropiat al lui Mussolini, sosește la București, însoțindu-l pe ducele de Spoletto.

Se spera mult în capacitatea lui Badoglio de a-l influența pe Mussolini, se miza pe rezultatele care vor urma după vizita în România a principelui italian de Spoletto și a mareșalului Badoglio. În interviul acordat de mareșalul Badoglio ziarelor „Adevărul” și „Dimineața”, se sublinia că „vizita delegației italiene în România nu este decât o consecință firească a tratatului de amiciție care se încheiase la Roma. El [tratatul] va fi începutul unor legături trainice și într-adevăr prietenești între cele două țări”. În chestiunea Basarabiei, mareșalul Badoglio a preferat să se abțină de la comentarii, reiterând că „în ce privește problema Basarabiei ea a fost discutată între conducătorii celor două state, iar eu, ca militar activ, nu pot să mă pronunț asupra ei, și cu atât mai puțin să spun ceva mai mult, decât au găsit de cuviință să declare factorii autorizați”.

În dorința de a-și ține promisiunea în raport cu provincia natală, Averescu insistă asupra vizitei mareșalului Badoglio în Basarabia, care a avut loc între 10 si 12 noiembrie. În contextul vizitei înalților oaspeți, în ziua de 12 noiembrie, consiliul comunal al primăriei Chișinău a ținut o ședință extraordinară cu caracter festiv. În cadrul acestei ședințe a fost anunțat că un grup de consilieri comunali a propus ca, pentru meritele sale pentru propășirea ideii latinității Basarabiei, mareșalul Badoglio sa fie proclamat cetățean și consilier municipal de onoare al Chișinăului. La ora 19 fără un sfert, întors de la Tighina, mareșalul Badoglio a intrat în sala de ședințe a primăriei, însoțit de suita sa, în aplauzele consilierilor. I-a fost dăruită „Monografia Basarabiei” și a fost dată citire Diploma prin care i s-a conferit titlul de cetățean de Onoare al urbei. Badoglio a răspuns prin următoarele cuvinte: „Popoarele român și italian sunt înfrățite nu numai prin sânge, ci și prin suferințele pe care le-au suportat împreună. Viața ambelor popoare a fost marcată de zile grele. Eu, ca fiu al poporului italian, iubesc poporul român și iubirea mea este de la frate la frate. Eu nu sunt diplomat, ci soldat și repet ceea ce am spus de atâtea ori de când sunt în România: la nevoie mareșalul Badoglio e cu voi și veți fi mulțumit de el”. La acea ședință solemnă au luat cuvântul Arhiepiscopul Gurie (viitorul Mitropolit al Basarabiei), Pan Halippa, personalități importante din conducerea Basarabiei. A doua zi mareșalul Badoglio a întreprins o vizită la Soroca, plecând definitiv din România spre Italia în ziua de 16 noiembrie.

Chiar dacă oficial nu s-a făcut nicio aluzie la legătura dintre ratificarea Tratatului Basarabiei de către Italia și vizita mareșalului Badoglio în provincia dintre Prut și Nistru, aceasta a avut o legătură directă, datorită insistenței lui Averescu, cu pregătirea ratificării Tratatului. Mai mult decât atât, vizita a fost reflectată în presa italiana a timpului. Ziarul fascist „Tevere” a văzut în această vizită o viziune de politică externă a lui Mussolini (fără a se pomeni de Tratat), ceea ce făcea vizibil faptul că rolul lui Badoglio, în efortul de convingere a lui Mussolini, a fost substanțial. Printre altele, Agenția italiană de știri „Stefani” a publicat un articol despre tratatul de prietenie dintre România și Italia, inclusiv despre schimbul de scrisori dintre Mussolini și Averescu, în care se menționa că problema ratificării Tratatului Basarabiei (întrebare pusă de Averescu la întâlnirea cu Mussolini) pentru Italia rămânea a fi o chestiune de timp și de oportunitate.

Considerând semnarea tratatului franco-român un succes diplomatic enorm, guvernul sovietic anticipa faptul că România îşi va îndrepta efortul diplomatic pentru semnarea unui acord similar cu Italia. În scrisoarea din 24 august 1926 către ministrul sovietic la Roma N. Kerjenţev, M. Litvinov arată că, fără ratificarea Italiei sau a Japoniei protocolul basarabean nu are forţa unui act internaţional şi nu poate astfel primi apărarea Ligii Naţiunilor, deci şi a Franţei. Şeful diplomaţiei sovietice concluziona că tratatul franco-român va ajunge la adevărata valoare doar după ratificarea convenţiei de către Italia. În acest sens, Manzoni, ministrul Italiei la Moscova, a dat asigurări Kremlinului că Basarabia nu va fi menţionată, sub nici o formă, în tratat şi nici nu va fi subiect de discuţie.

Neliniştea cercurilor politice de la Moscova era, într-adevăr, întemeiată. În această perioadă diplomaţia românească, după cum am relatat mai sus, a dat dovadă de o mobilitate deosebită. Faptul că România se angajase în tratative cu Italia pentru a urgenta semnarea tratatului franco-român oferă doar o explicaţie parţială a acestei iniţiative româneşti. După semnarea acordurilor de la Locarno, devenise evident că Italia, în calitate de stat garant, alături de Anglia, dobândise un loc important în politica internaţională. Situaţia creată de sistemul de tratate de la Locarno obliga România să-şi lărgească reţeaua de tratate ce-i asigurau un plus de securitate.

Mergând pe linia politicii de garantare a frontierelor ţării, I. G. Duca transmitea ministrului român de la Roma, A. Lahovary, o telegramă, în care arăta că tratatul pe care guvernul român intenţionează să-l încheie cu Italia ar trebui să conţină şi garantarea graniţelor actuale. Pentru cercurile vizate în politica externă era clar ce însemna acest lucru. Italia semnase, la 28 octombrie 1920, protocolul basarabean şi nu-l ratificase încă. Odată cu semnarea tratatului româno-italian, diplomaţia românească spera să obţină ratificarea convenţiei asupra Basarabiei din 1920. Pe lângă faptul că ratificarea de către Italia ar fi dat o altă greutate juridică convenţiei, s-ar fi reuşit şi angajarea Italiei în menţinerea status-quo-ului teritorial al României. Mussolini a tergiversat luarea deciziei invocând mereu când motive politice, când economice spre a amâna ratificarea italiană. Indiscutabil că acest fapt era legat de perspectiva relaţiilor sovieto-italiene.

După cum arătam în articolul precedent, în timpul negocierii tratatului dintre Italia şi Uniunea Sovietică, Moscova a pus drept condiţie sine qua-non abţinerea Italiei de la ratificarea protocolului basarabean. În scrisoarea ministrului sovietic la Roma N. Kerjenţev, către Comisariatul Sovietic de externe se arată că, în ceea ce priveşte convenţia asupra Basarabiei, B. Mussolini a declarat că ea nu va fi ratificată şi a promis Moscovei că va proceda la ratificare doar când interesele Italiei nu vor fi afectate. De asemenea, liderul italian a ţinut să accentueze că nu va da garanţii nici asupra frontierelor. Cu ocazia semnării tratatului dintre Italia şi URSS, guvernul italian a declarat într-o notă specială că va ratifica protocolul basarabean când acest lucru nu va periclita interesele generale ale Italiei.

Tratatul dintre Italia și România a fost primit cu nervozitate la Moscova, Kremlinul înaintând Italiei o notă de protest, la 6 octombrie 1926, calificând tratatul ca un act ce ,,minimalizează şansele soluţionării paşnice a problemei Basarabiei pe baza dreptului popoarelor la autodeterminare şi pacificării în Europa de est’’.

Semnarea tratatului româno-italian şi nota de protest a guvernului sovietic a provocat o criză a relaţiilor sovieto-italiene. Acest fapt demonstrează importanţa pe care a căpătat-o problema Basarabiei în relaţiile internaţionale şi în special în politica externă sovietică. În telegrama din 6 octombrie 1926 către Comisarul sovietic de externe, N. Kerjenţev arăta că B. Mussolini a declarat că nota sovietică creează un incident, rupe relațiile amicale şi astfel el va fi nevoit să ratifice protocolul basarabean. Formula tratatului româno-italian dădea posibilitate Italiei să amâne, la infinit, ratificarea tratatului asupra Basarabiei invocând posibilitatea înrăutăţirii relaţiilor cu URSS, menţiona p\rimul-ministru italian.

La rândul său, în discuţia avută cu Gh. Cicerin, referitor la Basarabia, Manzoni a arătat că nu era motiv pentru protest, fiindcă tratatul nu prevedea problema Basarabiei. Gh. Cicerin a replicat că există cele mai serioase motive pentru protest deoarece, până la acel moment, Italia, pur şi simplu, refuza ratificarea protocolului basarabean, iar acum în scrisoarea către A. Averescu, B. Mussolini prevedea posibilitatea semnării sale la momentul oportun. La rândul său ministrul italian a declarat că B. Mussolini nu va semna împotriva URSS protocolul basarabean.

* Mulțumiri dnei conf. univ. dr. Silvia Corlăteanu-Granciuc pentru fondul de articole asupra relațiilor româno-italiene, oferite în sprijinul acestor publicații.

După ratificarea Tratatului de la Paris de către Franța, obținerea ratificărilor de la puterile care, până la acel moment, nu au dorit să se angajeze în problema Basarabiei – Italia și Japonia - devenea opțiunea prioritară a diplomației românești. În contextul relațiilor româno-italiene din perioada interbelică, ratificarea Unirii Basarabiei cu România de către conducerea Italiei (1927) este un moment cu o valoare simbolică specială. România și Italia aveau poziții și interese aproape identice în ajunul confruntării armate dintre anii 1914 şi 1918, iar tratativele de pace s-au reflectat în relaţii bilaterale excelente – până la ostilitatea fățișă din anul 1940. Sub acest aspect, chestiunea Unirii Basarabiei cu România și ratificarea întârziată a acesteia în Parlamentul Italiei joacă un rol central în orice încercare de a reconstitui cursul confruntărilor și disputelor în relațiile celor două state.

Italia a ratificat documentul abia în anul 1927, acesta devenind, pe parcursul anilor 1920-1927, o chestiune importantă în raporturile româno-italiene, cu implicații internaționale mult mai largi. Cum a fost posibil ca Italia să ratifice abia în anul 1927 tratatul semnat cu 7 ani în urmă – la 28 octombrie 1920 – de recunoaștere a Unirii Basarabiei cu România? Care au fost conjuncturile și cauzele acestei întârzieri? Ce mecanisme și realități au făcut ca diplomația italiană să ezite atât de mult și ce a determinat în ultimă instanță ratificarea tratatului? Cum a fost reflectat acest eveniment în publicațiile periodice italiene și europene ale timpului? La toate aceste întrebări vom răspunde prin acest ciclu de publicații.

În primul rând, România, și Italia au căutat soluții proprii la problemele apărute după război, adoptând măsuri care să asigure stabilitatea internă și externă. România, ghidându-se în politica externă de obiectivul „menținerii frontierelor trasate la sfârșitul Primului Război Mondial” s-a apropiat de linia promovată de Franța: conservarea statu-quo-ul teritorial. Această idee deranja Italia, care se afla, în perioada menționată, într-o anumită încordare diplomatică în raport cu Franța.

Italia, la rândul său, după marea conflagrație, a suportat pierderi umane considerabile, devastarea părții de nord a statului italian, distrugerea parțială a flotei comerciale italiene și contractarea unor uriașe împrumuturi. Implicarea Italiei în conflagrația mondială a

costat-o peste 65 de miliarde de lire. Viața economică a fost puternic afectată de război, intrând în criză, remarcându-se creșterea șomajului, grevele, pericolul răspândirii bolșevismului, care au făcut loc fascismului și ascensiunii lui B. Mussolini.

În al doilea rând, ambele țări au fost preocupate de problema ieșirii din criza de după război, iar în perioada 1920-1923 existase o tensiune între Italia și România, în mare parte cauzată de chestiunea bonurilor de tezaur și a tarifelor vamale.

La începutul anului 1923, ministrul Italiei la București a înaintat ministrului român de externe, I. G. Duca, un memoriu în care cerea Guvernului român să asigure egalitatea de tratament italienilor din România. S-a propus încheierea unei înțelegeri economice care să îmbunătățească relațiile comerciale bilaterale. Guvernul italian devenise interesat de petrolul și lemnul românesc, propunând în schimb mașini agricole și mână de lucru specializată. Problemele de ordin economic erau legate și de consecințele reformei agrare, care prevăzuse exproprierea proprietăților rurale, fără a ține cont de naționalitatea deținătorilor acestora. Printre cei nemulțumiți se numărau englezi, francezi, maghiari, evrei, dar și italieni. Mai acut s-a simțit acest lucru în teritoriile provinciilor unite, inclusiv în Basarabia. Cea mai mare opoziție la aplicarea reformei agrare au manifestat-o marii proprietari din Basarabia. Mulți italieni moșteniseră proprietăți în Basarabia, ca și în alte provincii românești, în urma căsătoriilor încheiate de aceștia înainte de anul 1921. În această situație, la 2 ianuarie 1923, ministrul Italiei la București înaintase un memorandum prin care acuza Guvernul român de tratament diferențiat al proprietarilor de origine italiană. Pe parcursul anului 1923, s-au înregistrat mai multe plângeri și adresări, inclusiv către Liga Națiunilor, în legătură cu pierderea de către latifundiari, supuși italieni, a unor proprietăți din Basarabia.

În cele din urmă, o motivație aparte în explicația acestei ezitări era chestiunea relațiilor diplomatice cu URSS, care, după încercările eșuate în cadrul conferinței de la Genova (10 aprilie - 19 mai 1922) și al celei de la Viena (27 martie - 12 aprilie 1924), de a contesta drepturile României asupra Basarabiei, a reușit, totuși, să se facă recunoscută internațional de jure (1924) și chiar să creeze RASSM (octombrie 1924).

Italia a stabilit relații diplomatice cu URSS la 7 februarie 1924, semnând în grabă un tratat de comerț și navigare ce-i permitea deschiderea unei largi piețe de desfacere în Est. Începând cu anul 1924, odată cu recunoașterea internațională a URSS, s-a intensificat dinamica insistențelor oficialilor români la Roma în chestiunea ratificării tratatului privind Basarabia. Cursul ascendent al raporturilor economice italo-sovietice a dinamizat și relațiile diplomatice româno-italiene. Chiar și Mussolini recunoștea, în august 1924, asiduitatea și insistența diplomatului Alexandru Lahovary, șeful legației române la Roma, în chestiunea Basarabiei.

Pe parcursul anului 1924, chestiunea Basarabiei a stat în epicentrul corespondenței diplomatice Roma-București și Roma-Moscova. „Prudența” diplomaților italieni era dictată mai mult de teama de a nu deteriora considerabil raporturile Italiei cu URSS (printre altele, Italia a fost primul stat european care a stabilit relații comerciale intense cu porturile sovietice de la Marea Neagră, îndeosebi cu Odessa, iar la conferința de la Genova diplomații italieni au acționat cu multă promptitudine pentru reluarea „necondiționată” a raporturilor economice cu Uniunea Sovietică). Putem admite că diplomația italiană a încercat să folosească raporturile româno-sovietice în interese personale, de ordin mai mult economic, pentru a restabili relațiile economice și comerciale cu Rusia Sovietică.

În corespondența perioadei dintre diplomații italieni de la Moscova și Roma se întâlnesc foarte des referiri la diplomația dintre Japonia și URSS. Japonia, care și ea trebuia să ratifice Tratatul privind Basarabia – era legată prin mari interese de statul sovietic (mai ales pe coastele siberiene). Uniunea Sovietică oferea Japoniei piață de desfacere pentru produsele sale industriale, dar și pentru emigrația japoneză. Italia era extrem de atentă la relațiile economice ale acestei țări cu Rusia Sovietică. În acest context, cu ocazia negocierilor acordului comercial italo-sovietic, ambasadorului N. Kerjențev, seful legației sovietice la Roma, i s-au oferit încredințări verbale în sensul că „Guvernul italian nu intenționa pentru moment să ratifice Tratatul Basarabiei”. „Dosarul” Basarabiei era legat plenar de raporturile cu URSS, relații care Italia, din mai multe motive evidente, nu dorea să le tulbure sau să le compromită.

În septembrie 1924, la Roma a fost trimis Alexandru Constantinescu, ministrul agriculturii și domeniilor, pentru o întrevedere cu Mussolini. În cursul ei s-a convenit ca Mussolini să ia contact cu ambasadorul sovietic la Roma pentru a încerca reglementarea problemei Basarabiei într-un mod amical și discret. În cadrul unei audiențe, Mussolini i-a declarat că, în contextul tratatului privind Basarabia, el va ține cuvântul dat de Italia și va examina forma legală sub care va fi efectuată ratificarea. Mai mult, s-a oferit să intervină pe lângă Soviete, astfel încât acestea să recunoască Unirea Basarabiei cu România. În ce condiții? Printr-un schimb: Basarabia contra tezaurului României la Moscova (nu este clar din context dacă oficialul român a acceptat această inițiativă).

Întâlnirile și corespondența diplomaților români și italieni au continuat și pe parcursul anului 1925, relevante pentru primăvara anului sunt cele între ministrul de externe I. G. Duca și ministrul italian baronul Pompeo Aloisi, șeful legației Italiei la București, în cadrul cărora oficialul român a insistat asupra ratificării tratatului de Unire a Basarabiei cu România, chestiune la care Aloisi a răspuns că nu considera oportună ratificarea acestuia, invocând diverse pretexte, printre care și că „România boicotează Italia în rezolvarea mai multor chestiuni, inclusiv financiare”.

Problema a fost acerb discutată în Parlamentul României. Până și Nicolae Iorga a făcut, în ziua de 7 mai 1925, o interpelare cu privire la politica externă a României, interpelare care a ajuns la Mussolini și care prezenta situația politicii externe românești. Iorga caracteriza politica externă a României (cu spiritu-i critic cunoscut) în felul următor: cu Franța relațiile sunt doar călduțe, pentru că unele cereri economice ale României au fost respinse. Referindu-se la Anglia, Iorga afirma că în acele momente România nu ar avea nicio relație cu aceasta, dacă nu ar fi la mijloc influența lui Titulescu. Cu Italia, relațiile României nu au atins cota potrivită, spunea Iorga, cu Italia nu se colaborează la nivelul oportunităților, nici măcar în plan economic.

După aceste dezbateri a urmat un schimb activ de scrisori oficiale între București și Roma. În vara anului 1925, au avut loc mai multe vizite ale oficialilor români în Italia, inclusiv a regelui Ferdinand I.

Divergențele și tensiunile dintre Italia și România au scăzut în perioada anilor 1925-1926, inclusiv datorită schimbărilor din politica internă a țării (schimbarea guvernului). Un rol aparte în această privință l-a avut generalul Alexandru Averescu, bun cunoscător și iubitor al Italiei, prieten apropiat cu generalul Pietro Badoglio. Averescu a reușit să aducă raporturile dintre cele două state pe linia de plutire, înlăturând divergențele și tensiunile anterioare. Anume odată cu venirea sa la putere s-a pavat calea spre ratificarea tratatului basarabean, fapt pe care-l vom releva în articolul următor.

Mulțumiri dnei conf. univ. dr. Silvia Corlăteanu-Granciuc pentru fondul de articole asupra relațiilor româno-italiene, oferite în sprijinul acestor publicații.