1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Germanii au transferat în Muntenia și Oltenia, în anii 1917-1918, prizonieri proveniți din mai multe armate aliate.Unii dintre ei fuseseră capturați în timpul luptelor din sudul României, cum a fost cazul cu rușii, alții aveau să fie aduși special în acest spațiu, cum s-a întâmplat cu italienii, dar mai ales cu nord și central africanii din trupele coloniale franceze, precum și cu indienii din trupele coloniale britanice.

Astfel, potrivit unei situații, în primul trimestru al anului 1917 erau în sudul României nu mai puțin 10.712 de prizonieri ruși. La începutul anului 1917, în București puteau fi văzuți prizonieri italieni, care erau puși să curețe zăpada de pe străzile orașului. Erau foarte prost hrăniți, dar aveau străluciri de bucurie în ochi când unii trecători români își exprimau solidaritatea cu ei.

Jihadul – „arma secretă” a germanilor

Toate statele europene care aveau colonii în Africa sau în Asia au recrutat autohtoni fie în forțele de poliție, fie în armatele coloniale. Odată cu începerea Primului Război Mondial, pentru a acoperi golurile tot mai mari provocate de pierderile de pe frontul de Vest, soldați din Algeria, Maroc, Tunisia, Senegal, din centrul Africii sau din Indochina au luptat pentru Franța la Verdun sau în alte locuri, în vreme ce militari din India au făcut același lucru pentru Marea Britanie în Belgia sau pe Somme. Mulți dintre ei au fost uciși sau răniți, alții au fost luați prizonieri și au ajuns în lagărele germane.

Pentru a-și destabiliza adversarii, marile puteri au încercat să creeze și să răspândească diferiți „viruși” ideologici. Islamul era văzut ca o „armă secretă” germană, care putea fi îndreptată împotriva Marii Britanii și Franței, dar și contra Rusiei. Printre altele, germanii au încercat să-i recruteze pe unii dintre prizonierii musulmani originari din nordul Africii ori din India. S-au făcut demersuri pentru a-i mobiliza pe prizonieri în vederea jihadului împotriva britanicilor și francezilor, care controlau în diferite forme teritorii întinse și populații numeroase din lumea islamică. În vederea atingerii acestui scop, germanii au colaborat îndeaproape cu otomanii, aliații lor în estul Mediteranei și în Orientul Mijlociu. Orientalistul german Max von Oppenheim, care avea o lungă experiență și contacte în aceste zone, a jucat un rol foarte foarte important în această întreprindere îndrăzneață, susținută și de kaiserul Wilhelm al II-lea.

La Halbmondlager („Lagărul Semiluna”), în Wünsdorf, astăzi parte a orașului Zossen, la sud de Berlin, au fost adunați în anii 1914-1917 circa 5.000 de prizonieri, în majoritate musulmani. O secțiune separată era rezervată indienilor non-musulmani. Cu toții au fost bine tratați și își puteau practica religia. Pentru musulmani a fost ridicată chiar o moschee, o structură de lemn care imita Domul Stâncii, având alături un minaret care arăta influența otomană. Aproape 3.000 de prizonieri au fost recrutați în unitățile care urmau să lupte în Africa de Nord și în Orientul Mijlociu. În cele din urmă, din motive diverse, inclusiv ca urmare a entuaziasmului scăzut din partea „recruților”, acțiunea a eșuat. Francezii și britanicii au menținut un control ferm în propriile imperii coloniale asupra teritoriilor populate de musulmani.

Lagărele din Bărăgan și Teleorman

Unii dintre prizonierii Aliați care fuseseră în lagărul de lângă Berlin aveau să ajungă în sudul României, după ocuparea acestui teritoriu de către Centrali. Potrivit unor date, germanii au adus în Muntenia, în martie 1917, între 2.000 și 3.000 de algerieni, senegalezi, dar și foști luptători din Africa centrală, anamiți (locuitori din Vietnamul de astăzi) și indieni. Toți acești prizonieri urmau să fie reuniți în așa-numite „lagăre agricole”, pentru a efectua munci ușoare în agricultură.

Prizonierii aliați din colonii au fost repartizați în mai multe lagăre. La Slobozia și la Morile-Mărculești, județul Ialomița, pe moșiile fraților Dumitru și Nicolae Seceleanu, funcționau două lagăre de prizonieri. Cel de la Slobozia era pentru prizonieri din coloniile franceze. Lagărul de la Morile-Mărculești cuprindea atât prizonieri indieni (460 la număr), proveniți din armata Imperiului Britanic, cât și prizonieri coloniali francezi. Alte lagăre au funcționat la Mănăstirea, pe un domeniu al prințului Carol, tot în județul Ialomița (în vechile sale limite teritoriale), și la Turnu Măgurele, județul Teleorman. Deși musulmanii erau majoritari, existau și prizonieri de alte religii. Spre exemplu, la Mănăstirea se găseau mulți senegalezi catolici, amintiți în jurnalul său de episcopul romano-catolic al Bucureștiului, Raymund Netzhammer.

Oamenii politici români din teritoriul ocupat au aflat de existența acestor prizonieri de război Aliați imediat după aducerea lor în Muntenia. Se știa inclusiv că erau într-o stare foarte proastă. Alexandru Marghiloman aflase informații în acest sens de la Dumitru Seceleanu, care îi era coleg de partid, și avea să noteze în jurnalul său, la 11 aprilie 1917: „în Ialomiţa s-au adus, pentru lucrul câmpului, prizonieri francezi de culoare[,] chiar şi annamiţi. Sunt aşa de slabi, din lipsă de hrană, încât munca lor e inexistentă”.

Antropologul Leon Frobenius în Bărăgan

Un rol esențial în aducerea în România a prizonierilor africani și asiatici l-a jucat Leo Viktor Frobenius. Aceasta a fost unul dintre antropologii germani de renume din prima jumătate a secolului XX, care a avut contribuții remarcabile și în arheologie. Născut în 1873, Frobenius a început să facă explorări sistematice în Africa la începutul secolului XX. La începutul Primului Război Mondial a fost implicat într-o acțiune mai amplă de susținere a intereselor germane în nord-estul Africii, în Eritreea și Etiopia, însă fără succes.

Din primăvara anului 1917, Frobenius a făcut vizite numeroase în lagărele din România, unde se aflau prizonieri din zonele coloniale. Au fost continuate studiile asupra culturilor africane și orientale care se desfășuraseră anterior la Halbmondlager, în Wünsdorf. Din echipa lui Frobenius au făcut parte nume importante ale științei din Germania, între care orientalistul Heinrich Lüders, indo-germanistul Wilhelm Schulze și etnologul Leonhard Adam. Lagărul de la Morile-Mărculești era comandat de locotenentul R. Hollman, care în această perioadă a făcut interviuri cu caracter etnografic, utilizate în texte publicate în perioada interbelică.

Interesat și de arheologie, Frobenius a făcut sondaje arheologice în siturile eneolitice (cultura Gumelnița) de la Cunești și Chiselet, județul Ialomița, în limitele administrative de atunci. Săpăturile s-au efectuat între aprilie-septembrie 1917, iar descoperirile preistorice au fost duse în Germania.

Populația locală românească din Bărăgan a stârnit la rândul ei interesul lui Frobenius. Au fost realizate numeroase fotografii de către echipa lui Frobenius. Unele priveau localitățile din zonă, arhitectura rurală, portul, obiectele din gospodărie și ocupațiile tradiționale ale localnicilor. S-au adăugat numeroase schițe cu aceeași tematică, realizate de pictorul Rudolf Schweitzer-Cumpăna, care avea origini germane. Acesta a luptat în Armata Română și a căzut în captivitate germană, în 1916, iar în 1917 a revenit în țară cu sprijinul lui Frobenius. Alte fotografii i-au imortalizat pe prizonierii de război Aliați în timpul ocupațiilor cotidiene, la muncă, în perioadele de repaus.

În paralel cu acțiunile de contracarare a intențiilor italiene de a ratifica protocolul basarabean, Uniunea Sovietică a desfășurat o amplă activitate diplomatică în vederea influențării Japoniei pentru a se a se abține de la ratificarea tratatului din 28 octombrie 1920, pe care România îl socotea ca bază juridică a dreptului său asupra Basarabiei. Japonia a fost unica putere extra-europeană care și-a pus semnătura pe Tratatul de la Paris și după ratificarea acestuia de către Marea Britani, Franța și Italia, rămânea ultima putere care nu-l ratificase.

În contextul politicii regionale asiatice, Japonia a privit relațiile cu Uniunea Sovietică altfel decât restul puterilor europene semnatare, chiar dacă angajamentul de a ratifica tratatul de la Paris n-a fost negat de partea niponă până la mijlocul anilor 1920. Momentul de cotitură în schimbarea acestei optici din partea diplomației de la Tokyo l-a constituit semnarea noului tratat dintre Japonia și URSS.

Convenția de bază sovieto-japoneză a fost un tratat de normalizare a relațiilor dintre Imperiul Japoniei și Uniunea Sovietică, semnat la 20 ianuarie 1925. Ratificările au fost schimbate la Beijing la 26 februarie 1925, iar acordul a fost înregistrat în seria de tratate a Ligii Națiunilor la 20 mai 1925. În urma înfrângerii Imperiului Rus în războiul ruso-japonez din 1904–1905, relațiile de cooperare între Rusia și Japonia au fost treptat restabilite prin patru seturi de tratate semnate între 1907 și 1916. Cu toate acestea, prăbușirea dinastiei Romanov, urmată de Revoluția bolșevică și de intervenția siberiană japoneză a creat o neîncredere puternică între Japonia și Uniunea Sovietică nou fondată.

În urma unei serii de negocieri purtate la Beijing în 1924-1925, Japonia a fost de acord să extindă recunoașterea diplomatică către Uniunea Sovietică și să-și retragă trupele din jumătatea nordică a insulei Sahalin. În schimb, Uniunea Sovietică a acceptat să onoreze prevederile Tratatului de la Portsmouth și să reexamineze toate celelalte tratate între fostul Imperiu Rus și Japonia, inclusiv Convenția privind pescuitul din 1907. Tratatul a fost semnat de către Lev M. Karahan, ambasadorul Uniunii Sovietice în Japonia, și Kenkichi Yoshizawa din partea Japoniei.

În legătură cu semnarea Convenţiei privind principiile de colaborare între URSS şi Japonia, avea loc un schimb de note între reprezentanţii celor două ţări. Ambasadorul sovietic L. Karahan a ţinut să arate că la 28 octombrie 1920, cinci state, inclusiv Japonia, au semnat la Paris un acord care recunoştea „anexarea la România a teritoriului Basarabiei, care aparținuse URSS” (un fals istoric, pentru că Basarabia niciodată nu aparținuse URSS – n.a.). Luând în considerare bunele relaţii stabilite între URSS şi Japonia, se arată în nota sovietică, guvernul de la Moscova crede că Japonia nu va ratifica acest acord, împotriva căruia guvernul sovietic şi-a anunţat protestul în repetate rânduri. În nota sa de răspuns, ambasadorul nipon Yoschizawa a declarat că, atât timp cât tratatul amintit nu va fi ratificat de toate puterile europene semnatare, guvernul Japoniei nu intenționează să-l ratifice, socotind că el vizează o problemă exclusiv europeană.

Primii ani de la instituirea relației diplomatice dintre cele două state s-au caracterizat printr-un calm, care a fost în principal rezultatul restricționării parțiale în politicile expansioniste ale Imperiului Japonez înainte de 1931, precum și nevoia sovietică de a restabili relațiile cu China din cauza războiului din 1929. Deja în 1925, imediat după stabilirea relațiilor, guvernul japonez și-a retras forțele din partea de nord a Sahalinului, capturat de armata japoneză în timpul intervenției sibiene. Perioada de la restabilirea relațiilor nipono-sovietice și invazia Japoniei în Manciuria (1925-1931) a intrat în istorie ca epoca „Colaborării Tacite” între URSS și Japonia, în care cele două puteri și-au împărțit tacit sferele de influență în regiune.

Anume în legătură cu această perioadă de mariaj politic putem înțelege abținerea diplomației de la Tokyo de la ratificarea protocolului basarabean, semnat la 20 octombrie 1920. Expusă la puternice presiuni din partea Uniunii Sovietice şi ghidată de propriile interese în Asia, Imperiul Japonez nu și-a onorat obligațiunile asumate la Paris și n-a ratificat tratatul. Telegrama lui L. Karahan către ministrul sovietic la Tokyo confirmă existenţa insistenţelor diplomaţiei sovietice în vederea influenţării poziţiei Japoniei. În mesaj, se arată că întoarcerea Japoniei la problema ratificării protocolului basarabean era neaşteptată şi contravenea liniei de apropiere între cele două ţări.

Guvernul sovietic găsea inadmisibil ca Japonia, care a semnat acest act când se afla în stare de război cu Rusia sovietică, să-l ratifice după stabilirea relaţiilor normale cu URSS. În continuare, diplomatul sovietic amintea că, în 1925, Yoschizawa l-a asigurat pe Karahan că problema Basarabiei nu interesează Japonia şi că ea nu se va amesteca în afacerile europene. Ratificarea protocolului de către Japonia va avea un efect greu de presupus în URSS, cu atât mai mult cu cât acum doar de Japonia depindea ,,legiferarea ocupării Basarabiei’’. În încheiere Karahan a ținut să precizeze că dacă Italia era cointeresată în ratificarea protocolului, atunci Japonia nu are niciun interes cu România, iar ratificarea ar însemna ca Japonia, sub influenta Angliei, aderă la lupta pe care ultima o duce împotriva URSS.

În timpul discuţiei avute cu reprezentantul sovietic Dovgalevski, ministrul nipon de externe Dabuty a declarat că problema ratificării protocolului nu a fost pusă oficial. Ministrul japonez i-a comunicat lui Dovgalevski că la Tokyo a sosit trimisul român Vasiliu, care urma să aibă o întâlnire cu primul-ministru G. Tanaka, pentru a cunoaşte poziţia japoneză în problema Basarabiei. Dabuty personal s-a pronunţat împotriva ratificării, dar a arătat că exista o presiune puternică asupra guvernului nipon din partea corpului diplomatic englez, francez şi italian.

În aceste condiţii, la 24 mai 1927, avea loc întâlnirea dintre Dovgalevski şi Tanaka la care s-a discutat tratatul de neagresiune sovieto-nipon şi problema Basarabiei. Diplomatul sovietic a declarat că URSS speră că guvernul nipon nu va dori înrăutăţirea relaţiilor cu Moscova şi nu va ratifica protocolul basarabean, cu atât mai mult cu cât Japonia nu era interesată în problema Basarabiei. Primul-ministru nipon a arătat că este conştient că ratificarea protocolului ar fi un act neloial faţă de URSS, însă refuzul de a-l ratifica ar fi fost interpretat de statele cointeresate ca un act neloial faţă de ele după ce Japonia a semnat protocolul. În încheiere, Tanaka a declarat că guvernul nipon este într-o situaţie dificilă, însă a promis că va soluţiona această problemă reieşind din politica amicală a Japoniei faţă de URSS.

Angajată în lupta pentru hegemonia în Asia, Japonia a ezitat să provoace Uniunea Sovietică într-o problemă care nu viza interesele sale. În momentul când pregătea operațiunile militarea împotriva Chinei și ieșirea din Societatea Națiunilor, guvernul nipon a preferat un tratat de neagresiune cu URSS, decât ratificarea unui tratat care i-ar fi atras ostilitatea Kremlinului. Lipsa de ratificare din partea Japoniei nu diminuează în vreun fel importanța Tratatului din 28 octombrie 1920, cu atât mai mult că partea japoneză recunoștea că „el vizează o problemă exclusiv europeană”. Din contra, semnarea acestui acord la Paris a fost o dovadă a recunoașterii internaționale a alipirii Basarabiei la România, iar toate puterile europene – Marea Britanie, Franța și Italia – l-au ratificat, recunoscând caracterul românesc al provinciei și revenirea sa la România.