1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

După ratificarea Tratatului de la Paris de către Franța, obținerea ratificărilor de la puterile care, până la acel moment, nu au dorit să se angajeze în problema Basarabiei – Italia și Japonia - devenea opțiunea prioritară a diplomației românești. În contextul relațiilor româno-italiene din perioada interbelică, ratificarea Unirii Basarabiei cu România de către conducerea Italiei (1927) este un moment cu o valoare simbolică specială. România și Italia aveau poziții și interese aproape identice în ajunul confruntării armate dintre anii 1914 şi 1918, iar tratativele de pace s-au reflectat în relaţii bilaterale excelente – până la ostilitatea fățișă din anul 1940. Sub acest aspect, chestiunea Unirii Basarabiei cu România și ratificarea întârziată a acesteia în Parlamentul Italiei joacă un rol central în orice încercare de a reconstitui cursul confruntărilor și disputelor în relațiile celor două state.

Italia a ratificat documentul abia în anul 1927, acesta devenind, pe parcursul anilor 1920-1927, o chestiune importantă în raporturile româno-italiene, cu implicații internaționale mult mai largi. Cum a fost posibil ca Italia să ratifice abia în anul 1927 tratatul semnat cu 7 ani în urmă – la 28 octombrie 1920 – de recunoaștere a Unirii Basarabiei cu România? Care au fost conjuncturile și cauzele acestei întârzieri? Ce mecanisme și realități au făcut ca diplomația italiană să ezite atât de mult și ce a determinat în ultimă instanță ratificarea tratatului? Cum a fost reflectat acest eveniment în publicațiile periodice italiene și europene ale timpului? La toate aceste întrebări vom răspunde prin acest ciclu de publicații.

În primul rând, România, și Italia au căutat soluții proprii la problemele apărute după război, adoptând măsuri care să asigure stabilitatea internă și externă. România, ghidându-se în politica externă de obiectivul „menținerii frontierelor trasate la sfârșitul Primului Război Mondial” s-a apropiat de linia promovată de Franța: conservarea statu-quo-ul teritorial. Această idee deranja Italia, care se afla, în perioada menționată, într-o anumită încordare diplomatică în raport cu Franța.

Italia, la rândul său, după marea conflagrație, a suportat pierderi umane considerabile, devastarea părții de nord a statului italian, distrugerea parțială a flotei comerciale italiene și contractarea unor uriașe împrumuturi. Implicarea Italiei în conflagrația mondială a

costat-o peste 65 de miliarde de lire. Viața economică a fost puternic afectată de război, intrând în criză, remarcându-se creșterea șomajului, grevele, pericolul răspândirii bolșevismului, care au făcut loc fascismului și ascensiunii lui B. Mussolini.

În al doilea rând, ambele țări au fost preocupate de problema ieșirii din criza de după război, iar în perioada 1920-1923 existase o tensiune între Italia și România, în mare parte cauzată de chestiunea bonurilor de tezaur și a tarifelor vamale.

La începutul anului 1923, ministrul Italiei la București a înaintat ministrului român de externe, I. G. Duca, un memoriu în care cerea Guvernului român să asigure egalitatea de tratament italienilor din România. S-a propus încheierea unei înțelegeri economice care să îmbunătățească relațiile comerciale bilaterale. Guvernul italian devenise interesat de petrolul și lemnul românesc, propunând în schimb mașini agricole și mână de lucru specializată. Problemele de ordin economic erau legate și de consecințele reformei agrare, care prevăzuse exproprierea proprietăților rurale, fără a ține cont de naționalitatea deținătorilor acestora. Printre cei nemulțumiți se numărau englezi, francezi, maghiari, evrei, dar și italieni. Mai acut s-a simțit acest lucru în teritoriile provinciilor unite, inclusiv în Basarabia. Cea mai mare opoziție la aplicarea reformei agrare au manifestat-o marii proprietari din Basarabia. Mulți italieni moșteniseră proprietăți în Basarabia, ca și în alte provincii românești, în urma căsătoriilor încheiate de aceștia înainte de anul 1921. În această situație, la 2 ianuarie 1923, ministrul Italiei la București înaintase un memorandum prin care acuza Guvernul român de tratament diferențiat al proprietarilor de origine italiană. Pe parcursul anului 1923, s-au înregistrat mai multe plângeri și adresări, inclusiv către Liga Națiunilor, în legătură cu pierderea de către latifundiari, supuși italieni, a unor proprietăți din Basarabia.

În cele din urmă, o motivație aparte în explicația acestei ezitări era chestiunea relațiilor diplomatice cu URSS, care, după încercările eșuate în cadrul conferinței de la Genova (10 aprilie - 19 mai 1922) și al celei de la Viena (27 martie - 12 aprilie 1924), de a contesta drepturile României asupra Basarabiei, a reușit, totuși, să se facă recunoscută internațional de jure (1924) și chiar să creeze RASSM (octombrie 1924).

Italia a stabilit relații diplomatice cu URSS la 7 februarie 1924, semnând în grabă un tratat de comerț și navigare ce-i permitea deschiderea unei largi piețe de desfacere în Est. Începând cu anul 1924, odată cu recunoașterea internațională a URSS, s-a intensificat dinamica insistențelor oficialilor români la Roma în chestiunea ratificării tratatului privind Basarabia. Cursul ascendent al raporturilor economice italo-sovietice a dinamizat și relațiile diplomatice româno-italiene. Chiar și Mussolini recunoștea, în august 1924, asiduitatea și insistența diplomatului Alexandru Lahovary, șeful legației române la Roma, în chestiunea Basarabiei.

Pe parcursul anului 1924, chestiunea Basarabiei a stat în epicentrul corespondenței diplomatice Roma-București și Roma-Moscova. „Prudența” diplomaților italieni era dictată mai mult de teama de a nu deteriora considerabil raporturile Italiei cu URSS (printre altele, Italia a fost primul stat european care a stabilit relații comerciale intense cu porturile sovietice de la Marea Neagră, îndeosebi cu Odessa, iar la conferința de la Genova diplomații italieni au acționat cu multă promptitudine pentru reluarea „necondiționată” a raporturilor economice cu Uniunea Sovietică). Putem admite că diplomația italiană a încercat să folosească raporturile româno-sovietice în interese personale, de ordin mai mult economic, pentru a restabili relațiile economice și comerciale cu Rusia Sovietică.

În corespondența perioadei dintre diplomații italieni de la Moscova și Roma se întâlnesc foarte des referiri la diplomația dintre Japonia și URSS. Japonia, care și ea trebuia să ratifice Tratatul privind Basarabia – era legată prin mari interese de statul sovietic (mai ales pe coastele siberiene). Uniunea Sovietică oferea Japoniei piață de desfacere pentru produsele sale industriale, dar și pentru emigrația japoneză. Italia era extrem de atentă la relațiile economice ale acestei țări cu Rusia Sovietică. În acest context, cu ocazia negocierilor acordului comercial italo-sovietic, ambasadorului N. Kerjențev, seful legației sovietice la Roma, i s-au oferit încredințări verbale în sensul că „Guvernul italian nu intenționa pentru moment să ratifice Tratatul Basarabiei”. „Dosarul” Basarabiei era legat plenar de raporturile cu URSS, relații care Italia, din mai multe motive evidente, nu dorea să le tulbure sau să le compromită.

În septembrie 1924, la Roma a fost trimis Alexandru Constantinescu, ministrul agriculturii și domeniilor, pentru o întrevedere cu Mussolini. În cursul ei s-a convenit ca Mussolini să ia contact cu ambasadorul sovietic la Roma pentru a încerca reglementarea problemei Basarabiei într-un mod amical și discret. În cadrul unei audiențe, Mussolini i-a declarat că, în contextul tratatului privind Basarabia, el va ține cuvântul dat de Italia și va examina forma legală sub care va fi efectuată ratificarea. Mai mult, s-a oferit să intervină pe lângă Soviete, astfel încât acestea să recunoască Unirea Basarabiei cu România. În ce condiții? Printr-un schimb: Basarabia contra tezaurului României la Moscova (nu este clar din context dacă oficialul român a acceptat această inițiativă).

Întâlnirile și corespondența diplomaților români și italieni au continuat și pe parcursul anului 1925, relevante pentru primăvara anului sunt cele între ministrul de externe I. G. Duca și ministrul italian baronul Pompeo Aloisi, șeful legației Italiei la București, în cadrul cărora oficialul român a insistat asupra ratificării tratatului de Unire a Basarabiei cu România, chestiune la care Aloisi a răspuns că nu considera oportună ratificarea acestuia, invocând diverse pretexte, printre care și că „România boicotează Italia în rezolvarea mai multor chestiuni, inclusiv financiare”.

Problema a fost acerb discutată în Parlamentul României. Până și Nicolae Iorga a făcut, în ziua de 7 mai 1925, o interpelare cu privire la politica externă a României, interpelare care a ajuns la Mussolini și care prezenta situația politicii externe românești. Iorga caracteriza politica externă a României (cu spiritu-i critic cunoscut) în felul următor: cu Franța relațiile sunt doar călduțe, pentru că unele cereri economice ale României au fost respinse. Referindu-se la Anglia, Iorga afirma că în acele momente România nu ar avea nicio relație cu aceasta, dacă nu ar fi la mijloc influența lui Titulescu. Cu Italia, relațiile României nu au atins cota potrivită, spunea Iorga, cu Italia nu se colaborează la nivelul oportunităților, nici măcar în plan economic.

După aceste dezbateri a urmat un schimb activ de scrisori oficiale între București și Roma. În vara anului 1925, au avut loc mai multe vizite ale oficialilor români în Italia, inclusiv a regelui Ferdinand I.

Divergențele și tensiunile dintre Italia și România au scăzut în perioada anilor 1925-1926, inclusiv datorită schimbărilor din politica internă a țării (schimbarea guvernului). Un rol aparte în această privință l-a avut generalul Alexandru Averescu, bun cunoscător și iubitor al Italiei, prieten apropiat cu generalul Pietro Badoglio. Averescu a reușit să aducă raporturile dintre cele două state pe linia de plutire, înlăturând divergențele și tensiunile anterioare. Anume odată cu venirea sa la putere s-a pavat calea spre ratificarea tratatului basarabean, fapt pe care-l vom releva în articolul următor.

Mulțumiri dnei conf. univ. dr. Silvia Corlăteanu-Granciuc pentru fondul de articole asupra relațiilor româno-italiene, oferite în sprijinul acestor publicații.

Repatrierea din Germania

Dintre Puterile Centrale, Germania a deplasat cele mai mari forțe pe frontul românesc în anii 1916-1917, ea a coordonat operațiunile militare împotriva României. Și tot Germania a capturat cei mai mulți prizonieri români. De altfel, Reichul a înregistrat cel mai mare număr de prizonieri dintre toate puterile combatante în Primul Război Mondial. Potrivit unor date făcute publice în 1919 de Ministerul de Război de la Berlin, la 10 octombrie 1918 se aflau în lagărele germane 2.526.922 de prizonieri, inclusiv 118.879 de internați civili. Potrivit criteriului cetățeniei, prizonierii erau ruși (1.434.529), francezi (535.411), britanici (182.009), italieni (132.920), belgieni (46.019), români (43.297, vezi infra), sârbi (27.912), portughezi (7.015), americani (2.457), japonezi (106), greci (41), muntenegreni (5) și brazilieni (2). Nu apar în aceste statistici prizonierii morți în anii precedenți, care din alte surse știm că fuseseră în număr mare.

Diferite statistici germane din epocă ne dezvăluie evoluția numărului de prizonieri români aflați în lagărele din Reich. Astfel, la 10 ianuarie 1917 erau 890 de ofițeri și 40.041 de soldați; la 10 aprilie 1917: 1.375 de ofițeri și 40.395 de soldați; la 10 iunie 1917: 1.431 de ofițeri și 40.684 de soldați; la 10 mai 1918: 1.597 de ofițeri și 41.180 de soldați; la 10 octombrie 1918: 1.656 de ofițeri și 41.641 de soldați.

Din datele de mai sus se observă că numărul de ofițeri români ajunși în lagărele germane a cunoscut o creștere constantă, în vreme ce numărul soldaților a rămas practic același. Având în vedere că mortalitatea în rândurile trupei a fost deosebit de mare, numărul relativ stabil de soldați se explică, cel mai probabil, prin aducerea unor noi prizonieri, fie dintre cei păstrați în teritoriul ocupat până atunci, fie dintre cei luați în timpul luptelor din 1917. Nu este mai puțin adevărat că tot în 1917 s-a înregistrat și o mișcare în sens invers, mii de prizonieri români fiind transferați din Germania în teritoriul ocupat al României.

Sursele românești oferă date contradictorii în privința numărului prizonierilor români capturați de germani. Prin intermediul Crucii Roșii, Marele Cartier General Român a primit în 1918 liste nominale referitoare la 81.540 de prizonieri români aflați în Germania. Situațiile întocmite în anii postbelici de oficialitățile militare de la București, în urma prelucrării unor mari cantități de documente interne și a informațiilor primite de la foștii inamici, ridicau numărul militarilor români care ajunseseră în lagărele germne în timpul războiului la 119.604 sau chiar la 142.643 (dintre care 3.290 ofițeri și 139.353 soldați).

Repatrieri înainte de încheierea păcii separate

Înainte de încherea păcii separate dintre România și Puterile Centrale, din Germania au fost repatriați în teritoriul ocupat mai multe mii de prizonieri români. Era vorba cel mai adesea de ofițeri care în anumite condiții urmau să activeze în administrație sau în exploatări economice din Muntenia și Oltenia. În anumite cazuri au intervenit în favoarea celor în cauză autoritățile auxiliare române care lucrau pentru forțele de ocupație. De asemenea, au fost eliberați și prizonierii grav bolnavi, aceștia mai ales din rândurile trupei.

Spre sfârșitul lunii februarie 1917, ofițerii români aflați în lagărul Dänholm-Stralsund au fost supuși unui interogatoriu, în vederea stabilirii profesiei celor în rezervă. Se credea că unii dintre ei – petroliștii, inginerii sau funcționarii – aveau să fie trimiși în țară, la serviciile lor. La 12 martie 1917 au plecat spre România, oficial, însoțiți, câțiva ofițeri și subofițeri români în rezervă, care în viața civilă erau ingineri de căi ferate, mecanici, electricieni etc.

Tot la Dänholm-Stralsund se întocmeau, la jumătatea lunii martie 1917, liste cu ofițerii români prizonieri care aveau domiciliul în București. Motivul repatrierii acestor prizonierii era cel amintit deja, și anume utilizarea lor de către administrația germană în scopuri economice și administrative. În același lagăr circula informația, la începutul lunii aprilie 1917, că învățătorii și proprietarii prizonieri aveau să fie trimiși în teritoriul ocupat. Într-adevăr, încă din acea lună, unii ofițeri români, proprietari funciari în viața civilă, au fost trimiși în țară. Plecarea ofițerilor români prizonieri – din Dänholm-Stralsund, dar și din alte locuri – în teritoriul ocupat a fost promovată în lagărele din Reich, în primăvara anului 1917, într-o intensă campanie, susținută de germani, de către colonelul Alexandru D. Sturdza*.

Germanii se pregăteau în primăvara-vara anului 1917 să-i trimită în teritoriul ocupat al României și pe unii dintre prizonierii români din rândurile trupei. Repatrierea fusese condiționată de starea fizică a prizonierilor. Cei sănătoși și apți de muncă erau păstrați în Germania. De asemenea, cei cu probleme grave, care riscau să moară pe drum, erau și ei păstrați în lagăr. În schimb, cei aflați într-o situație intermediară, care nu mai puteau fi folosiți la muncă, dar puteau suporta un drum de șase zile, erau trimiși în România. Prizonierii aflați în spitale erau examinați, apoi urmau să fie grupați pe județe și comune, pentru ca după intrarea în țară, pe la Vârciorova, să poată fi îndreptați repede spre casele lor.

Pentru că era cel mai mare lagăr pentru trupă, cele mai multe repatrieri înainte de încheierea păcii separate au avut loc din lagărul Lamsdorf. Din acest lagăr a plecat spre România un prim transport la 18 mai 1917, cuprinzând 1.600 de de soldați români, în două trenuri. Al doilea transport a plecat la 7 iunie 1917; erau 963 de oameni, dintre care 57 de invalizi. Cel de-l treilea transport s-a constituit tot la Lamsdorf și cuprindea 968 de oameni, între care și prizonieri români de la Tuchel, Mannheim etc. Erau între ei și invalizi, unii cu un picior lipsă, alții cu ambele. Acești repatriați urmau să ajungă, în vagoane de marfă, la Craiova și la București. Un al patrulea transport a plecat din Lamsdorf spre țară la 6 iulie 1917, fiind format din 966 de soldați și câțiva subofițeri. Al cincilea transport cuprindea circa 1.000 de prizonieri români din Germania. Aceștia au intrat în țară pe la Orșova, în august 1917. Unii prizonieri au fost debarcați la Craiova, alții au ajuns la București, unde au fost reținuți în lagărul Cotroceni.

Cei de acasă cunoșteau deja detaliile traiului la limită al prizonierilor din Germania, foametea, mizeria, moartea unui număr mare dintre ei, în special soldați. La sfârșitul lunii august 1917, un memorialist i-a văzut în București pe unii dintre prizonierii români repatriați și a lăsat o descriere concisă, tulburătoare: „Supți, contorsionați, fețe pământii, ochi de sticlă, umbre pământești, care nu cântăresc treizeci de kilograme!” (Virgiliu N. Drăghiceanu). Se instalase convigerea între conaționali că foștii prizonieri erau trimiși pentru a muri acasă.

* Despre cazul colonelului Alexandru D. Sturdza, cauzele și condițiile trecerii de partea germanilor, activitatea sa în Germania, inclusiv între prizonierii români, dar și în România ocupată, voi scrie un articol separat.