1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Disputa sovieto-italiană în jurul ratificării protocolului basarabean a căpătat amploare la sfârșitul anului 1926 – începutul anului 1927, fapt care demonstra interesul sporit al diplomației sovietice în problema Basarabiei. În discuţia purtată cu M. Litvinov, la 9 noiembrie 1926, contele Manzoni, ministrul Italiei la Moscova a precizat din nou poziţia Italiei în această chestiune. El arăta că guvernul italian cunoaşte sensibilitatea URSS în această problemă şi cu toate că a semnat convenţia basarabeană, Italia a evitat să provoace URSS.

În tratativele cu Averescu această problemă iniţial nu figura, ea apărând spontan. Schimbul de note Mussolini-Averescu trebuia să liniștească în acest sens Uniunea Sovietică. Manzoni i-a declarat lui M. Litvinov că nota sovietică de protest din 6 octombrie 1926 a provocat nedumerire în Italia, B. Mussolini întrebându-se dacă acest lucru nu înseamnă schimbarea politicii sovietelor faţă de Italia.

M. Litvinov a răspuns că protocolul din 28 octombrie 1920, a fost semnat de patru puteri, când URSS nu avea relaţii normale cu nici una dintre ele. Din punct de vedere internaţional, protocolul basarabean era, în viziunea sa, „un act nelegitim posibil doar în condiţiile existenţei unor relaţii ostile”. Luând însă în consideraţie caracterul relaţiilor sovieto-italiene, a spus diplomatul sovietic, „URSS aştepta ca partea italiană să respingă ratificarea protocolului”. Diplomaţia de la Moscova era tentată să creadă că, din moment ce B. Mussolini a declarat într-un document oficial că îşi rezervă dreptul ratificării protocolului pentru momentul oportun, era clară existenţa unui angajament secret al acestuia faţă de România.

Pe de altă parte, diplomația italiană s-a lăsat atrasă de povestea oportunităților economice enorme în relația cu URSS. Realizarea unei convenții economice italo-sovietice făcea Italia să creadă că i se deschideau mari oportunități pentru comenzi pentru industria italiană, care avea o importanță sporită pentru Italia. Trebuie luată în calcul și strategia politicii externe italiene, promovată chiar de la începutul conducerii de către Mussolini - o politică externă subordonată doar celei interne.

La începutul anului 1927 conducerea Italiei a trebuit să facă față unei presiuni internaționale enorme din cauza protocolului basarabean, pe de o parte existând angajamentul asumat de ratificare, asupra căruia insista opinia publică, puterile europene și în mod special România, iar pe de altă parte, confruntându-se cu ostilitatea Uniunii Sovietice în această privință și judecarea nuanțată a oportunităților deschise ca rezultat al reluării relațiilor comerciale cu statul sovietice. Agenția națională de știri Stefani a publicat un articol despre tratatul de prietenie dintre România și Italia, inclusiv schimbul de scrisori dintre Mussolini și Averescu, în care se menționa că problema ratificării Tratatului Basarabiei (întrebare pusă de Averescu la întâlnirea cu Mussolini), pentru Italia rămânea a fi o chestiune de timp și de oportunitate.

Drept urmare a insistențelor guvernului român, ale presei din România și mai ales grație eforturilor diplomației de la București, la începutul anului 1927 s-a revenit la discuții asupra ratificării tratatului. Diplomația italiană, căuta punctele vulnerabile ale Tratatului, semnat la 28 octombrie 1920 la Paris: nu era clară frontiera româno-sovietică; relațiile italo-române avuseseră o perioadă de stagnare, nu se discutau deschis, dar se subînțelegeau rațiunile practice ale politicii economice italo-sovietice; în general, se acționa pornind de la teama de a nu provoca, în cazul ratificării, o criză a raporturilor italo-sovietice, afectând nevoia de materii prime a Italiei.

Din acest punct de vedere, Mussolini chiar a conceput o Notă la Tratatul bilateral prin care ar fi sugerat semnarea unui pact italo-bulgaro-român, ori numai a unui bulgaro-român, dar realizat sub egida Italiei; sub raport economic, România ar fi urmat să sprijine Italia în cazul în care ar fi apărut dificultăți de ordin economic din partea URSS; guvernul român urma să introducă învățarea limbii italiene în școlile secundare din România. S-a ajuns chiar la o analiză, efectuată de către diplomații italieni, a veniturilor posibile, puse în balanță, pe care le-ar fi putut obține Italia de la URSS sau de la România, preferând amânarea semnării tratatului Basarabiei.

Guvernul sovietic și-a exprimat deschis dezacordul față de pactul de amiciție româno-italian. Ziarele sovietice au demarat o campanie de presă anti-italiană, în care era atacat direct „fascistul Benito Mussolini”. La 10 ianuarie 1927, Lev Kamenev, viitorul ambasador sovietic la Roma, a avut o lungă întrevedere personală cu ambasadorul Italiei la Moscova, contele Gaetano Manzoni.

În raportul său către Roma, contele Manzoni a scris că a făcut tot posibilul să-l convingă pe Kamenev că din 1920 încoace, unica problemă diplomatică între URSS și Italia era următoarea: diplomația italiană nu a fost înțeleasă corect de Rusia Sovietică. Roma, în schimbul ratificării Tratatului, va cere, în scurt timp, lui Alexandru Averescu, o eventuală reapropiere a României de Bulgaria și Ungaria și chiar va încerca să precizeze care ar fi „compensațiile politice pe care România ar putea să le ofere Italiei, drept răsplată pentru riscurile pe care și le asumă, care vor fi sacrificiile economice și culturale ale României versus Italia”.

După o analiză comparativă a avantajelor economice pentru Italia, mult mai pronunțate în cazul apropierii de URSS, Generalul Averescu l-a trimis la Roma, la 30 ianuarie 1927, pe Mihail Manoilescu, pentru a discuta cea mai importantă problemă a relațiilor diplomatice - ratificarea tratatului privind Basarabia. Vizita fusese anunțată sub pretextul unor negocieri comerciale. Averescu a decis să meargă pe altă cale: obținerea ratificării italiene odată cu semnarea unui tratat de prietenie și colaborare italo-român. Presa italiană, în perioada respectivă, nu a reflectat politica externă a Italiei în raport cu România în problema Tratatului Basarabiei, ci mai mult chestiunea tratatului de prietenie. Aceasta a cerut-o în scris și Mussolini lui Averescu. După un contact cu mareșalul Pietro Badoglio, care deja efectuase o vizită la Chișinău și-i raportase lui Mussolini cu privire la această problemă, Manoilescu a primit sugestia acestuia să insiste în fața Ducelui.

Mussolini a afirmat cu claritate: „Te rog să-i spui generalului că ratificarea Tratatului Basarabiei este dată!”, ceea ce a și urmat peste câteva săptămâni.

În dimineața de 9 martie 1927, ministrului român de externe, Ion Mitilineu, i-a fost înmânată o notă diplomatică, prin care i se aducea la cunoștință că decretul de ratificare a acordului de la Paris din 28 octombrie 1920, prin care se recunoștea unirea Basarabiei cu România, a fost aprobat și semnat de șeful guvernului italian (Benitto Mussolini) și de Consiliul de Miniștri, care se reunise, în ziua de 8 martie, la Roma.

Regele Victor Emmanuel al III-lea a aprobat tratatul, ratificarea având loc prin decret-lege. Conform uzanțelor interne, urma adoptarea, de către Parlamentul Italiei, a decretului-lege, atât de Camera Deputaților (votat în 10 martie), cât și de către Senat, după ce a urmat publicarea în Monitorul oficial. Depunerea instrumentelor italiene de ratificare a avut loc la Paris, în ziua de 23 mai 1927.

Un amplu raport în chestiunea Basarabiei a fost prezentat și publicat de către Tommaso Tittoni, președinte al Senatului Italiei (1919-1929), tradus, tot în anul 1927, în limba română, sub titlul Basarabia, România și Italia. Referentul Andrea Torre a susținut raportul pentru ratificare la 9 martie în Camera Deputaților, având misiunea să argumenteze utilitatea transformării în lege a decretului regal nr. 279 din 9 martie, prin care fusese aprobat tratatul privind Basarabia. O mare parte din ziarele italiene au preluat pasaje din discursul lui Torre, scriind despre „logica politicii italiene”, „logica internațională”. Mai multe cotidiane au preluat scurte informații despre Basarabia, în contextul tratatului, dar majoritatea subliniau politica internațională a lui Mussolini, care se rezuma, după acestea, la garantarea păcii și a echilibrului internațional.

Chiar dacă anul 1927 a marcat punctul culminant al relațiilor diplomatice româno-italiene, eficiența acestui act de recunoaștere nu s-a văzut, cum nu se văzuse nici după recunoașterea britanică sau franceză. Tratatul de la Paris din 28 octombrie 1920 nu a intrat în vigoare, deoarece nu a fost ratificat de Japonia, fapt asupra căruia vom insista în articolul următor. Important rămâne faptul este că Marii Aliați ai României din Primul Război Mondial și-au onorat, unul după altul, Italia ultima, semnăturile sub Tratatul Basarabiei. Nu este însă mai puţin adevărat că asupra Italiei s-au făcut presiuni din partea Marii Britanii, Foreign Office-ul insistând, aşa cum rezultă din documentele externe, ca B. Mussolini să ratifice protocolul de la Paris.

Ratificarea protocolului basarabean de către Italia a fost atacată dur în ziarele sovietice, iar peste 10 zile, ambasadorul sovietic la Roma, după consultări cu Moscova, a înmânat un protest prim-ministrului italian. În nota din 7 martie 1927 adresată guvernului sovietic, ministrul italian de externe G. Grandi a declarat că guvernul italian nu a avut niciodată intenția de a nu recunoaşte acţiunile reprezentanţilor săi, care au semnat la Paris tratatul din 28 octombrie 1920, nici să se eschiveze de la obligaţiile asumate prin acest tratat. Luând în considerare faptul că guvernul URSS şi-a manifestat în nenumărate rânduri reacţia negativă faţă de acest protocol, guvernul regal italian a găsit oportună amânarea ratificării, în speranţa că tratativele directe între Uniunea Sovietică şi România vor duce la soluţionarea favorabilă a problemei. Poziţia actuală a Italiei faţă de tratatul din 1920 nu poate dura la infinit de aceea guvernul italian a hotărât ratificarea tratatului în cauză.

În România au avut loc ample manifestații cu ocazia ratificării: la Chișinău, la Iași și la Cluj manifestațiile publice erau însoțite de slujbe religioase, diverse reuniuni care se încheiau cu urarea „Trăiască fraternitatea latină”. Drept recunoștință pentru acest merit, majoritatea localităților basarabene, împreună cu centrele de județe Hotin, Soroca, Orhei, Tighina, Lăpușna, Cahul, Ismail, Bolgrad, Cetatea Albă, altele, l-au declarat pe generalul Alexandru Averescu, primul ministru al României, cetățean de onoare al Basarabiei, conferindu-i Diplomele respective.

O asemenea decizie a adoptat și primăria orașului Chișinău, care, totodată, „a hotărât ca una din străzile orașului Chișinău să se numească „General Averescu”. Astfel, din 1927, actuala stradă Ismail (din Chișinău) s-a numit „General Averescu”, iar din 3 octombrie 1939 „Mareșal Averescu”. Mai mult decât atât, ședința consiliului comunal al primăriei Municipiului Chișinău, din 3 aprilie 1927, la propunerea primarului municipiului Sebastian Teodorescu, decide în unanimitate (cu 44 voturi prezente din 66) a-l împroprietări pe mareșalul Badoglio, „care a fost factor preponderent în ratificarea Tratatului Basarabiei”, cu un imobil și anume casa Pronin, după ce, în ședința solemnă din 12 noiembrie 1926, în legătură cu vizita la Chișinău, acesta a fost numit Cetățean de Onoare al municipiului și membru de Onoare al Consiliului Municipal Chișinău.

La rândul său, Prefectura județului Ismail informa că Primăria localității Reni a hotărât ca trei străzi din acea localitate să poarte numele „str. Victor Emmanuel al III-lea”, „str. Mussolini” și „str. General Badoglio”. De asemenea, o decizie a Primăriei orașului Soroca, prevede ca „în onoarea generalului Averescu și a mareșalului Badoglio al Italiei, str. Calea Bălțului să fie numită „Strada General Averescu”, iar strada Tarani, să fie numită „Strada Mareșal Badoglio”.

La fel, unor străzi din București li s-au atribuit numele lui Mussolini și Badoglio. Istoriografia românească, pe bună dreptate, pune în seama generalului Averescu această reușită diplomatică, dar acest succes s-a datorat și unei diplomații extrem de active a României, care a pledat cu insistență necesitatea ratificării protocolului basarabean în cancelariile europene.

Mulțumiri dnei conf. univ. dr. Silvia Corlăteanu-Granciuc pentru fondul de articole asupra relațiilor româno-italiene, oferite în sprijinul acestor publicații.

Evidența prizonierilor români

După cum am văzut în secțiunile anterioare ale acestui text, numărul militarilor români căzuți prizonieri la Centrali îl cunoaștem cu o aproximație rezonabilă, la fel și numărul celor repatriați. În fiecare caz au putut fi stabilite aceste date ținând cont de țările inamice - Austro-Ungaria, Germania, Bulgaria și Imperiul Otoman - unde au ajuns prizonierii români.

Ținerea evidenței prizonierilor români aflați în mâinile Centralilor a fost o problemă pentru oficialitățile române atât în timpul, cât după sfârșitul războiului. În timpul conflagrației, Marele Cartier General Român ținea liste de pierderi ale propriilor trupe, pe diferite categorii, morți, răniți și dispăruți. Publicul voia să afle care era situația prizonierilor români. De aceea, listele erau actualizate și uneori tipărite sub forma unor broșuri.

Bunăoară, într-o asemenea lucrare, realizată în 1918 și intitulată Nouile liste de prizonieri români ofiţeri şi trupă, erau trecuți nominal mii de militari români, cu menționarea gradului, a unității (de regulă regimentul, rar divizia sau batalionul, divizionul sau escadronul etc.) și armei (infanterie, vânători, cavalerie, artilerie, milițieni, pionieri, compania de bicicliști, jandarmeria rurală, intendență). Uneori în cazul ofițerilor apărea precizarea că erau în rezervă; în privința sublocotenenților și trupei (plutonieri, sergenți, caporali și soldați) era redată de regulă și localitatea de domiciliu. Ofițerii erau repartizați astfel: se regăseau un general, șapte colonei, opt locotenent-colonei, 25 de maiori, 91 de căpitani, 154 de locotenenți, 730 de sublocotenenți, doi ofițeri de marină, patru ofițeri sanitari, doi ofițeri medici, un ofițer veterinar, un sublocotenent din secția de reflectoare, un sublocotenent din secția de poștă militară de câmp, cinci sublocotenenți din secția automobiliștilor voluntari, un locotenent aviator, patru preoți militari. În privința trupei, erau 14 plutonieri, un sergent major, 154 de sergenți, 306 caporali și 4.787 soldați. Acestora li se adăugau și trei civili.

După război avea să se constatate că pentru un prizonier existau la structurile militare până la șase fișe de evidență. Această situație era cauzată de faptul că pentru fiecare prizonier informațiile veneau de la Crucea Roșie, de la țările care îi dețineau pe prizonieri, de la comisiile de repatriere etc.

Prizonierii români morți la Centrali

În lagărele situate între Marea Baltică, în nordul Europei, și Munții Taurus, în Asia Mică, între colinele Alsaciei și Lorenei și pădurile Prusiei Orientale și-au găsit sfârșitul în anii 1916-1918 numeroși prizonieri români. Din informațiile obținute de autoritățile române în 1918-1919, în lagărele Centralilor muriseră 70.531 de militari români, dintre care 169 de ofițeri și 70.362 de grade inferioare. Pe țări, 124 de ofițeri și 39.650 de grade inferioare români morți fuseseră înregistrați în Germania, 20 de ofițeri și 22.678 grade inferioare în Austro-Ungaria, 25 de ofițeri și 4.671 grade inferioare în Bulgaria, iar 3.363 grade inferioare în Imperiul Otoman.

Numărul decedaților se ridica la aproximativ 30% din totalul prizonierilor români. Era un procent care îl depășea pe cel al morților înregistrați de trupele aflate pe front. Iar în rândurile prizonierilor români mortalitatea a fost de câteva ori mai mare comparativ cu a prizonierilor proveniți din armatele aliate occidentale. Spre exemplu, dintre cei 730 de ofițeri și 40.500 de subofițeri și soldați belgieni aflați în lagărele germane între 1914-1918, au murit puțin peste 5%.

Proporția ofițerilor români morți, raportat la numărul total al prizonierilor români, era foarte mică. În general, în toate armatele combatante, ofițerii prizonieri erau mult mai bine tratați decât trupa, erau mai bine hrăniți, mai ales după ce au început să primească pachete, aveau adăposturi mai bune, nu erau scoși la muncă obligatorie, de aceea și mortalitatea în rândurile lor a fost redusă.

Multe dintre actele de deces primite din străinătate conțineau erori de transcriere, uneori făcând greu sau chiar imposibilă recunoașterea celor în cauză de către structurile militare sau administrative românești. Timp de câțiva ani, după război, s-a încercat identificarea acestor persoane. În unele situații rezultatele au fost pozitive, în altele nu, astfel încât cei avuți în vedere au fost trecuți în categoria dispăruți. Au existat și cazuri când cei pentru care se primiseră acte de deces erau în viață, ei întorcându-se între timp la casele lor. Confuziile administrative nu ocoliseră nici birocrațiile Centralilor. Pentru a se corecta informațiile eronate cu privire la dispăruți și morți, în fiecare comună din România au fost întocmite tabele cu militarii care nu se întorseseră din război.

Comisiile de anchetă după repatriere

Unii prizonieri aveau situații juridice grave, în special cu privire la contextul căderii în captivitate, îndeosebi în timpul retragerii spre Moldova, la sfârșitul anului 1916. Întrucât împrejurările nu erau cunoscute de multe ori, cei în cauză erau considerați dezertori. Unora dintre ei li s-au intentat procese în contumacie și au fost condamnați la moarte. Ulterior, în 1918, anumite procese au fost reluate, pe baza noilor probe, iar cei în cauză au fost achitați, apoi demobilizați.

După repatriere, ofițerii au fost trimiși la unitățile lor. Foștii prizonieri au fost trecuți prin cercetarea unor comisii speciale, în vederea clarificării modului în care căzuseră în captivitate și a comportamentului avut în lagăre.

De altfel, Ministerul de Război a emis un ordin circular la 26 martie 1918, conform căruia foștii ofițeri prizonieri întorși în țară trebuiau să întocmească în mod obligatoriu memorii, în care să declare momentul și condițiile în care căzuseră în captivitate, ce trupe inamice i-au capturat, lagărele în care au fost internați, tratamentul de care avuseseră parte acolo, condițiile de cazare, hrana, îmbrăcămintea, solda, îngrijirea medicală, programul zilnic. Se mai solicitau informații cu privire la starea de spirit generală a populației din țara inamică în care fuseseră reținuți, aprecieri ale inamicului asupra Armatei Române, zvonurile privind România (evenimentele interne și internaționale importante), prețurile, situația materială și starea sanitară a populației din țara în care fuseseră reținuți prizonierii.

Informațiile obținute erau înaintate diviziilor, iar comisiile de clasare le analizau și decideau, printr-un proces-verbal, dacă ofițerul în cauză urma să fie trimis în fața justiției militare sau nu. Curțile Militare trimiteau rezultatele către Ministerul de Război. Ofițerii erau clasificați astfel: cei vinovați și propuși pentru trimiterea în judecată, cei care aveau să fie trimiși înaintea Consiliului de Reformă, cei în curs de cercetare și cei absolviți de orice vină. În cazul celor din urmă, Consiliul Superior al Armatei propunea înaintarea lor în grad. Prin fața Consiliului Superior au trecut 2.700 de ofițeri, dintre care 1.445 au fost înaintați în grad. În cazul celorlalți, s-a recurs la soluția trimiterii la stagii de pregătire de șase luni, la final urmând să fie supuși reevaluării.

O situație aparte au avut-o ofițerii care fuseseră prizonieri în lagărul Crefeld, din Germania, și cei care căzuseră în captivitate la Turtucaia. De aceea au și fost constituite două comisii speciale, care au purtat numele acestor localități. Ofițerii de la Crefeld erau suspectați că fraternizaseră cu inamicul, iar cei de la Turtucaia erau considerați responsabili pentru dezastrul suferit acolo de trupele române chiar la începutul războiului.

Nu doar ofițerii trebuiau să relateze cele întâmplate în perioada prizonieratului, ci și subofițerii și gradații. În anii care au urmat întoarcerii din prizonierat, în special în 1919-1920-1921, trupa fostă prizonieră a dat zeci de mii de declarații în fața unor comisii militare ale Ministerului de Război. Aceste comisii au desfășurat o activitate amplă, împreună cu autoritățile civile - spre exemplu, cu prefecturile -, în vederea clarificării situației celor care fuseseră pe front, în prizonierat, care muriseră, care dezertaseră, care rămăseseră în teritoriul ocupat etc.

În privința soldaților, trebuiau stabilite: momentul căderii în prizonierat, lagărele prin care au trecut, situația în timpul captivității. Era și o încercare a autorităților române de a stabili responsabilitățile pentru dezastrul din 1916. Pentru unii conaționali, prizonierii păreau să fi ajuns în această situație ca urmare a propriei voințe. Situația era însă, cel mai adesea, departe de ipotezele emise de cei care avuseseră șansa să scape în 1916-1917, care nu cunoscuseră privațiunile vieții de prizonier și poate nici măcar nu văzuseră la față, pe front, vreun inamic.

Oamenii așteptau cu speranță deciziile comisiilor, pentru că de un verdict favorabil depindea și bunul nume în fața comunității, dar și o posibilă recompensă din partea statului, în special pământul promis de autorități în 1917. Declarați „prizonieri de voie” sau „dezertori”, unii soldați aflați în această situația infamantă au făcut contestație. Reclamațiile lor erau însoțite de probe, de mărturiile comandanților și camarazilor, de argumente suplimentare. Existau reveniri și respectivii erau declarați „prizonieri din forță majoră”. Împrejurările erau considerate determinante pentru căderea în prizonierat. În urma anchetelor, comisiile i-au declarat pe cei mai mulți cercetați prizonieri de război fără voia lor, în timpul luptelor și/ sau în împrejurări potrivnice.

Prizonierii români între memoria de grup și cercetarea istorică

Prizonierii români care au supraviețuit și au fost repatriați au purtat cu ei amintirile perioadei de prizonierat. Cei care fuseseră în Bulgaria par să fi fost cei mai vehemenți în privința tratamentului de care avuseseră parte în această țară. Cauzele țineau și de resentimentele bulgarilor față de români, ca urmare a disputei din jurul Cadrilaterului, dar și de lipsurile materiale mari din Bulgaria. Problemele pentru cei care au ajuns în Germania au fost cauzate mai ales de alimentația extrem de slabă, de disciplina strictă, iar în privința soldaților și de folosirea la munci grele. În plus, cei ajunși în nordul Germaniei au avut de suportat și o climă mai aspră.

După repatriere și prin compararea experiențelor, foștii prizonieri români au ajuns la concluzia „de necrezut că cel mai bine au fost tratați prizonierii căzuți la unguri” (Lucian Stamate, ofițer medic, fost prizonier în Bulgaria). E necesar să precizez că aceasta a fost situația ofițerilor prizonieri, iar memoriile lor confirmă această aserțiune. De pildă, ofițerii prizonieri ajunși la Sopronnyék, Ungaria, aveau să declare că ungurii îi trataseră bine, că în condițiile de război și prin comparație cu ceea ce se întâmplase în alte părți, avuseseră o întreținere omenească. „[N]u pot să nu recunosc țării care ne-a deținut [Austro-Ungaria] atributele pozitive de care a dat dovadă. Spre onoarea ei pot afirma că ne-am bucurat de un tratament uman și civilizat, chiar și de multă toleranță. N-am fost jigniți niciodată, nici în sentimentele noastre de români, nici nu ni s-a atins demnitatea noastră personală./ [...] Monarhia a avut defectele ei, dar a lăsat totuși urme de eleganță” (Hanibal Orațiu Dobjanski, ofițer, fost prizonier în Ungaria). Această apreciere se referă la situația ofițerilor, cea a soldaților fiind cât se poate de diferită mai ales în privința condițiilor din lagăre.

În anii și în deceniile care au urmat încheierii Marelui Război, unii dintre foștii prizonieri și-au scris memoriile; era vorba aproape numai dintre ofițeri, cum am mai precizat. Aceste lucrări le ofereau contemporanilor o perspectivă din interior asupra unor militari uneori ignorați, alteori priviți cu suspiciune într-o țară care câștigase în competiția sângeroasă cu alții, în 1916-1918, dar cu un preț uriaș. A trecut însă aproape un secol până ce tema a fost abordată de istorici și investigată cu instrumentele profesiei. În felul acesta, o subtemă din istoria Primului Război Mondial a început să fie mai bine cunoscută, să fie privită mai nuanțat. Indirect, această pagină de istorie poate fi asumată și de o societate în care cunoștințele de istorie nu lipsesc, dar par să fie apanajul unor grupuri restrânse de specialiști și de pasionați ai trecutului.

Bibliografie selectivă

Despre prizonierii români aflați în mâinile Puterilor Centrale în anii 1916-1918 există numeroase surse de informare accesibile, de la volume de documente și memorii până la studii scrise din diverse perspective. Pentru realizarea acestui text în 36 de părți am utilizat lucrările pe care le redau mai jos.

Documente: Constantin Căzănişteanu (coordonator), Vasile Alexandrescu, Aurelian Miriţă, Dorina Rusu, Dumitru Dobre (editori), Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz. Documente militare, Bucureşti, 1977; Gheorghe Nicolescu, Gheorghe Dobrescu, Andrei Nicolescu (editori), Biserica Ortodoxă Română și Marea Unire. Preoți în tranșee, 1916-1919, vol. II, Activitatea preoților militari în mari unități și unități operative, București, Editura Basilica, 2018; Gheorghe Nicolescu, Gheorghe Dobrescu, Andrei Nicolescu (editori), Calvarul prizonierilor români din Primul Război Mondial. Mărturii documentare, vol. I-III, Pitești, Editura Universității din Pitești, 2006; ***, Nouile liste de prizonieri români ofiţeri şi trupă, Bucureşti, Editura Librariei Alcalay & Co, f.a. [1918].

Jurnale, memorii, relatări: Paul Angelescu, Viața de captiv (impresii), Râmnicu Vâlcea, Tipografia „Matei Basarab”, 1919; Emanoil Antonescu, Morți de foame. Povestiri din captivitate. Lagărele Lamsdorf și Mannheim, București, f.e., 1920; Arhibald [G. Rădulescu], Cimitirul prizonierilor români. Impresii din timpul războiului. Note de om necăjit, București, Poporul S.S., 1921; G. Banea, Zile de lazaret. Jurnal de captivitate și spital, Bucureşti, Fundaţia pentru Literatură şi Artă Regele Carol II, 1938; Gheorghe Caracaș, Din zbuciumul captivității. De la 3 noiembrie 1916 până la 30 iunie 1918, ediţia a III-a revizuită, Prefaţă de Ion Bulei, Bucureşti, Editura Corint, 2016 [ediția I: Bucureşti, Tipografia Gutenberg, 1920]; Sabin Coifan, Notițe din campania anului 1916. Instantanee din prizonierat, 1917-1918, Prefață de Ileana Constantinescu, Ediție îngrijită, studiu introductiv și note de Adrian Pandea și Iulian Boțoghină, București, Editura Militară, 2019; Neli Cornea, Însemnări din vremea războiului (Jurnal), București, Editura Librăriei H. Steinberg&Fiu, 1921 [ediția originală: 1918]; Alex. Dăscălescu, Jurnal-Operativ de pe câmpul de Răsboi, Roman, Tipografia „Beram-Tatăl”, 1925; Nic. Defleury, „Divizia de la Cerna”. De pe front în captivitate, 1916-1918. Amintiri-gânduri-impresii, Craiova, Editura Ramuri, 1940; Hanibal Orațiu Dobjanski, Memoriale de război (Războiul Balcanic, Primul Război Mondial, Al Doilea Război Mondial), Ediție îngrijită și prefațată de Mircea Popa, Cluj-Napoca, Editura Argonaut, f.a. [2015]; Virgiliu N. Drăghiceanu, 707 zile sub cultura pumnului german, Ediție îngrijtă și prefață de I. Oprișan, București, Editura Saeculum Vizual, 2012 (ediția originală: 1920); V. Gorsky, Pribeag în țara mea. Peripețiile unor ofiţeri fugiți din captivitate, București, Editura Cartea Românească, 1925; Traian Grigorescu, Povestiri din războiul întregirii , prezentare și editare Traian D. Lazăr, în Convorbiri literare, text accesibil pe site-ul http://convorbiri-literare.ro : (I) 17 decembrie 2017, (II) 19 ianuarie 2018, (III) 19 martie 2018, (IV) 22 martie 2018, (V) 26 aprilie 2018, (VI) 23 mai 2018; Cicerone Iordăchescu, Însemnări din anii 1916-1919. Din primul an al războiului de întregire 1916-1917, Iaşi, Tipografia Alexandru Ţerek, 1937; Nicolae Iorga, Memorii. Însemnări zilnice (maiu 1917-mart 1920). Războiul național. Lupta pentru o nouă viață politică, vol. II, București, Editura Națională S. Ciornei, f.a. [1930]; Mihail Isăcescu, 28 luni în captivitate la germani, București, 1919; Nicolae Malureanu-Cristescu, „Însemnări din prizonieratul german”, scrisori comentate de Constantin C. Gombos, în Historia [versiunea online], 1 august 2011, text accesibil la http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/nsemnari-prizonieratul-german; Alexandru Marghiloman, Note politice, 1897-1924, vol. III, 1917-1918, București, Editura Institutului de Arte Grafice „Eminescu” S.A., 1927; Petre C. Mihail, 14 luni captiv în Ungaria la Osstffyasszonyfa, Craiova, 1919; H. Millian-Maximin, În mâinile dușmanului, Ilustrații după natură de pictorul N. Tonitza, București, Librăria Universală Alcalay&Co, 1920; Constantin I. Năvârlie, Carnetul de însemnări al locotenentului de rezervă Constantin I. Năvârlie din Regimentul 31 Infanterie Calafat. Compania de mitraliere, 23 noiembrie 1916-8/21 aprilie 1918, în Luchian Deaconu, Otilia Gherghe, Ofiţeri români prizonieri de război, 1916-1918. Mărturii zguduitoare, Craiova, Editura Sitech, 2012, pp. 93-308; Ion Gr. Oprișan, Pe căile robiei. Însemnările unui prizonier român (1916-1918), Ediție îngrijită, note, studiu introductiv Cosmin Budeancă, Valentin Orga, Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2003 [această ediție reunește volumele 21a de luni pe căile robiei. Săghișoara – Cluj – Osstffiassonyfa – Șopronnyek – Dänholm – Ströhen-Moor – Dänholm –Helmstedt, 1920, și Lanțuri frânte. Însemnări din cele dintâi zile de răscumpărare, 1921]; Vintilă Panta, În robie. Amintirile unui fost prizonier în Bulgaria, Ilustraţiuni de Horia Boambă, București, Tipografia Mărășești, 1919; Constantin C. Popian, Amintiri din viața militară. Jurnale din război și din prizonierat, ediție îngrijită, note și comentarii de Linu Dragu Popian, prefață de colonel (rez) Dumitru Roman, București, Editura Militară, 2007; Karl Rosner, De la Sibiu până la Siret. Impresiunile unui corespondent de războiu, București, Editura Regele Carol I, 1917; N. Russu Ardeleanu, 19 luni în Bulgaria. După dramaticele povestiri ale unor ofiţeri întorşi din captivitate, Braşov, Tipografia A. Mureşianu, 1919; N. Russu Ardeleanu, Prizonier în ţara ta. 8 luni în teritoriul ocupat. Povestirile locotenentului Florin M. Rădulescu, Botoșani, 1918; Gheorghe Silion, Amintiri, fragmente publicate de Marcel Proca, „Un prizonier bârlădean în lagărele concetranționare germane din Marele Război. Sublocotenentul (rez.) Gh. Silion”, în Revista Bibliotecii Academiei Române, anul 2, nr. 2, iulie-decembrie 2017, pp. 199-214; Lucian Stamate, Prizonierul Traciei Occidentale, Cuvânt-înainte de Sorin-Anton Minea, Bucureşti, Editura Corint, 2007; N. Stavrache-Cerna, Adevăruri din campania 1916-1918, vol. 1, 1. Cu Reg. 1 Vânători Reg. Ferdinand I, 1 Iulie 1915-1 Aprilie 1916, 2. Cu Regimentul Rovine 26 Infanterie, 15 Aprilie-8 Septembrie 1916, 3. Cu Brig. I Mixtă, din Grupul Cerna, 9 Sept.-23 Noembrie 1916, Craiova, Tipografia „Speranţa”, 1937, vol. 2, Captivitatea în Ungaria dela 23 Noembrie 1916 la 24 Decembrie 1916 și în Germania dela 26 Decembrie 1916 la 19 Martie 1918, 1939, Craiova, Tipografia „Speranţa”, 1937; Ilie Stricatu, Pe cărările destinului. Romanul unei vieți trăite (1914-1918), Ediție, studiu introductive, note și indici de Mihai-Octavian Groza, Gabriela-Margareta Nisipeanu, Iuliu-Marius Morariu, Cluj-Napoca, Editura Argonaut, Editura Mega, 2017 [ediția originală: 1940]; N. Tătăranu, Acum un sfert de veac. Amintiri din războiu, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1940; Teodor Tăutu, Din războiul pentru întregirea neamului. Carnet de câmp cuprinzând aprecieri și note zilnice în slujba adevărului istoric asupra luptelor de la Cerna, 14 August-23 Noiembrie 1916. Cu 3 planșe și 10 schițe, Ploiești, Editura Universității „Libere și Populare” din Ploiești, 1926; George Topârceanu, Amintiri din luptele de la Turtucaia. Pirin Planina (episoduri tragice și comice din captivitate). Memorii de război, Prefață de Daniel Cain, București, Editura Humanitas, 2014 [ediții fragmentare în 1918, 1920 și 1936]; C. Vlădescu, Bulgarii. Memoriile unui ofițer român fost prizonier în Bulgaria, București, Tipografia „Universul”, 1926; ***, „Surprins în țară străină. Declararea [Declarația] de război a României”, în Universul literar, anul XXXV, nr. 16, 3 august 1919, p. 8.

Lucrări generale și speciale:

Iulian Stelian Botoghină, „Camil Petrescu pe front si în lagărele de prizonieri”, în România literară, 12 septembrie 2001, preluat pe http://www.memoria.ro/marturii/perioade_istorice/al_doilea_razboi_mondial:_amintiri_de_pe_front/camil_petrescu_pe_front_si_in_lagarele_de_prizonieri/888/; Iulian Boțoghină, „Despre prizonierii Primului Război Mondial. Activitatea Serviciului Statistic din Ministerul de Război”, în Argesis. Studii și comunicări, seria Istorie, tom XI, 2002, pp. 313-335; Cornel Carp, Petrișor Florea, Vasilica Manea, Cornel Țucă (coord.), Istoricul Regimentului 4 Dorobanţi „Argeş” (1877-1946), Piteşti, Editura Pământul, 2008; Luchian Deaconu, Momente din epopeea făuririi statului național unitar român, Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1988; Luchian Deaconu, Otilia Gherghe, Ofiţeri români prizonieri de război, 1916-1918. Mărturii zguduitoare, Craiova, Editura Sitech, 2012; Petrișor Florea, Iulian Stelian Boțoghină, „Chestiunea prizonierilor de război: interpelări în Parlamentul României în 1920”, în Argesis. Studii și comunicări, seria Istorie, tom XII, 2003, pp. 317-330; Cornel Constantin Ilie, „Primul Război Mondial: rapoarte americane despre condițiile din lagărele de prizonieri germane”, în Muzeul Național, vol. XXVII, 2015, pp. 129-136; Mihăiță Enache, „Pentru Patrie. Prizonierii români în lagărele germane în anii Primului Război Mondial”, în Redescoperă Istoria, nr. 4, ianuarie-martie 2014, pp. 25-36; Constantin Kirițescu, Istoria războiului pentru întregirea României, 1916-1919, vol. I-II, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1989 [prima ediție în 1922-1923]; Nicolae Mareș, „Urme ale unor eroi români pe teritoriul polonez”, în Cătălin Fudulu (coord.), Eroi şi morminte. Studii şi comunicări susţinute la Sesiunea anuală a Oficiului Naţional pentru Cultul Eroilor, ediţia I, Bucureşti, 12.12.2007, Buzău, Editura Alpha MDN, 2008, pp. 43-59; Bogdan Negoi, România şi lagărele de prizonieri în timpul Primului Război Mondial, Geamăna, Tiparg, 2011; Jean Nouzille, Calvarul prizonierilor de război români în Alsacia-Lorena, 1917-1918, cu o prefață de Dumitru Preda, București, Editura Semne ʼ94, 1997; ***, Cimitirul Eternitatea din Iași, Iași, Editura Cronica, 1995.

Resurse internet: Heather Jones, Uta Hinz, „Prisoners of War (Germany)”, in 1914-1918-online. International Encyclopedia of the First World War, ed. by Ute Daniel, Peter Gatrell, Oliver Janz, Heather Jones, Jennifer Keene, Alan Kramer, and Bill Nasson, issued by Freie Universität Berlin, Berlin 2014-10-08. DOI: 10.15463/ie1418.10387. (https://encyclopedia.1914-1918-online.net/article/prisoners_of_war_germany); Verena Moritz, Julia Walleczek-Fritz, „Prisoners of War (Austria-Hungary)”, in 1914-1918-online. International Encyclopedia of the First World War, ed. by Ute Daniel, Peter Gatrell, Oliver Janz, Heather Jones, Jennifer Keene, Alan Kramer, and Bill Nasson, issued by Freie Universität Berlin, Berlin 2014-10-08. DOI: 10.15463/ie1418.10374 (https://encyclopedia.1914-1918-online.net/article/prisoners_of_war_austria-hungary); Bogdan Trifunović, „Prisoners of War and Internees (South East Europe)”, în 1914-1918-online. International Encyclopedia of the First World War, ed. by Ute Daniel, Peter Gatrell, Oliver Janz, Heather Jones, Jennifer Keene, Alan Kramer, and Bill Nasson, issued by Freie Universität Berlin, Berlin 2014-10-08. DOI: 10.15463/ie1418.10132 (https://encyclopedia.1914-1918-online.net/article/prisoners_of_war_and_internees_south_east_europe); Yücel Yanıkdağ, „Prisoners of War (Ottoman Empire/Middle East)”, in 1914-1918-online. International Encyclopedia of the First World War, ed. by Ute Daniel, Peter Gatrell, Oliver Janz, Heather Jones, Jennifer Keene, Alan Kramer, and Bill Nasson, issued by Freie Universität Berlin, Berlin 2014-10-08. DOI: 10.15463/ie1418.10269 (https://encyclopedia.1914-1918-online.net/article/prisoners_of_war_ottoman_empiremiddle_east); ***, Lista prizonierilor români morţi în lagărul de la Ostffyasszonyfa (Ungaria) în Primul Război Mondial (http://data.gov.ro/storage/f/2013-11-04T05%3A49%3A04.315Z/lista-morti-lagar-ostffyaszonyfa.xls); ***, Lista militarilor români morţi în Lagărul Tuchola (Polonia) în Primul Război Mondial (http://data.gov.ro/storage/f/2013-11-04T05%3A49%3A27.979Z/lista-morti-lagar-tuchola.xls).