1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Viață și moarte în „lagărele agricole”

Prizonierii Aliați ajunși în Bărăgan au fost folosiți la munci relativ ușoare, potrivit mărturiilor disponibile. Ei au lucrat pentru moșierii din zonă la vie și la prășitul porumbului, pentru care erau plătiți cu 10 bani pe oră. De asemenea, prizonierii împleteau coșuri de nuiele, munceau la amenajarea unor construcții, iar unii dintre ei au lucrat și în timpul săpăturilor arheologice făcute de Leo Frobenius în zonă.

Situația prizonierilor s-a îmbunătățit în vara-toamna anului 1917 din punct de vedere alimentar, cel puțin dacă avem în vedere cantitățile de hrană care le erau destinate. Instalat prefect al județului Ialomița în primăvara anului 1917, I.C. Filiti avea să menționeze în jurnalul său că prizonierii primeau pâine (400 de grame), carne (100 de grame), mămăligă (250 de grame), verdețuri (125 degrame), orez (75 de grame), ridichi (300 de grame), sare (25 de grame), cafea (12 grame), untură (30 de grame). În cazul depunerii unor munci grele, cantitățile erau de hrană erau mărite, cum se întâmpla la pâine (500 de grame), carne (180 de grame) sau pastramă (100 de grame), untură (55 de grame).

Hrana prizonierilor era asigurată prin rechiziții de la locuitorii din zonele în care se găseau lagărele. De asemenea, prin Crucea Roșie elvețiană le erau trimise de două ori pe lună câte o cutie cu cinci kg de alimente și rufe. Prizonierii vindeau o parte din alimentele care erau rare în România ocupată, precum zahăr, cafea și ceai.

Cu toate că erau în captivitate, prizonierii Aliați aveau o stare de spirit bună. „[E]rau foarte veseli”, avea să noteze un martor, cu trimitere la situația din 1917. Unele dintre fotografiile făcute de germani par să confirme această remarcă.

În vara anului 1917, când începuseră luptele de la Mărășești, prizonierii Aliați de la Mărculești l-au întrebat pe unul dintre marii proprietari despre cum se putea ajunge acolo. Ei și-ar fi manifestat intenția de a pleca spre front, pentru a participa la lupte. Realist, proprietarul i-a îndemnat „să nu se ducă și să-și vadă de treabă”.

Potrivit unor informații orale culese imediat după încheierea războiului, cunoscute astăzi din sursă franceză, ceea ce poate explica detaliile și accentele dramatice suplimentare, algerienii ar fi fost maltratați de către gardienii germani pentru diferite acuzații. La scene asistau și localnici români. Pentru că încercase să organizeze o evadare, un prizonier algerian a fost bătut până la sânge cu bastonul, apoi împușcat în centrul localității. Tot în timp ce încercau să fugă din lagăr au fost prinși cinci algerieni care lucrau în localitatea Pribegi, lângă Slobozia. Drept pedeapsă, germanii i-au pus de vii, în picioare, într-o groapă mare, pe care apoi au început să o umple cu pământ. Când pământul a ajuns la nivelul capetelor, în pofida strigărelor și rugăminților adresate de algerieni, germanii i-au omorât cu lovituri de bastoane.

Iarna 1917/1918, cu frig, zăpadă și viscol i-a afectat cel mai mult pe prizonierii care proveneau din zone calde, unii chiar din cele tropicale. Adaptarea s-a dovedit extrem de dificilă pentru mulți dintre ei. Mortalitatea a fost una ridicată între acești prizonieri ajunși în Bărăgan. Spre exemplu, din aprilie până în septembrie 1917, la Morile-Mărculești au murit de tuberculoză 10 prizonieri indieni. Potrivit investigațiilor recente făcute în arhive, în cimitirul lagărului de la Slobozia au fost înmormântați 214 algerieni și 142 de indieni. Cei mai mulți au murit din cauza bolilor de plămâni și rinichi, de dizenterie, malarie și tuberculoză. Merită menționat și că în cimitirul Bellu din București există câteva morminte ale unor tiraliori algerieni morți în 1917.

Între prizonierii ajunși în lagărul de la Slobozia s-a afllat și Mohamed Gherainia, un algerian care urmase farmacia la Paris. Acest prizonier provenea dintr-o familie de condiție bună, ceea ce explică în parte de ce avea să se spună despre el, în zona Slobozia, că era „prinț”. Încadrat în Regimentul 9 tiraliori algerieni în toamna anului 1914, Gherainia a căzut prizonier la germani în 1916, iar ulterior a fost adus în teritoriul ocupat al României, în lagărul de la Slobozia. Farmacistul algerian le-a acordat asistență medicală nu doar celorlalți prizonieri, ci și localnicilor români. Surprins noaptea în afara lagărului, unde s-ar fi dusă să asiste un bolnav, Gherainia a fost împușcat de germani la 14 octombrie 1918. O stelă funerară în memoria acestui prizonier avea să fie ridicată după război la Slobozia, unde poate fi văzută și astăzi.

Prizonierii Aliați din lagărele aflate în sudul România au fost eliberați la sfârșitul anului 1918, de către trupele generalului Berthelot, care trecuseră Dunărea în ofensiva pornită din Macedonia. Ultimii dintre foștii captivi Aliați au plecat din zonă în primele luni ale anului următor.

Evadați francezi din lagărele Centralilor ajunși în România

Una dintre evadările spectaculoase din Primul Război Mondial, de care este legată și România, i-a avut ca eroi pe doi prizonieri francezi. Tocmai pentru că traseul celor doi a fost în bună măsură în teritoriul românesc ocupat, iar ținta lor finală a fost Moldova, am considerat că povestea lor merită redată aici.

Sergentul Septime Gorceix era licențiat în istorie și geografie. Mobilizat în Regimentul 67 infanterie francez, a fost capturat de germani în aprilie 1915. Ajuns în lagărul de la Galgenberg, în apropiere de Würzburg, a ieșit la lucrările agricole și s-a pregătit de evadare. A încercat acest lucru în august 1916, dar a fost prins și ținut în arest timp de trei săptămâni. Trimis în lagărul de represalii de la Lechfeld, lângă Augsburg, în iulie 1917, a evadat și a ajuns pe teritoriul austro-ungar. Capturat de austrieci, a fost închis inițial în lagărul Salzburg, apoi trimis la Deutsch-Gabel (azi Jablonec), aflat în nordul Boemiei.

În mai 1918, sergentul Gorceix și sergentul Rahir au evadat și au reușit să se urce într-un tren, pe care l-au schimbat mai întâi la Viena, apoi la Budapesta, de unde au ajuns la Timișoara. În zona Caransebeșului au reușit să-și procure acte false. Ajutați de țărani români din Banat, au traversat munții și au ajuns în România, în teritoriul ocupat atunci de germani. Localnicii s-au arătat prietenoși când au aflat că erau francezi, i-au adăpostit și hrănit, le-au oferit informații despre locurile unde erau garnizoane sau puncte de control germane. Un primar din zonă (comuna Cătunele, județul Gorj) i-a ajutat să obțină permise de liberă trecere. Astfel, Gorceix a devenit Popescu, iar Rahir s-a transformat în Vasilescu.

Cei doi „români” de ocazie au fost îndrumați spre București, unde aveau să fie găzduiți o vreme de prieteni ai gorjenilor. La 1 iunie 1918 au plecat cu trenul spre Buzău, apoi pe jos s-au îndreptat spre Râmnicu Sărat, au traversat râul Putna, au trecut liniile germane și au ajuns în cele românești la nord-est de Mărășești. Când le-au povestit ofițerilor români că parcurseseră peste 1.000 de kilometri în linie dreaptă din teritoriul controlat de inamic, aliaților li s-a părut neverosimilă povestea francezilor. Cu toate acestea, românii i-au trimis la Iași, unde cei doi au ajuns la începutul lunii iunie 1918. Evadații au făcut rapoarte detaliate despre ce li se întâmplase și ce observaseră în țările inamice. Pentru o perioadă, ei au fost repartizați la Biroul militar francez din Iași. După război, Gorceix și-a făcut cunoscută povestea într-o lucrare care a cunoscut un anume succes. Tot Septime Gorceix a publicat împreună cu Nicolae Iorga, în 1920, volumul Anthologie de la littérature roumaine des origines au XXe siècle (Paris, 1920).

Gorceix și Rahir nu au fost singurii militari francezi evadați de la Centrali și ajunși în Moldova. În mausoleul eroilor francezi din Cimitirul Eternitatea, Iași, se află și osemintele soldatului Vincent Sideride, despre care știm că a „evadat din Bulgaria”. A reușit să ajungă la Iași, unde și-a găsit sfârșitul.

Bibliografie selectivă

Informațiile despre prizonierii Aliați ajunși în România în ultima parte a Primului Război Mondial, în diferite circumstanțe, se regăsesc – uneori e vorba doar de simple mențiuni – în mai multe volume de memorii, dar și în câteva lucrări generale sau speciale, în care au fost utilizate inclusiv unele documente de arhivă.

Memorii: Virgiliu N. Drăghiceanu, 707 zile sub cultura pumnului german, ediție îngrijtă și prefață de I. Oprișan, București, Editura Saeculum Vizual, 2012 [ediția originală: 1920]; I.C. Filitti, Jurnal, vol. I, 1913-1919, ediție îngrijită de Georgeta Filitti, Târgoviște, Editura Cetatea de Scaun, 2008; Septime Gorceix, Évadé (Des Hauts de Meuse en Moldavie), Paris, Payot, 1930; Alexandru Marghiloman, Note politice, 1897-1924, vol. II, 1916-1917, București, Editura Institutului de Arte Grafice „Eminescu” S.A., 1927; Raymund Netzhammer, Episcop în România. Într-o epocă a conflictelor naționale și religioase, vol. I, ediție realizată de Nikolaus Netzhammer în colaborare cu Krista Zach, traducere George Guțu, București, Editura Academiei Române, 2005; Dumitru N. Seceleanu, „Manuscris” [Autobiografie], în Documente inedite, ediție îngrijită de Răzvan Ciucă și Viorica Croitoru-Capbun, Slobozia, Editura Orient-Occident, 1997; AlexandruTzigara-Samurcaș, Memorii, vol. II,1910-1918, ediție critică de Ioan Șerb, Florica Șerb, București, Editura Grai și Suflet–Cultura Națională, 1999.

Lucrări generale și speciale: Vitalie Buzu, „Lagărul german de prizonieri de la Slobozia(1917-1918)”, în Naparis. Revistă de istorie și cultură ialomițeană, anul I, nr. 2, 2013, pp. 19-22; Vitalie Buzu, Slobozia – pământul eroilor de pretutindeni, Slobozia, 2018; Luchian Deaconu, Momente din epopeea făuririi statului național unitar român, Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1988; Niall Ferguson, Piața și turnul. Rețele, ierarhii și lupta pentru putere, traducere de Paul Aneci, Iași, Editura Polirom, 2018; Dragoș Măndescu, „Acolo unde arta și arheologia se întâlnesc. Date noi despre Rudolf Schweitzer-Cumpăna, la un secol de la «anul pierdut» din biografia artistului (1917-2017)”, în Argesis. Studii și comunicări, seria Istorie, vol. XXVI, 2017, pp. 251-265; Jean Nouzille, Calvarul prizonierilor de război români în Alsacia-Lorena, 1917-1918, cu o prefață de Dumitru Preda, București, Editura Semne ʼ94, 1997; Olga Rusu, Patrimoniul cultural ieșean. Cimitirul Eternitatea, Iași, Editura Alfa, 2008 [prima ediție: 1995]; Ionela Stănilă, „Istoria neştiută a celor 3.000 de prizonieri de culoare din Bărăgan. Cum au fost trataţi în lagărele în care au ajuns în martie 1917”, [pe baza cercetărilor lui Vitalie Buzu], în Adevărul [local: Slobozia], 11 mai 2019.

Germanii au transferat în Muntenia și Oltenia, în anii 1917-1918, prizonieri proveniți din mai multe armate aliate.Unii dintre ei fuseseră capturați în timpul luptelor din sudul României, cum a fost cazul cu rușii, alții aveau să fie aduși special în acest spațiu, cum s-a întâmplat cu italienii, dar mai ales cu nord și central africanii din trupele coloniale franceze, precum și cu indienii din trupele coloniale britanice.

Astfel, potrivit unei situații, în primul trimestru al anului 1917 erau în sudul României nu mai puțin 10.712 de prizonieri ruși. La începutul anului 1917, în București puteau fi văzuți prizonieri italieni, care erau puși să curețe zăpada de pe străzile orașului. Erau foarte prost hrăniți, dar aveau străluciri de bucurie în ochi când unii trecători români își exprimau solidaritatea cu ei.

Jihadul – „arma secretă” a germanilor

Toate statele europene care aveau colonii în Africa sau în Asia au recrutat autohtoni fie în forțele de poliție, fie în armatele coloniale. Odată cu începerea Primului Război Mondial, pentru a acoperi golurile tot mai mari provocate de pierderile de pe frontul de Vest, soldați din Algeria, Maroc, Tunisia, Senegal, din centrul Africii sau din Indochina au luptat pentru Franța la Verdun sau în alte locuri, în vreme ce militari din India au făcut același lucru pentru Marea Britanie în Belgia sau pe Somme. Mulți dintre ei au fost uciși sau răniți, alții au fost luați prizonieri și au ajuns în lagărele germane.

Pentru a-și destabiliza adversarii, marile puteri au încercat să creeze și să răspândească diferiți „viruși” ideologici. Islamul era văzut ca o „armă secretă” germană, care putea fi îndreptată împotriva Marii Britanii și Franței, dar și contra Rusiei. Printre altele, germanii au încercat să-i recruteze pe unii dintre prizonierii musulmani originari din nordul Africii ori din India. S-au făcut demersuri pentru a-i mobiliza pe prizonieri în vederea jihadului împotriva britanicilor și francezilor, care controlau în diferite forme teritorii întinse și populații numeroase din lumea islamică. În vederea atingerii acestui scop, germanii au colaborat îndeaproape cu otomanii, aliații lor în estul Mediteranei și în Orientul Mijlociu. Orientalistul german Max von Oppenheim, care avea o lungă experiență și contacte în aceste zone, a jucat un rol foarte foarte important în această întreprindere îndrăzneață, susținută și de kaiserul Wilhelm al II-lea.

La Halbmondlager („Lagărul Semiluna”), în Wünsdorf, astăzi parte a orașului Zossen, la sud de Berlin, au fost adunați în anii 1914-1917 circa 5.000 de prizonieri, în majoritate musulmani. O secțiune separată era rezervată indienilor non-musulmani. Cu toții au fost bine tratați și își puteau practica religia. Pentru musulmani a fost ridicată chiar o moschee, o structură de lemn care imita Domul Stâncii, având alături un minaret care arăta influența otomană. Aproape 3.000 de prizonieri au fost recrutați în unitățile care urmau să lupte în Africa de Nord și în Orientul Mijlociu. În cele din urmă, din motive diverse, inclusiv ca urmare a entuaziasmului scăzut din partea „recruților”, acțiunea a eșuat. Francezii și britanicii au menținut un control ferm în propriile imperii coloniale asupra teritoriilor populate de musulmani.

Lagărele din Bărăgan și Teleorman

Unii dintre prizonierii Aliați care fuseseră în lagărul de lângă Berlin aveau să ajungă în sudul României, după ocuparea acestui teritoriu de către Centrali. Potrivit unor date, germanii au adus în Muntenia, în martie 1917, între 2.000 și 3.000 de algerieni, senegalezi, dar și foști luptători din Africa centrală, anamiți (locuitori din Vietnamul de astăzi) și indieni. Toți acești prizonieri urmau să fie reuniți în așa-numite „lagăre agricole”, pentru a efectua munci ușoare în agricultură.

Prizonierii aliați din colonii au fost repartizați în mai multe lagăre. La Slobozia și la Morile-Mărculești, județul Ialomița, pe moșiile fraților Dumitru și Nicolae Seceleanu, funcționau două lagăre de prizonieri. Cel de la Slobozia era pentru prizonieri din coloniile franceze. Lagărul de la Morile-Mărculești cuprindea atât prizonieri indieni (460 la număr), proveniți din armata Imperiului Britanic, cât și prizonieri coloniali francezi. Alte lagăre au funcționat la Mănăstirea, pe un domeniu al prințului Carol, tot în județul Ialomița (în vechile sale limite teritoriale), și la Turnu Măgurele, județul Teleorman. Deși musulmanii erau majoritari, existau și prizonieri de alte religii. Spre exemplu, la Mănăstirea se găseau mulți senegalezi catolici, amintiți în jurnalul său de episcopul romano-catolic al Bucureștiului, Raymund Netzhammer.

Oamenii politici români din teritoriul ocupat au aflat de existența acestor prizonieri de război Aliați imediat după aducerea lor în Muntenia. Se știa inclusiv că erau într-o stare foarte proastă. Alexandru Marghiloman aflase informații în acest sens de la Dumitru Seceleanu, care îi era coleg de partid, și avea să noteze în jurnalul său, la 11 aprilie 1917: „în Ialomiţa s-au adus, pentru lucrul câmpului, prizonieri francezi de culoare[,] chiar şi annamiţi. Sunt aşa de slabi, din lipsă de hrană, încât munca lor e inexistentă”.

Antropologul Leon Frobenius în Bărăgan

Un rol esențial în aducerea în România a prizonierilor africani și asiatici l-a jucat Leo Viktor Frobenius. Aceasta a fost unul dintre antropologii germani de renume din prima jumătate a secolului XX, care a avut contribuții remarcabile și în arheologie. Născut în 1873, Frobenius a început să facă explorări sistematice în Africa la începutul secolului XX. La începutul Primului Război Mondial a fost implicat într-o acțiune mai amplă de susținere a intereselor germane în nord-estul Africii, în Eritreea și Etiopia, însă fără succes.

Din primăvara anului 1917, Frobenius a făcut vizite numeroase în lagărele din România, unde se aflau prizonieri din zonele coloniale. Au fost continuate studiile asupra culturilor africane și orientale care se desfășuraseră anterior la Halbmondlager, în Wünsdorf. Din echipa lui Frobenius au făcut parte nume importante ale științei din Germania, între care orientalistul Heinrich Lüders, indo-germanistul Wilhelm Schulze și etnologul Leonhard Adam. Lagărul de la Morile-Mărculești era comandat de locotenentul R. Hollman, care în această perioadă a făcut interviuri cu caracter etnografic, utilizate în texte publicate în perioada interbelică.

Interesat și de arheologie, Frobenius a făcut sondaje arheologice în siturile eneolitice (cultura Gumelnița) de la Cunești și Chiselet, județul Ialomița, în limitele administrative de atunci. Săpăturile s-au efectuat între aprilie-septembrie 1917, iar descoperirile preistorice au fost duse în Germania.

Populația locală românească din Bărăgan a stârnit la rândul ei interesul lui Frobenius. Au fost realizate numeroase fotografii de către echipa lui Frobenius. Unele priveau localitățile din zonă, arhitectura rurală, portul, obiectele din gospodărie și ocupațiile tradiționale ale localnicilor. S-au adăugat numeroase schițe cu aceeași tematică, realizate de pictorul Rudolf Schweitzer-Cumpăna, care avea origini germane. Acesta a luptat în Armata Română și a căzut în captivitate germană, în 1916, iar în 1917 a revenit în țară cu sprijinul lui Frobenius. Alte fotografii i-au imortalizat pe prizonierii de război Aliați în timpul ocupațiilor cotidiene, la muncă, în perioadele de repaus.