1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Repatrierea din Germania

Dintre Puterile Centrale, Germania a deplasat cele mai mari forțe pe frontul românesc în anii 1916-1917, ea a coordonat operațiunile militare împotriva României. Și tot Germania a capturat cei mai mulți prizonieri români. De altfel, Reichul a înregistrat cel mai mare număr de prizonieri dintre toate puterile combatante în Primul Război Mondial. Potrivit unor date făcute publice în 1919 de Ministerul de Război de la Berlin, la 10 octombrie 1918 se aflau în lagărele germane 2.526.922 de prizonieri, inclusiv 118.879 de internați civili. Potrivit criteriului cetățeniei, prizonierii erau ruși (1.434.529), francezi (535.411), britanici (182.009), italieni (132.920), belgieni (46.019), români (43.297, vezi infra), sârbi (27.912), portughezi (7.015), americani (2.457), japonezi (106), greci (41), muntenegreni (5) și brazilieni (2). Nu apar în aceste statistici prizonierii morți în anii precedenți, care din alte surse știm că fuseseră în număr mare.

Diferite statistici germane din epocă ne dezvăluie evoluția numărului de prizonieri români aflați în lagărele din Reich. Astfel, la 10 ianuarie 1917 erau 890 de ofițeri și 40.041 de soldați; la 10 aprilie 1917: 1.375 de ofițeri și 40.395 de soldați; la 10 iunie 1917: 1.431 de ofițeri și 40.684 de soldați; la 10 mai 1918: 1.597 de ofițeri și 41.180 de soldați; la 10 octombrie 1918: 1.656 de ofițeri și 41.641 de soldați.

Din datele de mai sus se observă că numărul de ofițeri români ajunși în lagărele germane a cunoscut o creștere constantă, în vreme ce numărul soldaților a rămas practic același. Având în vedere că mortalitatea în rândurile trupei a fost deosebit de mare, numărul relativ stabil de soldați se explică, cel mai probabil, prin aducerea unor noi prizonieri, fie dintre cei păstrați în teritoriul ocupat până atunci, fie dintre cei luați în timpul luptelor din 1917. Nu este mai puțin adevărat că tot în 1917 s-a înregistrat și o mișcare în sens invers, mii de prizonieri români fiind transferați din Germania în teritoriul ocupat al României.

Sursele românești oferă date contradictorii în privința numărului prizonierilor români capturați de germani. Prin intermediul Crucii Roșii, Marele Cartier General Român a primit în 1918 liste nominale referitoare la 81.540 de prizonieri români aflați în Germania. Situațiile întocmite în anii postbelici de oficialitățile militare de la București, în urma prelucrării unor mari cantități de documente interne și a informațiilor primite de la foștii inamici, ridicau numărul militarilor români care ajunseseră în lagărele germne în timpul războiului la 119.604 sau chiar la 142.643 (dintre care 3.290 ofițeri și 139.353 soldați).

Repatrieri înainte de încheierea păcii separate

Înainte de încherea păcii separate dintre România și Puterile Centrale, din Germania au fost repatriați în teritoriul ocupat mai multe mii de prizonieri români. Era vorba cel mai adesea de ofițeri care în anumite condiții urmau să activeze în administrație sau în exploatări economice din Muntenia și Oltenia. În anumite cazuri au intervenit în favoarea celor în cauză autoritățile auxiliare române care lucrau pentru forțele de ocupație. De asemenea, au fost eliberați și prizonierii grav bolnavi, aceștia mai ales din rândurile trupei.

Spre sfârșitul lunii februarie 1917, ofițerii români aflați în lagărul Dänholm-Stralsund au fost supuși unui interogatoriu, în vederea stabilirii profesiei celor în rezervă. Se credea că unii dintre ei – petroliștii, inginerii sau funcționarii – aveau să fie trimiși în țară, la serviciile lor. La 12 martie 1917 au plecat spre România, oficial, însoțiți, câțiva ofițeri și subofițeri români în rezervă, care în viața civilă erau ingineri de căi ferate, mecanici, electricieni etc.

Tot la Dänholm-Stralsund se întocmeau, la jumătatea lunii martie 1917, liste cu ofițerii români prizonieri care aveau domiciliul în București. Motivul repatrierii acestor prizonierii era cel amintit deja, și anume utilizarea lor de către administrația germană în scopuri economice și administrative. În același lagăr circula informația, la începutul lunii aprilie 1917, că învățătorii și proprietarii prizonieri aveau să fie trimiși în teritoriul ocupat. Într-adevăr, încă din acea lună, unii ofițeri români, proprietari funciari în viața civilă, au fost trimiși în țară. Plecarea ofițerilor români prizonieri – din Dänholm-Stralsund, dar și din alte locuri – în teritoriul ocupat a fost promovată în lagărele din Reich, în primăvara anului 1917, într-o intensă campanie, susținută de germani, de către colonelul Alexandru D. Sturdza*.

Germanii se pregăteau în primăvara-vara anului 1917 să-i trimită în teritoriul ocupat al României și pe unii dintre prizonierii români din rândurile trupei. Repatrierea fusese condiționată de starea fizică a prizonierilor. Cei sănătoși și apți de muncă erau păstrați în Germania. De asemenea, cei cu probleme grave, care riscau să moară pe drum, erau și ei păstrați în lagăr. În schimb, cei aflați într-o situație intermediară, care nu mai puteau fi folosiți la muncă, dar puteau suporta un drum de șase zile, erau trimiși în România. Prizonierii aflați în spitale erau examinați, apoi urmau să fie grupați pe județe și comune, pentru ca după intrarea în țară, pe la Vârciorova, să poată fi îndreptați repede spre casele lor.

Pentru că era cel mai mare lagăr pentru trupă, cele mai multe repatrieri înainte de încheierea păcii separate au avut loc din lagărul Lamsdorf. Din acest lagăr a plecat spre România un prim transport la 18 mai 1917, cuprinzând 1.600 de de soldați români, în două trenuri. Al doilea transport a plecat la 7 iunie 1917; erau 963 de oameni, dintre care 57 de invalizi. Cel de-l treilea transport s-a constituit tot la Lamsdorf și cuprindea 968 de oameni, între care și prizonieri români de la Tuchel, Mannheim etc. Erau între ei și invalizi, unii cu un picior lipsă, alții cu ambele. Acești repatriați urmau să ajungă, în vagoane de marfă, la Craiova și la București. Un al patrulea transport a plecat din Lamsdorf spre țară la 6 iulie 1917, fiind format din 966 de soldați și câțiva subofițeri. Al cincilea transport cuprindea circa 1.000 de prizonieri români din Germania. Aceștia au intrat în țară pe la Orșova, în august 1917. Unii prizonieri au fost debarcați la Craiova, alții au ajuns la București, unde au fost reținuți în lagărul Cotroceni.

Cei de acasă cunoșteau deja detaliile traiului la limită al prizonierilor din Germania, foametea, mizeria, moartea unui număr mare dintre ei, în special soldați. La sfârșitul lunii august 1917, un memorialist i-a văzut în București pe unii dintre prizonierii români repatriați și a lăsat o descriere concisă, tulburătoare: „Supți, contorsionați, fețe pământii, ochi de sticlă, umbre pământești, care nu cântăresc treizeci de kilograme!” (Virgiliu N. Drăghiceanu). Se instalase convigerea între conaționali că foștii prizonieri erau trimiși pentru a muri acasă.

* Despre cazul colonelului Alexandru D. Sturdza, cauzele și condițiile trecerii de partea germanilor, activitatea sa în Germania, inclusiv între prizonierii români, dar și în România ocupată, voi scrie un articol separat.

Ratificarea Tratatului de la 28 octombrie 1920 de către Parlamentul francez a stârnit reacții de adversitate nu doar din partea Uniunii Sovietice și a emigrației ruse de la Paris, dar chiar din partea partidelor și presei de stânga, inclusiv în interiorul forului legislativ. Primul ministru R. Poincaré era atacat virulent în „L`Humanité”, ziarul Partidului Comunist francez, care scria: „camaradul Morucci și grupul comunist din Camera deputaților au protestat vehement în numele proletariatului francez împotriva ratificării tratatului cu România”, prin care s-ar fi consacrat „un veritabil act de spoliere și de brigandaj internațional”.

În consens cu Nota lui Gh. Cicerin, votul ratificării Tratatului Basarabiei era calificat drept „un gest provocator al Franței Blocului Național”. Se menționa că din diferite locuri, de la Moscova, Leningrad, Odessa etc., se făceau auzite protestele refugiaților basarabeni și ale ucrainenilor „împotriva ocupației Basarabiei și cerând unirea sa cu Ucraina”.

În cea de-a doua Notă de protest a Guvernului sovietic, remisă Franței la 22 martie, se arăta că „votul așa-numitei adunări naționale basarabene” ar fi fost în fapt „un fals grosolan din partea agenților generalului Mackensen, cu scopul de a compensa României pierderea Dobrogei, prevăzută în tratatul de la București dintre România și Germania”, săvârșit sub conducerea primului ministru germanofil A. Marghiloman. Sfatul Țării, la apariția sa, era descris ca „o adunare alcătuită în parte din delegații aleși la fața locului, în parte din delegații partidelor”, care ar fi fost ulterior completată cu „marionetele autorităților române”, care dețineau majoritatea. Acești noi membri ai adunării au și promovat ideea „anexării Basarabiei”.

Unii dintre cei care se opuneau „anexării”, ar fi fost executați de armata română, iar însuși votul din Sfatul Țării ar fi avut loc în prezența „unor forțe înarmate și jandarmilor și sub amenințări”. Cu toate acestea, se constata, actul din 27 martie stipula nu alipirea Basarabiei la România, ci îi acorda o largă autonomie. Un al doilea act cu același caracter s-a produs la 25 noiembrie (27 noiembrie 1918), când propunerea de alipire completă a Basarabiei la România ar fi fost votată „doar de un sfert din membrii „Sfatului Țării”. Cicerin declara că avea la dispoziție probele protestului împotriva acestor „falsuri repetate”, semnate de senatorul ales din partea Basarabiei N. Alexandri, secretarul „Sfatului Țării” Epuri ș. a., în total – 40 de membri ai Sfatului Țării (în realitate, doar 9 deputați au subsemnat sub acel protest – n.a. ). „Aceste acțiuni ale autorităților române, se arăta în Notă, au fost în fapt o încălcare fără precedent a voinței poporului basarabean din partea ocupanților români. Solidarizându-se cu ei în ajunul conferinței de la Viena la sugestia guvernului francez, parlamentul francez își asumă răspunderea pentru toate urmările ce decurg de aici”, avertiza și amenința, totodată, comisarul poporului.

Luând cunoștință de noua Notă a lui Cicerin, Ion G. Duca îi transmitea ministrului său la Paris, Victor Antonescu, o serie de date edificatoare asupra activității Sfatului Țării, pentru a le întrebuința la promovarea punctului de vedere românesc în Franța. Profund documentat asupra activității Sfatului Țării, Duca remarca, între altele, că Sfatul Țării a fost format fără vreo legătură cu generalul Mackensen, că protestul la care se referea Cicerin „a fost semnat numai de câțiva foști deputați și nu era îndreptat contra unirii, ci contra înlăturării condițiilor Unirii. Dacă poporul Basarabean, reliefa ministrul de externe, ar fi fost contra Unirii și dacă ar considera-o ca o violentare a votului lui, n-ar fi ratificat-o prin participarea sa la trei alegeri generale făcute sub regimul reprezentațiunii proporționale”. El sublinia că „nici un parlamentar, nici român, nici minoritar n-a ridicat vreo dată o protestare contra unirii Basarabiei la patria mumă”.

Nota lui Cicerin, în termeni extrem de violenți și neconformă uzanțelor diplomatice, degaja, conform ziarului „Dreptatea” de la Chișinău, „un acces de nervozitate” pe care Sovietele nu și-l putură stăpâni, deși ratificarea franceză nu era un act dușmănos Rusiei, ci, din contră, o finalizare a unei proceduri formale, urmate de Marea Britanie doi ani înainte. În răspunsul lui Poincaré se arăta că Aliații au consacrat unirea Basarabiei cu România, pe baza drepturilor istorice, a situației demografice, tradiției și autodeterminării populației basarabene. Dacă ar recunoaște drepturile României asupra ținutului dinte Prut și Nistru, Rusia, considera ziarul liberal de la Chișinău, printr-un „act de fină diplomație” își putea redresa relațiile cu Parisul, apărând, totodată, „în ochii Europei ca un stat pătruns de drepturile sale ca și de drepturile celorlalte state și prin aceasta capabil să-și îndeplinească misiunea sa înaltă în concertul european”.

În zilele de dinaintea deschiderii conferinței de la Viena, în adresa primului ministru Ion I.C. Brătianu soseau din diferite colțuri ale Basarabiei felicitări cu ocazia dobândirii ratificării franceze și proteste împotriva oricăror încercări de contestare a actului Unirii. Astfel, primarul comunei Drăsliceni, jud. Chișinău, Andrei Guzun, exprima primului ministru recunoștința locuitorilor din această localitate „cu ocazia definitivei ratificări a dorinței noastre de desrobire”. Locuitorii din satele Vărzărești și Țăndreni, plasa Nisporeni, arătau că „alipirea Basarabiei la patria-mamă s-a făcut din dorința liberă a întregului popor basarabean”, iar Ion Pleșca, reprezentantul comunei Strășeni, jud. Chișinău, îl ruga pe Ionel Brătianu să intervină la conferința de la Viena „ca chestiunea Basarabiei care este definitiv tranșată prin actul sfânt al Unirii, să nu se mai pună în nici o discuție”.

Survenită în momentul în care se încerca intimidarea României și izolarea Poloniei, ratificarea Franței contribuia la întărirea prieteniei franco-române și la descurajarea inamicilor lor. Cât despre Guvernul sovietic, dacă ar avea o diplomație bună, se menționa în „Universul”, „ar înțelege că Rusia nu câștigă nimic, urmărind o politică neplăcută Franței: politică ce s-a manifestat iarna trecută prin articole neplăcute și prin retragerea misiunii comerciale, care lucra la Paris”.

După ratificarea Tratatului Basarabiei, ministrul României la Paris, Victor Antonescu, exprima în „Le Temps” gratitudinea poporului român pentru votul Parlamentului francez, declarând că dacă, totuși, la Viena delegații Moscovei „vor încerca să redeschidă sub vreo formă oarecare o chestiune definitiv închisă prin reparația răpirii de acum o 100 de ani, România se va opune în numele dreptului său, în numele voinței populației din Basarabia, nu numai cu forța morală invincibilă ce i-a dat acest drept și această voință, dar și cu gândul mângâielilor că Franța și Anglia l-au consacrat”. Pentru România, declara Antonescu, „soarta Basarabiei a încetat a fi o chestiune, fiindcă ea se identifică cu soarta statului român întregit: a o pune în discuție pe ea, înseamnă a se atinge de acesta din urmă”.

Într-un articol consacrat conferinței de la Viena din „Petit Parisien” se observa că prin consacrarea drepturilor României asupra Basarabiei, Franța a dat delegaților români „un considerabil sprijin moral”. Așa cum Franța, se făcea o comparație, n-ar fi putut consimți ca după armistițiul cu Germania (noiembrie 1918) să se organizeze un plebiscit în Alsacia și Lorena, așa și România „nu poate accepta ca după șase ani de pace să se repună în discuție o stare de lucruri care nu este numai conformă cu tradițiile istorice ale Basarabiei și cu voința lămurit exprimată a locuitorilor ei, dar și cu principiul de liberă dispoziție a popoarelor, atât de des proclamat de soviete”.

Într-un comentariu din „Adevărul” pe marginea Notei lui Cicerin, adresate Guvernului francez, se arăta că comisarul sovietic de externe nu se limita să nu recunoască votul de Unire al Sfatului Țării, dar înșira „o sumă de mahalagisme asupra condițiilor în cari votul acela a fost dat, pretinzând c-a fost smuls cu forța brutală”. La afirmația lui Cicerin precum că România a luat Basarabia cu sprijinul generalului german Mackenzen și sub conducerea germanofilului Marghiloman, se răspundea că Poincaré „știe perfect că dacă Mackenzen era aici pe vremea aceea, vina nu este a noastră ci a rușilor și că unirea Basarabiei cu România nu poate depinde de gradul în care primul ministru al momentului era agreabil sau dezagreabil aliaților”. Nota lui Cicerin, se constata, era o demonstrație strălucită a continuității între diplomația bolșevică și țaristă, dar din aceasta nu rezulta și „dreptul Rusiei comuniste de a menține sub jug o provincie pe care regimul țarist o cotropise printr-un jaf odios”.

După ratificarea Tratatului Basarabiei, oficiosul „Tan” publica sub semnătura lui Herbette un articol în care afirma că prin încercarea Sovietelor de a relua negocierile cu România, se urmărea, în fond, izolarea Poloniei. Respingând posibilitatea ajungerii la o înțelegere în chestiunea Basarabiei între România și Rusia, Herbette menționa că ratificarea Tratatului de la Paris de către Parlamentul Franței a împiedicat Rusia să exercite presiuni asupra României și să izoleze Polonia, consolidând situația celor doi aliați ai Parisului.

Plecând de la aceste afirmații, Iurii Steklov concluziona în ziarul „Izvestia” că „acum vom ști că prin ratificarea alertă guvernul francez urmărea să susțină România, să împiedice încheierea unei înțelegeri între aceasta și Republica Sovietică și să consolideze alianța polono-română protejată de Franța și, în ideea sa, orientată împotriva Republicii Sovietice”. Steklov invoca în sprijinul său opinia critică exprimată în „Manchester Guardian” pe marginea ratificării Tratatului Basarabiei de Parlamentul Franței. Potrivit ziarului londonez, în „anumite cercuri” se considera că sancționarea drepturilor României asupra Basarabiei de către aliați „numai complică această chestiune delicată” și că se înțelege de la sine că „era un pas greșit să se încheie un tratat de pace în lipsa reprezentanților Rusiei”, responsabilitatea revenind diplomației britanice „stângace”. Se regreta că România și Marile Puteri „au acționat atât de arbitrar” în chestiunea Basarabiei, în loc să invoce principiul autodeterminării, de care se conduceau Sovietele, pentru a atinge un rezultat mai bun.

Reacția furibundă a autorităților și presei sovietice la ratificarea franceză era mai mult decât elocventă. Prin ratificarea Franței, politica externă a Sovietelor încasase o lovitură puternică, cu atât mai sensibilă cu cât, după recunoașterea britanică și italiană, diplomația Moscovei, jubilând, se pregătea să defileze prin marile capitale europene. Ratificarea Tratatului Basarabiei de o a altă Mare Putere europeană submina planul Sovietelor de a impune un plebiscit în teritoriul românesc dintre Prut și Nistru. Din perspectiva viitoarei întâlniri sovieto-române, gestul Franței avea efectul de a reechilibra raportul de greutate dintre cele două țări și de a încuraja România să persevereze în apărarea intereselor sale fundamentale în chestiunile în litigiu cu Uniunea Republicilor.

În ziarul „Petit Parisiene”, o porta-voce frecventă a Ministerului francez de Externe, se menționa că așa cum Franța nu a putut să accepte un referendum în chestiunea Alsaciei și Lorenei, așa și România nu putea să cadă de acord cu reluarea discuției în chestiunea Basarabiei. „Indiferent dacă la conferința de la Viena va fi sau nu ridicată problema Basarabiei, se sublinia, Franța, ratificând alipirea Basarabiei la România, a oferit delegaților români la Viena un puternic sprijin moral”.

La 27 martie, în ziua în care la Viena începeau lucrările conferinței româno-ruse, Ministerul Afacerilor Străine al Republicii Franceze expedia Legației române la Paris proiectul Tratatului de alianță și amiciție între Franța și România. La 9 aprilie, președintele Alexandre Millerand a promulgat Legea despre aprobarea Tratatului Basarabiei, încheiat la Paris, la 28 octombrie 1920. Legea, deliberată și adoptată de Senat și Camera Deputaților, trebuia să fie transpusă în practică ca Lege de stat. Decretul prezidențial de promulgare a fost dat publicității la 5 iunie 1924.

Mulțumiri istoricului Gheorghe Cojocaru pentru articolul „Franța și ratificarea Tratatului Basarabiei de la Paris, din 28 octombrie 1920”, publicat în Revista de Istorie a Moldovei, nr. 1, 2016, pp. 64-85.