1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Evidența prizonierilor români

După cum am văzut în secțiunile anterioare ale acestui text, numărul militarilor români căzuți prizonieri la Centrali îl cunoaștem cu o aproximație rezonabilă, la fel și numărul celor repatriați. În fiecare caz au putut fi stabilite aceste date ținând cont de țările inamice - Austro-Ungaria, Germania, Bulgaria și Imperiul Otoman - unde au ajuns prizonierii români.

Ținerea evidenței prizonierilor români aflați în mâinile Centralilor a fost o problemă pentru oficialitățile române atât în timpul, cât după sfârșitul războiului. În timpul conflagrației, Marele Cartier General Român ținea liste de pierderi ale propriilor trupe, pe diferite categorii, morți, răniți și dispăruți. Publicul voia să afle care era situația prizonierilor români. De aceea, listele erau actualizate și uneori tipărite sub forma unor broșuri.

Bunăoară, într-o asemenea lucrare, realizată în 1918 și intitulată Nouile liste de prizonieri români ofiţeri şi trupă, erau trecuți nominal mii de militari români, cu menționarea gradului, a unității (de regulă regimentul, rar divizia sau batalionul, divizionul sau escadronul etc.) și armei (infanterie, vânători, cavalerie, artilerie, milițieni, pionieri, compania de bicicliști, jandarmeria rurală, intendență). Uneori în cazul ofițerilor apărea precizarea că erau în rezervă; în privința sublocotenenților și trupei (plutonieri, sergenți, caporali și soldați) era redată de regulă și localitatea de domiciliu. Ofițerii erau repartizați astfel: se regăseau un general, șapte colonei, opt locotenent-colonei, 25 de maiori, 91 de căpitani, 154 de locotenenți, 730 de sublocotenenți, doi ofițeri de marină, patru ofițeri sanitari, doi ofițeri medici, un ofițer veterinar, un sublocotenent din secția de reflectoare, un sublocotenent din secția de poștă militară de câmp, cinci sublocotenenți din secția automobiliștilor voluntari, un locotenent aviator, patru preoți militari. În privința trupei, erau 14 plutonieri, un sergent major, 154 de sergenți, 306 caporali și 4.787 soldați. Acestora li se adăugau și trei civili.

După război avea să se constatate că pentru un prizonier existau la structurile militare până la șase fișe de evidență. Această situație era cauzată de faptul că pentru fiecare prizonier informațiile veneau de la Crucea Roșie, de la țările care îi dețineau pe prizonieri, de la comisiile de repatriere etc.

Prizonierii români morți la Centrali

În lagărele situate între Marea Baltică, în nordul Europei, și Munții Taurus, în Asia Mică, între colinele Alsaciei și Lorenei și pădurile Prusiei Orientale și-au găsit sfârșitul în anii 1916-1918 numeroși prizonieri români. Din informațiile obținute de autoritățile române în 1918-1919, în lagărele Centralilor muriseră 70.531 de militari români, dintre care 169 de ofițeri și 70.362 de grade inferioare. Pe țări, 124 de ofițeri și 39.650 de grade inferioare români morți fuseseră înregistrați în Germania, 20 de ofițeri și 22.678 grade inferioare în Austro-Ungaria, 25 de ofițeri și 4.671 grade inferioare în Bulgaria, iar 3.363 grade inferioare în Imperiul Otoman.

Numărul decedaților se ridica la aproximativ 30% din totalul prizonierilor români. Era un procent care îl depășea pe cel al morților înregistrați de trupele aflate pe front. Iar în rândurile prizonierilor români mortalitatea a fost de câteva ori mai mare comparativ cu a prizonierilor proveniți din armatele aliate occidentale. Spre exemplu, dintre cei 730 de ofițeri și 40.500 de subofițeri și soldați belgieni aflați în lagărele germane între 1914-1918, au murit puțin peste 5%.

Proporția ofițerilor români morți, raportat la numărul total al prizonierilor români, era foarte mică. În general, în toate armatele combatante, ofițerii prizonieri erau mult mai bine tratați decât trupa, erau mai bine hrăniți, mai ales după ce au început să primească pachete, aveau adăposturi mai bune, nu erau scoși la muncă obligatorie, de aceea și mortalitatea în rândurile lor a fost redusă.

Multe dintre actele de deces primite din străinătate conțineau erori de transcriere, uneori făcând greu sau chiar imposibilă recunoașterea celor în cauză de către structurile militare sau administrative românești. Timp de câțiva ani, după război, s-a încercat identificarea acestor persoane. În unele situații rezultatele au fost pozitive, în altele nu, astfel încât cei avuți în vedere au fost trecuți în categoria dispăruți. Au existat și cazuri când cei pentru care se primiseră acte de deces erau în viață, ei întorcându-se între timp la casele lor. Confuziile administrative nu ocoliseră nici birocrațiile Centralilor. Pentru a se corecta informațiile eronate cu privire la dispăruți și morți, în fiecare comună din România au fost întocmite tabele cu militarii care nu se întorseseră din război.

Comisiile de anchetă după repatriere

Unii prizonieri aveau situații juridice grave, în special cu privire la contextul căderii în captivitate, îndeosebi în timpul retragerii spre Moldova, la sfârșitul anului 1916. Întrucât împrejurările nu erau cunoscute de multe ori, cei în cauză erau considerați dezertori. Unora dintre ei li s-au intentat procese în contumacie și au fost condamnați la moarte. Ulterior, în 1918, anumite procese au fost reluate, pe baza noilor probe, iar cei în cauză au fost achitați, apoi demobilizați.

După repatriere, ofițerii au fost trimiși la unitățile lor. Foștii prizonieri au fost trecuți prin cercetarea unor comisii speciale, în vederea clarificării modului în care căzuseră în captivitate și a comportamentului avut în lagăre.

De altfel, Ministerul de Război a emis un ordin circular la 26 martie 1918, conform căruia foștii ofițeri prizonieri întorși în țară trebuiau să întocmească în mod obligatoriu memorii, în care să declare momentul și condițiile în care căzuseră în captivitate, ce trupe inamice i-au capturat, lagărele în care au fost internați, tratamentul de care avuseseră parte acolo, condițiile de cazare, hrana, îmbrăcămintea, solda, îngrijirea medicală, programul zilnic. Se mai solicitau informații cu privire la starea de spirit generală a populației din țara inamică în care fuseseră reținuți, aprecieri ale inamicului asupra Armatei Române, zvonurile privind România (evenimentele interne și internaționale importante), prețurile, situația materială și starea sanitară a populației din țara în care fuseseră reținuți prizonierii.

Informațiile obținute erau înaintate diviziilor, iar comisiile de clasare le analizau și decideau, printr-un proces-verbal, dacă ofițerul în cauză urma să fie trimis în fața justiției militare sau nu. Curțile Militare trimiteau rezultatele către Ministerul de Război. Ofițerii erau clasificați astfel: cei vinovați și propuși pentru trimiterea în judecată, cei care aveau să fie trimiși înaintea Consiliului de Reformă, cei în curs de cercetare și cei absolviți de orice vină. În cazul celor din urmă, Consiliul Superior al Armatei propunea înaintarea lor în grad. Prin fața Consiliului Superior au trecut 2.700 de ofițeri, dintre care 1.445 au fost înaintați în grad. În cazul celorlalți, s-a recurs la soluția trimiterii la stagii de pregătire de șase luni, la final urmând să fie supuși reevaluării.

O situație aparte au avut-o ofițerii care fuseseră prizonieri în lagărul Crefeld, din Germania, și cei care căzuseră în captivitate la Turtucaia. De aceea au și fost constituite două comisii speciale, care au purtat numele acestor localități. Ofițerii de la Crefeld erau suspectați că fraternizaseră cu inamicul, iar cei de la Turtucaia erau considerați responsabili pentru dezastrul suferit acolo de trupele române chiar la începutul războiului.

Nu doar ofițerii trebuiau să relateze cele întâmplate în perioada prizonieratului, ci și subofițerii și gradații. În anii care au urmat întoarcerii din prizonierat, în special în 1919-1920-1921, trupa fostă prizonieră a dat zeci de mii de declarații în fața unor comisii militare ale Ministerului de Război. Aceste comisii au desfășurat o activitate amplă, împreună cu autoritățile civile - spre exemplu, cu prefecturile -, în vederea clarificării situației celor care fuseseră pe front, în prizonierat, care muriseră, care dezertaseră, care rămăseseră în teritoriul ocupat etc.

În privința soldaților, trebuiau stabilite: momentul căderii în prizonierat, lagărele prin care au trecut, situația în timpul captivității. Era și o încercare a autorităților române de a stabili responsabilitățile pentru dezastrul din 1916. Pentru unii conaționali, prizonierii păreau să fi ajuns în această situație ca urmare a propriei voințe. Situația era însă, cel mai adesea, departe de ipotezele emise de cei care avuseseră șansa să scape în 1916-1917, care nu cunoscuseră privațiunile vieții de prizonier și poate nici măcar nu văzuseră la față, pe front, vreun inamic.

Oamenii așteptau cu speranță deciziile comisiilor, pentru că de un verdict favorabil depindea și bunul nume în fața comunității, dar și o posibilă recompensă din partea statului, în special pământul promis de autorități în 1917. Declarați „prizonieri de voie” sau „dezertori”, unii soldați aflați în această situația infamantă au făcut contestație. Reclamațiile lor erau însoțite de probe, de mărturiile comandanților și camarazilor, de argumente suplimentare. Existau reveniri și respectivii erau declarați „prizonieri din forță majoră”. Împrejurările erau considerate determinante pentru căderea în prizonierat. În urma anchetelor, comisiile i-au declarat pe cei mai mulți cercetați prizonieri de război fără voia lor, în timpul luptelor și/ sau în împrejurări potrivnice.

Prizonierii români între memoria de grup și cercetarea istorică

Prizonierii români care au supraviețuit și au fost repatriați au purtat cu ei amintirile perioadei de prizonierat. Cei care fuseseră în Bulgaria par să fi fost cei mai vehemenți în privința tratamentului de care avuseseră parte în această țară. Cauzele țineau și de resentimentele bulgarilor față de români, ca urmare a disputei din jurul Cadrilaterului, dar și de lipsurile materiale mari din Bulgaria. Problemele pentru cei care au ajuns în Germania au fost cauzate mai ales de alimentația extrem de slabă, de disciplina strictă, iar în privința soldaților și de folosirea la munci grele. În plus, cei ajunși în nordul Germaniei au avut de suportat și o climă mai aspră.

După repatriere și prin compararea experiențelor, foștii prizonieri români au ajuns la concluzia „de necrezut că cel mai bine au fost tratați prizonierii căzuți la unguri” (Lucian Stamate, ofițer medic, fost prizonier în Bulgaria). E necesar să precizez că aceasta a fost situația ofițerilor prizonieri, iar memoriile lor confirmă această aserțiune. De pildă, ofițerii prizonieri ajunși la Sopronnyék, Ungaria, aveau să declare că ungurii îi trataseră bine, că în condițiile de război și prin comparație cu ceea ce se întâmplase în alte părți, avuseseră o întreținere omenească. „[N]u pot să nu recunosc țării care ne-a deținut [Austro-Ungaria] atributele pozitive de care a dat dovadă. Spre onoarea ei pot afirma că ne-am bucurat de un tratament uman și civilizat, chiar și de multă toleranță. N-am fost jigniți niciodată, nici în sentimentele noastre de români, nici nu ni s-a atins demnitatea noastră personală./ [...] Monarhia a avut defectele ei, dar a lăsat totuși urme de eleganță” (Hanibal Orațiu Dobjanski, ofițer, fost prizonier în Ungaria). Această apreciere se referă la situația ofițerilor, cea a soldaților fiind cât se poate de diferită mai ales în privința condițiilor din lagăre.

În anii și în deceniile care au urmat încheierii Marelui Război, unii dintre foștii prizonieri și-au scris memoriile; era vorba aproape numai dintre ofițeri, cum am mai precizat. Aceste lucrări le ofereau contemporanilor o perspectivă din interior asupra unor militari uneori ignorați, alteori priviți cu suspiciune într-o țară care câștigase în competiția sângeroasă cu alții, în 1916-1918, dar cu un preț uriaș. A trecut însă aproape un secol până ce tema a fost abordată de istorici și investigată cu instrumentele profesiei. În felul acesta, o subtemă din istoria Primului Război Mondial a început să fie mai bine cunoscută, să fie privită mai nuanțat. Indirect, această pagină de istorie poate fi asumată și de o societate în care cunoștințele de istorie nu lipsesc, dar par să fie apanajul unor grupuri restrânse de specialiști și de pasionați ai trecutului.

Bibliografie selectivă

Despre prizonierii români aflați în mâinile Puterilor Centrale în anii 1916-1918 există numeroase surse de informare accesibile, de la volume de documente și memorii până la studii scrise din diverse perspective. Pentru realizarea acestui text în 36 de părți am utilizat lucrările pe care le redau mai jos.

Documente: Constantin Căzănişteanu (coordonator), Vasile Alexandrescu, Aurelian Miriţă, Dorina Rusu, Dumitru Dobre (editori), Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz. Documente militare, Bucureşti, 1977; Gheorghe Nicolescu, Gheorghe Dobrescu, Andrei Nicolescu (editori), Biserica Ortodoxă Română și Marea Unire. Preoți în tranșee, 1916-1919, vol. II, Activitatea preoților militari în mari unități și unități operative, București, Editura Basilica, 2018; Gheorghe Nicolescu, Gheorghe Dobrescu, Andrei Nicolescu (editori), Calvarul prizonierilor români din Primul Război Mondial. Mărturii documentare, vol. I-III, Pitești, Editura Universității din Pitești, 2006; ***, Nouile liste de prizonieri români ofiţeri şi trupă, Bucureşti, Editura Librariei Alcalay & Co, f.a. [1918].

Jurnale, memorii, relatări: Paul Angelescu, Viața de captiv (impresii), Râmnicu Vâlcea, Tipografia „Matei Basarab”, 1919; Emanoil Antonescu, Morți de foame. Povestiri din captivitate. Lagărele Lamsdorf și Mannheim, București, f.e., 1920; Arhibald [G. Rădulescu], Cimitirul prizonierilor români. Impresii din timpul războiului. Note de om necăjit, București, Poporul S.S., 1921; G. Banea, Zile de lazaret. Jurnal de captivitate și spital, Bucureşti, Fundaţia pentru Literatură şi Artă Regele Carol II, 1938; Gheorghe Caracaș, Din zbuciumul captivității. De la 3 noiembrie 1916 până la 30 iunie 1918, ediţia a III-a revizuită, Prefaţă de Ion Bulei, Bucureşti, Editura Corint, 2016 [ediția I: Bucureşti, Tipografia Gutenberg, 1920]; Sabin Coifan, Notițe din campania anului 1916. Instantanee din prizonierat, 1917-1918, Prefață de Ileana Constantinescu, Ediție îngrijită, studiu introductiv și note de Adrian Pandea și Iulian Boțoghină, București, Editura Militară, 2019; Neli Cornea, Însemnări din vremea războiului (Jurnal), București, Editura Librăriei H. Steinberg&Fiu, 1921 [ediția originală: 1918]; Alex. Dăscălescu, Jurnal-Operativ de pe câmpul de Răsboi, Roman, Tipografia „Beram-Tatăl”, 1925; Nic. Defleury, „Divizia de la Cerna”. De pe front în captivitate, 1916-1918. Amintiri-gânduri-impresii, Craiova, Editura Ramuri, 1940; Hanibal Orațiu Dobjanski, Memoriale de război (Războiul Balcanic, Primul Război Mondial, Al Doilea Război Mondial), Ediție îngrijită și prefațată de Mircea Popa, Cluj-Napoca, Editura Argonaut, f.a. [2015]; Virgiliu N. Drăghiceanu, 707 zile sub cultura pumnului german, Ediție îngrijtă și prefață de I. Oprișan, București, Editura Saeculum Vizual, 2012 (ediția originală: 1920); V. Gorsky, Pribeag în țara mea. Peripețiile unor ofiţeri fugiți din captivitate, București, Editura Cartea Românească, 1925; Traian Grigorescu, Povestiri din războiul întregirii , prezentare și editare Traian D. Lazăr, în Convorbiri literare, text accesibil pe site-ul http://convorbiri-literare.ro : (I) 17 decembrie 2017, (II) 19 ianuarie 2018, (III) 19 martie 2018, (IV) 22 martie 2018, (V) 26 aprilie 2018, (VI) 23 mai 2018; Cicerone Iordăchescu, Însemnări din anii 1916-1919. Din primul an al războiului de întregire 1916-1917, Iaşi, Tipografia Alexandru Ţerek, 1937; Nicolae Iorga, Memorii. Însemnări zilnice (maiu 1917-mart 1920). Războiul național. Lupta pentru o nouă viață politică, vol. II, București, Editura Națională S. Ciornei, f.a. [1930]; Mihail Isăcescu, 28 luni în captivitate la germani, București, 1919; Nicolae Malureanu-Cristescu, „Însemnări din prizonieratul german”, scrisori comentate de Constantin C. Gombos, în Historia [versiunea online], 1 august 2011, text accesibil la http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/nsemnari-prizonieratul-german; Alexandru Marghiloman, Note politice, 1897-1924, vol. III, 1917-1918, București, Editura Institutului de Arte Grafice „Eminescu” S.A., 1927; Petre C. Mihail, 14 luni captiv în Ungaria la Osstffyasszonyfa, Craiova, 1919; H. Millian-Maximin, În mâinile dușmanului, Ilustrații după natură de pictorul N. Tonitza, București, Librăria Universală Alcalay&Co, 1920; Constantin I. Năvârlie, Carnetul de însemnări al locotenentului de rezervă Constantin I. Năvârlie din Regimentul 31 Infanterie Calafat. Compania de mitraliere, 23 noiembrie 1916-8/21 aprilie 1918, în Luchian Deaconu, Otilia Gherghe, Ofiţeri români prizonieri de război, 1916-1918. Mărturii zguduitoare, Craiova, Editura Sitech, 2012, pp. 93-308; Ion Gr. Oprișan, Pe căile robiei. Însemnările unui prizonier român (1916-1918), Ediție îngrijită, note, studiu introductiv Cosmin Budeancă, Valentin Orga, Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2003 [această ediție reunește volumele 21a de luni pe căile robiei. Săghișoara – Cluj – Osstffiassonyfa – Șopronnyek – Dänholm – Ströhen-Moor – Dänholm –Helmstedt, 1920, și Lanțuri frânte. Însemnări din cele dintâi zile de răscumpărare, 1921]; Vintilă Panta, În robie. Amintirile unui fost prizonier în Bulgaria, Ilustraţiuni de Horia Boambă, București, Tipografia Mărășești, 1919; Constantin C. Popian, Amintiri din viața militară. Jurnale din război și din prizonierat, ediție îngrijită, note și comentarii de Linu Dragu Popian, prefață de colonel (rez) Dumitru Roman, București, Editura Militară, 2007; Karl Rosner, De la Sibiu până la Siret. Impresiunile unui corespondent de războiu, București, Editura Regele Carol I, 1917; N. Russu Ardeleanu, 19 luni în Bulgaria. După dramaticele povestiri ale unor ofiţeri întorşi din captivitate, Braşov, Tipografia A. Mureşianu, 1919; N. Russu Ardeleanu, Prizonier în ţara ta. 8 luni în teritoriul ocupat. Povestirile locotenentului Florin M. Rădulescu, Botoșani, 1918; Gheorghe Silion, Amintiri, fragmente publicate de Marcel Proca, „Un prizonier bârlădean în lagărele concetranționare germane din Marele Război. Sublocotenentul (rez.) Gh. Silion”, în Revista Bibliotecii Academiei Române, anul 2, nr. 2, iulie-decembrie 2017, pp. 199-214; Lucian Stamate, Prizonierul Traciei Occidentale, Cuvânt-înainte de Sorin-Anton Minea, Bucureşti, Editura Corint, 2007; N. Stavrache-Cerna, Adevăruri din campania 1916-1918, vol. 1, 1. Cu Reg. 1 Vânători Reg. Ferdinand I, 1 Iulie 1915-1 Aprilie 1916, 2. Cu Regimentul Rovine 26 Infanterie, 15 Aprilie-8 Septembrie 1916, 3. Cu Brig. I Mixtă, din Grupul Cerna, 9 Sept.-23 Noembrie 1916, Craiova, Tipografia „Speranţa”, 1937, vol. 2, Captivitatea în Ungaria dela 23 Noembrie 1916 la 24 Decembrie 1916 și în Germania dela 26 Decembrie 1916 la 19 Martie 1918, 1939, Craiova, Tipografia „Speranţa”, 1937; Ilie Stricatu, Pe cărările destinului. Romanul unei vieți trăite (1914-1918), Ediție, studiu introductive, note și indici de Mihai-Octavian Groza, Gabriela-Margareta Nisipeanu, Iuliu-Marius Morariu, Cluj-Napoca, Editura Argonaut, Editura Mega, 2017 [ediția originală: 1940]; N. Tătăranu, Acum un sfert de veac. Amintiri din războiu, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1940; Teodor Tăutu, Din războiul pentru întregirea neamului. Carnet de câmp cuprinzând aprecieri și note zilnice în slujba adevărului istoric asupra luptelor de la Cerna, 14 August-23 Noiembrie 1916. Cu 3 planșe și 10 schițe, Ploiești, Editura Universității „Libere și Populare” din Ploiești, 1926; George Topârceanu, Amintiri din luptele de la Turtucaia. Pirin Planina (episoduri tragice și comice din captivitate). Memorii de război, Prefață de Daniel Cain, București, Editura Humanitas, 2014 [ediții fragmentare în 1918, 1920 și 1936]; C. Vlădescu, Bulgarii. Memoriile unui ofițer român fost prizonier în Bulgaria, București, Tipografia „Universul”, 1926; ***, „Surprins în țară străină. Declararea [Declarația] de război a României”, în Universul literar, anul XXXV, nr. 16, 3 august 1919, p. 8.

Lucrări generale și speciale:

Iulian Stelian Botoghină, „Camil Petrescu pe front si în lagărele de prizonieri”, în România literară, 12 septembrie 2001, preluat pe http://www.memoria.ro/marturii/perioade_istorice/al_doilea_razboi_mondial:_amintiri_de_pe_front/camil_petrescu_pe_front_si_in_lagarele_de_prizonieri/888/; Iulian Boțoghină, „Despre prizonierii Primului Război Mondial. Activitatea Serviciului Statistic din Ministerul de Război”, în Argesis. Studii și comunicări, seria Istorie, tom XI, 2002, pp. 313-335; Cornel Carp, Petrișor Florea, Vasilica Manea, Cornel Țucă (coord.), Istoricul Regimentului 4 Dorobanţi „Argeş” (1877-1946), Piteşti, Editura Pământul, 2008; Luchian Deaconu, Momente din epopeea făuririi statului național unitar român, Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1988; Luchian Deaconu, Otilia Gherghe, Ofiţeri români prizonieri de război, 1916-1918. Mărturii zguduitoare, Craiova, Editura Sitech, 2012; Petrișor Florea, Iulian Stelian Boțoghină, „Chestiunea prizonierilor de război: interpelări în Parlamentul României în 1920”, în Argesis. Studii și comunicări, seria Istorie, tom XII, 2003, pp. 317-330; Cornel Constantin Ilie, „Primul Război Mondial: rapoarte americane despre condițiile din lagărele de prizonieri germane”, în Muzeul Național, vol. XXVII, 2015, pp. 129-136; Mihăiță Enache, „Pentru Patrie. Prizonierii români în lagărele germane în anii Primului Război Mondial”, în Redescoperă Istoria, nr. 4, ianuarie-martie 2014, pp. 25-36; Constantin Kirițescu, Istoria războiului pentru întregirea României, 1916-1919, vol. I-II, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1989 [prima ediție în 1922-1923]; Nicolae Mareș, „Urme ale unor eroi români pe teritoriul polonez”, în Cătălin Fudulu (coord.), Eroi şi morminte. Studii şi comunicări susţinute la Sesiunea anuală a Oficiului Naţional pentru Cultul Eroilor, ediţia I, Bucureşti, 12.12.2007, Buzău, Editura Alpha MDN, 2008, pp. 43-59; Bogdan Negoi, România şi lagărele de prizonieri în timpul Primului Război Mondial, Geamăna, Tiparg, 2011; Jean Nouzille, Calvarul prizonierilor de război români în Alsacia-Lorena, 1917-1918, cu o prefață de Dumitru Preda, București, Editura Semne ʼ94, 1997; ***, Cimitirul Eternitatea din Iași, Iași, Editura Cronica, 1995.

Resurse internet: Heather Jones, Uta Hinz, „Prisoners of War (Germany)”, in 1914-1918-online. International Encyclopedia of the First World War, ed. by Ute Daniel, Peter Gatrell, Oliver Janz, Heather Jones, Jennifer Keene, Alan Kramer, and Bill Nasson, issued by Freie Universität Berlin, Berlin 2014-10-08. DOI: 10.15463/ie1418.10387. (https://encyclopedia.1914-1918-online.net/article/prisoners_of_war_germany); Verena Moritz, Julia Walleczek-Fritz, „Prisoners of War (Austria-Hungary)”, in 1914-1918-online. International Encyclopedia of the First World War, ed. by Ute Daniel, Peter Gatrell, Oliver Janz, Heather Jones, Jennifer Keene, Alan Kramer, and Bill Nasson, issued by Freie Universität Berlin, Berlin 2014-10-08. DOI: 10.15463/ie1418.10374 (https://encyclopedia.1914-1918-online.net/article/prisoners_of_war_austria-hungary); Bogdan Trifunović, „Prisoners of War and Internees (South East Europe)”, în 1914-1918-online. International Encyclopedia of the First World War, ed. by Ute Daniel, Peter Gatrell, Oliver Janz, Heather Jones, Jennifer Keene, Alan Kramer, and Bill Nasson, issued by Freie Universität Berlin, Berlin 2014-10-08. DOI: 10.15463/ie1418.10132 (https://encyclopedia.1914-1918-online.net/article/prisoners_of_war_and_internees_south_east_europe); Yücel Yanıkdağ, „Prisoners of War (Ottoman Empire/Middle East)”, in 1914-1918-online. International Encyclopedia of the First World War, ed. by Ute Daniel, Peter Gatrell, Oliver Janz, Heather Jones, Jennifer Keene, Alan Kramer, and Bill Nasson, issued by Freie Universität Berlin, Berlin 2014-10-08. DOI: 10.15463/ie1418.10269 (https://encyclopedia.1914-1918-online.net/article/prisoners_of_war_ottoman_empiremiddle_east); ***, Lista prizonierilor români morţi în lagărul de la Ostffyasszonyfa (Ungaria) în Primul Război Mondial (http://data.gov.ro/storage/f/2013-11-04T05%3A49%3A04.315Z/lista-morti-lagar-ostffyaszonyfa.xls); ***, Lista militarilor români morţi în Lagărul Tuchola (Polonia) în Primul Război Mondial (http://data.gov.ro/storage/f/2013-11-04T05%3A49%3A27.979Z/lista-morti-lagar-tuchola.xls).

Repatrierea ofițerilor în 1918

După ce s-a convenit eliberarea prizonierilor între Puterile Centrale și România, la 23 martie 1918, comandanții lagărelor germane i-au înștiințat pe ofițerii români că aveau să fie trimiși în patrie. Cum au întâmpinat prizonierii vestea încheierii păcii între Centrali și România, dar mai ales anunțul privind repatrierea aflăm din memoriile unuia dintre ofițerii români aflați în lagărul Breesen. În acel moment, „cu toată febra şi slăbiciunea, am sărit din pat, mi-am strâns toate obiectele, castron, tacâmuri, cămaşa, batistele şi mantaua./ Câtă uşurare!/ O bucurie pe care nu o puteam înţelege încă./ Este vis, este realitate? Mergem în ţară?/ Ştirea aceasta răspândită în lagăr în mod atât de fulgerător mi-a dat noi puteri de viaţă./ Temperatura mea căzuse brusc. Cuvintele de «repatriere» şi ideea de libertate au şters din sufletul meu şi din trupul meu toate cutele suferinţelor./ Eram sănătos, eram fericit./ Nu am cuvinte să descriu această fericire. […]/ Ofiţerii din lagăr, care până acum erau îmbătrâniţi, stafidiţi la faţă, cu îmbrăcămintea zdrenţoasă, cu mantalele zbârcite, pe alocuri arse şi coapte de etuve, cu degetele picioarelor ieşite prin încălţăminte, mi se păreau de acum întineriţi, cu feţele frumoase şi cu privirile clare” (Ilie Stricatu).

Unii dintre prizonieri considerau că eliberarea lor era cauzată de teama germanilor de englezi, neascunzându-și o anume satisfacție la gândul că ulterior germanii aveau să ia locul românilor, în perimetrul de sârmă ghimpată. Prizonierilor li s-au schimbat banii de lagăr în mărci germane de stat, apoi și-au putut face bagajele. Înainte de repatriere, ofițerilor li s-au făcut percheziții. Erau confiscate caietele, însemnările, până și scrisorile. Eliberarea ofițerilor prizonieri aflați în lagăre risipite de-a lungul și de-a latul Germaniei a avut loc la date diferite. În privința câtorva lagăre avem fragmente de informații, care sunt utile pentru a ne face o imagine asupra felului în care a decurs repatrierea.

Cu bunurile strânse în boccele sau în geamantane, pe care le purtau în mâini sau pe umeri, escortați de ofițeri și soldați germani, ofițerii români de la Breesen s-au îndreptat spre gară. În timp ce străbăteau satul Breesen, românii le împărțeau pesmeți femeilor și copiilor germani, aceștia cerând să li se mai dea. Era un semn pentru toți că în Germania criza elementară era o realitate care afecta grav populația civilă. Îmbarcați în trenuri de clasa I și a II-a, trecând prin Austro-Ungaria, prizonierii au ajuns în teritoriul ocupat.

În Gara de Nord din București, repatriații nu au fost lăsați să coboare din tren, în schimb doamnele și domnii de la Crucea Roșie le-au dat, cu acordul germanilor, pâine și cafea neagră. Trenul și-a continuat apoi drumul spre Mărășești, pe unde au trecut în Moldova cei care erau de aici sau aveau familiile refugiate în partea liberă a țării. Mărășeștiul era locul unde, la mijlocul lunii iulie 1918, se făcea schimbul de prizonieri între germani și români.

Prizonierilor de la Helmstedt li s-a spus la sfârșitul lunii mai 1918 că urmau să plece acasă luna următoare. Au pornit în două serii, prima pentru Muntenia, la 5 iunie 1918, a doua pentru Moldova, la 8 iunie 1918. Cei din Moldova au mers cu trenul, prin Ungaria, au trecut prin Timișoara, Caransebeș, apoi prin teritoriul ocupat. Foștii prizonieri români care se întorceau în țară, în iunie 1918, erau frapați să vadă fete românce la braț cu germanii, cum s-a întâmplat la Pitești. Bucureștiul li s-a părut un oraș străin. Erau steaguri ale Centralilor peste tot, uniforme germane numeroase, ofițeri germani la braț cu românce pe Calea Victoriei. Se vedea multă sărăcie în contrast cu mult lux, plus „stricăciunea” (în judecata unui moralist). Cei care aveau ca destinație Moldova au trecut prin Mărășești la 16 iunie 1918. Acolo avea loc predarea actelor de liberă trecere. Prizonierii nu își reprimau bucuria de a fi în „libera Moldovă”, singura parte de țară controlată de guvernul român, văzută în opoziție cu teritoriul ocupat de Centrali.

Ofițerii români prizonierii români din lagărul Gorgast au fost repatriați la 28 iunie 1918, în două serii. Prima serie era formată din ofițerii în rezervă din teritoriul ocupat, iar a doua din ofițerii în rezervă din Moldova și din toți ofițerii activi. Îmbarcați în tren, prizonierii au fost trimiși spre țară prin Breslau, apoi prin Oderberg. La 1 iulie 1918 ajungeau la Vârciorova.

Repatrierea trupei în 1918-1919

În cea mai mare parte, prizonierii români aflați în lagărele germane nu fuseseră repatriați până la încheierea generală a războiului în Europa, în noiembrie 1918. În pofida prevederilor din clauzele păcii separate, Germania întârzia eliberarea prizonierilor de război români, pretextând că avea nevoie de ei ca forță de muncă, pentru a o înlocui pe cea a propriilor cetățeni, concentrați în armată.

Situația nu avantaja decât Germania, care, în afară de faptul că se folosea de forța de muncă a prizonierilor români, obligase România să plătească pentru întreținerea acestora câte două mărci pe zi. Pe de o parte, era o practică percepută ca incorectă, iar, pe de altă parte, era un efort financiar considerabil pentru statul român, aflat oricum într-o situație extrem de dificilă. Când s-a semnat armistițiul între Germania și Aliați, în noiembrie 1918, erau în diferite locuri din Reich, la lucru, între 20.000 și 30.000 de prizonieri români. Alți prizonieri români se aflau în lagăre.

Întârzierea repatrierii a atras nemulțumiri între prizonierii români în noiembrie-decembrie 1918. O „fierbere” evidentă exista în noiembrie 1918 la Lamsdorf. Soldații știau că ofițerii români prizonieri fuseseră repatriați într-o proporție considerabilă în lunile anterioare, unii încă din primăvara anului 1918, și se considerau discriminați. Ei erau convinși că „boierii”, care îi trimiseseră la război cu doi ani înainte, se îngrijiseră numai de-ai lor, de cei bogați. Potrivit unor relatări, s-ar fi văzut steaguri roșii în lagăr, s-ar fi strigat „Jos Regele!”, „Trăiască Republica!”, „Moarte boierilor, capitaliștilor!” etc.

Pentru a combate asemenea idei, unii dintre cei care aveau o anume influență între prizonieri au încercat să canalizeze nemulțumirile acestora într-o direcție națională. Tensiunile de clasă erau convertite în tensiune etnică. Un fost prizonier în lagărul Lamsdorf, preot militar, avea să scrie într-un raport după întoarcerea acasă: „N-am știut că scoți ura cu ură, ura ce aveau [soldații de rând, trupa] contra stăpânilor și boierilor o îndreptam contra rușilor și ungurilor. Se strângeau rândurile. Erau momente de delir”. Pentru repatrierea prizonierilor, în unele locuri s-au trimis vagoane din țară, în vreme ce germanii le-au dat repatriaților rații pentru drum.

În vederea clarificării situației prizonierilor români din Germania, Ministerul de Război al României avea să adopte o măsură de retorsiune. Au fost menținuți în captivitate românească 750 de militari germani din armata lui Mackensen, care fuseseră capturați în timpul retragerii din noiembrie 1918, după semnarea armistițiului.

La sfârșitul anului 1918, românii au constituit o comisie care urma să se deplaseze în Germania, pentru a gestiona problemele privindu-i pe prizonierii de război. Misiunea acestei comisii era să să stabilească împreună cu germanii și Aliații – se puneau speranțe mai ales în sprijinul francezilor – modalitățile de repatriere a prizonierilor români, să stabilească locurile unde puteau fi concentrați aceștia pentru o repatriere rapidă, să se îngrijească de ei – să-i alimenteze și să-i echipeze – până la intrarea în țară, să se îngrijească de hrana și transportul bolnavilor, să-i elibereze pe cei condamnați, să stabilească în ce lagăre muriseră români și să le stabilească identitatea, să se îngrijească de mormintele acestora.

Câteva date cu privire la numărul prizonierilor români repatriați din Germania în 1918-1919

Informațiile din arhivele românești referitoare la numărul prizonierilor români repatriați din Germania sunt neclare. Felul în care au fost întocmite documentele cu privire la prizonieri, în special în timpul războiului și în primii ani postbelici, după metode deficitare, plus lipsa de rigoare au cauzat numeroase erori în legătură cu repatriații din Reich. Chiar dacă acuratețea lor este discutabilă, câteva cifre puse în circulație de istorici merită măcar amintite.

Astfel, o situație a Direcției de Statistică din Ministerul de Război al României arată că până în iulie 1918 fuseseră repatriați din Germania 1.661 de ofițeri și 3.697 trupă. În schimb, din alte documente reiese că din Germania au fost repatriați după încheierea Convenției cu România, în martie 1918, și până la sfârșitul aceluiași an doar 1.850 de ofițeri și 1.020 grade inferioare. În condițiile prăbușirii armatelor Centrale, în toamna anului 1918, germanii au mai eliberat 324 de ofițeri și 47.777 grade inferioare.

Câteva mii de prizonieri români se aflau în teritoriile ocupate din Franța sau revendicate de aceasta. Nu mai puțin de 5.230 de români, grade inferioare, au fost eliberați de armatele aliate la sfârșitul anului 1918. Ei aveau să fie repatriați pe cale maritimă, prin porturile Marsilia și Toulon spre Constanța, în lunile februarie-mai 1919. Pentru repatrierea prizonierilor români din Alsacia și Lorena, după 11 noiembrie 1918, s-au făcut intervenții și din partea unor personalități franceze. Generalul Henri Mathias Berhtelot i-a scris în acest sens chiar mareșalului Ferdinand Foch, comandant general al armatelor Antantei pe Frontul de Vest în momentul capitulării Germaniei.

Potrivit altor surse, în primăvara anului 1919 au fost eliberați din lagărele germane, cu liste nominale, 1.218 ofițeri și 37.024 de grade inferioare români. Alți prizonieri români au fost identificați ca fugiți din lagăre în urma schimbărilor politice din Germania. Mulți dintre aceștia – 1.614 ofițeri și 6.000 grade inferioare – au fost recuperați prin stațiunile de etape aflate la Oderberg, Passau, Cracovia și Viena și repatriați fără liste nominale. Ultimul tren cu prizonieri români a plecat spre România la 21 iunie 1919.

Repatriații amintiți mai sus – în total peste 100.000 – se adăugau celor duși în teritoriul ocupat în 1917, invalizilor trimiși acasă în 1918 (2.191 de oameni) și prizonierilor aflați în Muntenia și Oltenia, care fuseseră eliberați fie în 1917-1918, mai ales țărani trimiși la muncile agricole, fie în noiembrie 1918, după reintrarea României în război, cei din urmă depășind cifra de 60.000.