Linkuri accesibilitate

1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Vechea Varșovia, anii 1920 (Foto: Biblioteca Centrală Universitară, Iași)
Vechea Varșovia, anii 1920 (Foto: Biblioteca Centrală Universitară, Iași)

Istoricul relaţiilor româno-ruse/sovietice, de mai bine de două sute de ani cunoaşte multiple modalităţi de exprimare politică, diplomatică și militară. Însă ceea ce a marcat decisiv evoluţia lor a fost confruntarea dintre două mişcări profund antagoniste care îşi au originea în acest spațiu la începutul secolului XIX: naţionalismul românesc şi expansionismul rus/sovietic. Anexarea Basarabiei în 1812 de către Imperiul Rus a fost începutul unui conflict, care nu şi-a găsit soluţia nici până în ziua de azi. Era inevitabil ca tendinţa românilor de a se integra într-un stat unitar să-i aducă în opoziţie cu Rusia ţaristă, iar ulterior URSS, care înglobau un teritoriu naţional ce le aparţinea de drept. Diferenţa punctelor de vedere prin care cele două părţi îşi justificau drepturile asupra Basarabiei atestă faptul că problema teritoriului dintre Prut şi Nistru este piatra unghiulară a relaţiilor româno-ruse.

Din momentul apariției sale ca problemă internațională în anul 1812, Basarabia a fost subiectul a cinci tratate internaționale, care consfințeau apartenența sa la unul sau altul masiv politic, fie rus/sovietic, fie românesc (și implicit european): a. tratatul de la București (1812) dintre Turcia și Rusia, prin care Basarabia era anexată la Imperiul Rus; b. Congresul de la Paris (1856), care atribuia sudul Basarabiei și gurile Dunării Principatelor Române; c. Congresul de la Berlin (1878), prin care Rusia prelua sudul Basarabiei de la România; d. Conferința de pace de la Paris (1919), prin care era recunoscută internațional unirea Basarabiei cu România; Conferința de pace de la Paris (1947), care întărea dreptul de posesie a URSS asupra Basarabiei, realizat în urma anexării din 1940 și 1944.

Atât Congresele de la Paris din 1856 și Berlin din 1878, cât și Conferința de Pace de la Paris din 1919 au demonstrat iremediabilitatea pozițiilor celor două părți în ceea ce privește Basarabia. În cele ce urmează vom dedica un bloc de articole bătăliilor diplomatice româno-sovietice din perioada interbelică, în care cele două părți, au apărat (România) sau contestat (Uniunea Sovietică), legitimitatea actului din 27 martie 1918.

Către începutul anului 1921 devenise clar ca procesul restabilirii relatiilor dintre lumea capitalista si Rusia Sovietica va capata un caracter stihiinic, iar economicul va fi prioritar în fața politicului. La 16 martie 1921, se încheia acordul economic dintre Marea Britanie si Rusia Sovietica. În acelasi proces s-au angrenat si cercurile politice din Italia si Cehoslovacia.

În cazul Rom‚niei, aceasta perspectiva era îngreunata de caracterul relatiilor politice sovieto-române. Insecuritatea frontierei sale orientale, contestata de guvernul sovietic, si problema tezaurului constituiau elemente de mare pondere În determinarea evolutiei situatiei internationale a României într-o directie nefavorabila consolidarii ei politice si economice. Mai grav era, însa, faptul ca aceasta situatie, în raport cu obiectivele politicii externe sovietice fata de România, a devenit precara si fara perspective de ameliorare, daca luam în considerare noul cadru al pozitiei externe. Primele manifestari ale acestei politici nu au întârziat sa apara imediat dupa nota de protest din 1 noiembrie 1920.

Într-un interviu acordat ziarului „Dimineata”, A. Manuilski, vice-presedintele delegatiei sovietice la tratativele de pace sovieto-polone, a declarat ca Rusia Sovietica nu are nici un interes sa atace România, care i se pare redutabila ca forta armata si situatie defensiva pe Nistru. „Dar noi ne consideram în conflict cu România care a anexat în mod ilegal Basarabia, nu recunoastem Conventia care ratifica legitimitatea României asupra Basarabiei si cerem în aceasta problemă plebiscit, cu evacuarea prealabila a provinciei de trupele si autoritatile române”, încheia diplomatul sovietic.

Vladimir Lenin, conducătorul Rusiei Sovietice (Foto: Biblioteca Centrală Universitară, Iași)
Vladimir Lenin, conducătorul Rusiei Sovietice (Foto: Biblioteca Centrală Universitară, Iași)

Pozitia guvernului sovietic fata de problema basarabeana apare transant în dispozitia lui V.I. Lenin privind editarea hartii „Partea Europeana a Federatiei Ruse”. Considerând ca teritoriul dintre Nistru si Prut a fost ocupat în anii razboiului civil si interventiei militare straine, liderul de la Kremlin a dat indicatii sa se arate pe harta ca „Basarabia este si în prezent parte componenta a statului sovietic”. Din acel moment si pâna în anul 1940, Basarabia se hasura pe hartile geografice sovietice cu culoarea rosie, având inscriptia „ocupata provizoriu de trupele române”.

Constatând revenirea Rusiei Sovietice la vechea politica intransigenta fata de România, nu putem sa nu aratam cât de justificat a fost sfatul dat de O'Grady lui N. Ciotori cu ocazia tratativelor de la Copenhaga. Diplomatul englez s-a pronuntat pentru încheierea cât mai rapida a unui tratat cu Sovietele, pentru ca îndata ce ele vor ajunge la acorduri cu unele din puterile europene, pacea cu România nu le va mai fi de nici un folos si, în consecinta, îsi vor modifica întreaga politica.

În perioada 24 februarie - 1 noiembrie 1920, guvernul sovietic, din cauza dificultatilor sale externe, fusese, într-adevăr, animat de o mare dorinta de finalizare a tratativelor cu România. Dar odata cu irosirea acestei ocazii s-a mai ratat un moment: dispozitia, nedisputata pâna atunci la Moscova, de a vedea în autodeterminarea provinciilor periferice o dogma a revolutiei ruse. Conceptia diplomatiei românesti, potrivit careia statul sovietic nu era succesorul politicii externe a regimului tarist si, ca o consecinta a acestui fapt, speranta ca principiile noi afirmate de documentele programatice sovietice s-ar fi putut întâlni fericit cu cele care calauzeau politica românească, se vedeau astfel serios pereclitate.

Noile realitati internationale au dus la abandonarea teoriei autodeterminarii de catre regimul sovietic, ea fiind sprijinita de Soviete doar acolo unde era îndreptata împotriva Puterilor Aliate, spre exemplu, în Turcia si Persia. Acolo unde interesele politice ale Rusiei Sovietice erau vitale, cum era cazul Finlandei, Poloniei, României, Ucrainei sau Georgiei, Moscova a luptat deschis împotriva acestui principiu.

Schimbarea atitudinii sovietice în problema Basarabiei a fost sesizata în timpul tratativelor sovieto-române de la Varsovia (22 septembrie - 25 octombrie 1921). Interpelat de grupul parlamentar socialist în problema tratativelor de pace sovieto-române, Take Ionescu a expus Adunarii Deputatilor modul cum s-a ajuns la aceste negocieri. Potrivit relatarii sale, tratativele dintre cele doua parti durau din februarie 1920. Initial s-a acceptat ca loc de întâlnire orasul Reval, iar delegatia română avea instructiuni sa încerce o dezlegare generala a problemelor existente. Întâlnirea de la Reval nu a mai avut loc. Abtinerea de la o întâlnire si o eventuala întelegere cu Rusia Sovietica trebuie privita prin prisma aliantelor pe care România si le-a creat în aceasta perioada.

În timp ce Anglia si Italia mergeau pe calea unei apropieri de Moscova, Franta a continuat aceeasi linie intransigenta trasata de Al. Millerand la 20 iunie 1920, prin care „recunoasterea statului sovietic se va face odata cu asumarea din partea sa a responsabilitatii pentru angajamentele predecesorilor sai fata de guvernele straine”. În aceste conditii, diplomatia franceza a lansat ideea unui cordon sanitar care trebuia sa cuprinda statele limitrofe ale Rusiei Sovietice, România, legata de directivele politiciii externe franceze, a sustinut eforturile Frantei de a realiza acest proiect.

Catre aceasta perioada atât România cât si Rusia Sovietica adoptasera limbajul care a definit caracterul relatiilor sovieto-române în problema Basarabiei pe tot parcursul perioadei interbelice. Pentru România primordiala era solutionarea problemelor secundare în chestiunea Basarabiei, deoarece o socotea definitiv transata în favoarea sa. Partea română se lovea însa de refuzul de principiu al guvernului sovietic de a recunoaste aceasta realitate. Rusia Sovietica contesta legitimitatea Unirii Basarabiei cu România, pretinzând solutionarea acestei probleme prin tratative bilaterale.

Lev Karahan, ambasadorul sovietic în Polonia (Foto: Biblioteca Centrală Universitară, Iași)
Lev Karahan, ambasadorul sovietic în Polonia (Foto: Biblioteca Centrală Universitară, Iași)

Atitudinea în cauza a guvernului sovietic avea sa fie constatată cu regret de delegatia româna, condusa de C. Filality, înca de la prima sedinta a tratativelor sovieto-române de la Varsovia. Reprezentantul sovietic L.M. Karahan a propus discutarea tuturor problemelor litigioase existente între cele doua parti. Conform planului sovietic ordinea de zi a viitoarei conferinte prevedea înainte de toate discutarea problemei Basarabiei si doar ca o anexa a acesteia, solutionarea altora ce decurgeau din acest fapt. Propunerea era conforma directivei din 21 august 1921, elaborata de V.I. Lenin special, cu ocazia tratativelor de la Varsovia.

Delegatul român a precizat de la începutul tratativelor ca România nici într-un caz si sub nici o forma nu acceptasa puna în discutie legalitatea sau caracterul definitiv al Unirii Basarabiei cu România. Relevanta este în acest sens informatia trimisa cu ocazia tratativelor Ministerului român de externe de C. Filality. Din mesajul sau reiese ca delegatul sovietic a insistat asupra chestiunii Basarabiei din cauza Ucrainei, pe care soarta provinciei nu putea sa n-o intereseze. Conform declaratiei lui L. Karahan, într-un limbaj tipic diplomatiei sovietice, era invocata reactia maselor din Ucraina fata de o eventuala lipsa de atitudine a delegatiei sovietice în ceea ce priveste Basarabia.

Sesizând atitudinea intransigenta a delegatiei române în problema Basarabiei, L. Karahan a prezentat adevarata oferta, pentru care delegatia sovietica a venit la Varsovia. El a declarat ca daca România consimte sa elimine pretentiile sale financiare fata de Moscova, Rusia Sovietica ar renunta la problema Basarabiei si cea a minoritatilor. Pentru a fi mai convingator în propunerea sa, delegatul sovietic a mai adaugat ca tezaurul nu mai este intact, fiind evacuat din Moscova în diferite orase când exista pericolul ofensivei lui Denikin, iar o parte a sa a fost pierdută. Partea româna a refuzat sa mai trateze în asemenea circumstante. C. Filality a declarat ca în situatia data întreruperea tratativelor este inevitabila. Delegatul sovietic a insistat însa asupra continuarii dialogului. Întâlnirea neoficiala dintre L. Karahan si C. Filality a elucidat cauzele acestor insistente. Rusia Sovietica dorea semnarea unei întelegeri prin care România sa ramâna neutra, pe baza de reciprocitate, în cazul unui conflict. L. Karahan a explicat ca guvernul rus trebuia sa prezinte poporului o compensatie oarecare în schimbul unor concesii României si credea suficienta o declaratie de neutralitate din partea ei pentru renuntarea la Basarabia: „Stim ca Basarabia va ramâne a voastra, recunostea delegatul sovietic, dar pentru a dobândi titlul de proprietate, care va va fi de mare folos mai târziu, trebuie sa platiti. Nu uitati ca din toate guvernele ruse noi suntem singurii capabili sa v-o dam. Nu suntem atât de naivi încât sa ignoram enormul vostru câstig în urma unei ratificari a situatiei realizate de un guvern rus si nu încerc sa neg ca vrem sa va facem sa platiti pretul. Iar acest pret este neutralitatea si concesii economice si financiare”.

Take Ionescu, ministrul român de Externe (Foto: Biblioteca Centrală Universitară, Iași)
Take Ionescu, ministrul român de Externe (Foto: Biblioteca Centrală Universitară, Iași)


Corespondenta dintre Take Ionescu si C. Filality cu ocazia tratativelor arata ca propunerile sovietice au fost respinse de primul. El vedea într-o întelegere de neutralitate cu Moscova o alianta limitata. Parerea lui L. Karahan că statul român ar avea vreun interes sa obtina de la guvernul sovietic recunoasterea Unirii Basarabiei cu România era considerată de Take Ionescu o speculatie politica.

În aceste conditii, atât partea sovietica cât si cea română au trecut prin formalitatea de a-si mentine drepturile asupra Basarabiei. Tratativele din 1921 de la Varsovia au fost importante prin schimbarea accentelor politicii sovietice fata de problema Basarabiei. Atât în timpul tratativelor din 1920, cât si a celor din 1921, ea era privita de Moscova ca una de oportunitate politica. În 1920, recunoasterea Basarabiei din partea Sovietelor ar fi putut fi obtinută în conditiile unui tratat prin care Rom‚nia ar fi recunoscut Rusia Sovietica. În 1921 aceasta recunoastere trebuia să includa un tratat de neutralitate, precum si abandonarea pretentiilor fata de tezaurul depozitat la Moscova. Asa cum România nu avea nici o intentie de a ataca statul sovietic, iar sansele de a recupera tezaurul erau minime, Bucurestiul ar fi renuntat la putin, în comparatie cu semnificatia interna si internationala pe care ar fi oferit-o recunoasterea formala de catre Rusia Sovietica a frontierei Nistrului.

Odată cu tratativele de la Varsovia, ultima manifestare de oportunism politic în problema Basarabiei, aceasta devenea pentru statul sovietic o chestiune de principiu. Acest fapt era grav deoarece concorda cu tendinta Rusiei Sovietice de a se afirma în relatiile internationale ca mare putere.

Vedere a orașului Slobozia la începutul secolului XX (Foto: Public domain)
Vedere a orașului Slobozia la începutul secolului XX (Foto: Public domain)

Viață și moarte în „lagărele agricole”

Prizonierii Aliați ajunși în Bărăgan au fost folosiți la munci relativ ușoare, potrivit mărturiilor disponibile. Ei au lucrat pentru moșierii din zonă la vie și la prășitul porumbului, pentru care erau plătiți cu 10 bani pe oră. De asemenea, prizonierii împleteau coșuri de nuiele, munceau la amenajarea unor construcții, iar unii dintre ei au lucrat și în timpul săpăturilor arheologice făcute de Leo Frobenius în zonă.

Situația prizonierilor s-a îmbunătățit în vara-toamna anului 1917 din punct de vedere alimentar, cel puțin dacă avem în vedere cantitățile de hrană care le erau destinate. Instalat prefect al județului Ialomița în primăvara anului 1917, I.C. Filiti avea să menționeze în jurnalul său că prizonierii primeau pâine (400 de grame), carne (100 de grame), mămăligă (250 de grame), verdețuri (125 degrame), orez (75 de grame), ridichi (300 de grame), sare (25 de grame), cafea (12 grame), untură (30 de grame). În cazul depunerii unor munci grele, cantitățile erau de hrană erau mărite, cum se întâmpla la pâine (500 de grame), carne (180 de grame) sau pastramă (100 de grame), untură (55 de grame).

Hrana prizonierilor era asigurată prin rechiziții de la locuitorii din zonele în care se găseau lagărele. De asemenea, prin Crucea Roșie elvețiană le erau trimise de două ori pe lună câte o cutie cu cinci kg de alimente și rufe. Prizonierii vindeau o parte din alimentele care erau rare în România ocupată, precum zahăr, cafea și ceai.

Cu toate că erau în captivitate, prizonierii Aliați aveau o stare de spirit bună. „[E]rau foarte veseli”, avea să noteze un martor, cu trimitere la situația din 1917. Unele dintre fotografiile făcute de germani par să confirme această remarcă.

În vara anului 1917, când începuseră luptele de la Mărășești, prizonierii Aliați de la Mărculești l-au întrebat pe unul dintre marii proprietari despre cum se putea ajunge acolo. Ei și-ar fi manifestat intenția de a pleca spre front, pentru a participa la lupte. Realist, proprietarul i-a îndemnat „să nu se ducă și să-și vadă de treabă”.

Potrivit unor informații orale culese imediat după încheierea războiului, cunoscute astăzi din sursă franceză, ceea ce poate explica detaliile și accentele dramatice suplimentare, algerienii ar fi fost maltratați de către gardienii germani pentru diferite acuzații. La scene asistau și localnici români. Pentru că încercase să organizeze o evadare, un prizonier algerian a fost bătut până la sânge cu bastonul, apoi împușcat în centrul localității. Tot în timp ce încercau să fugă din lagăr au fost prinși cinci algerieni care lucrau în localitatea Pribegi, lângă Slobozia. Drept pedeapsă, germanii i-au pus de vii, în picioare, într-o groapă mare, pe care apoi au început să o umple cu pământ. Când pământul a ajuns la nivelul capetelor, în pofida strigărelor și rugăminților adresate de algerieni, germanii i-au omorât cu lovituri de bastoane.

Iarna 1917/1918, cu frig, zăpadă și viscol i-a afectat cel mai mult pe prizonierii care proveneau din zone calde, unii chiar din cele tropicale. Adaptarea s-a dovedit extrem de dificilă pentru mulți dintre ei. Mortalitatea a fost una ridicată între acești prizonieri ajunși în Bărăgan. Spre exemplu, din aprilie până în septembrie 1917, la Morile-Mărculești au murit de tuberculoză 10 prizonieri indieni. Potrivit investigațiilor recente făcute în arhive, în cimitirul lagărului de la Slobozia au fost înmormântați 214 algerieni și 142 de indieni. Cei mai mulți au murit din cauza bolilor de plămâni și rinichi, de dizenterie, malarie și tuberculoză. Merită menționat și că în cimitirul Bellu din București există câteva morminte ale unor tiraliori algerieni morți în 1917.

Monument ridicat în memoria lui Mohamed Gherainia la Slobozia (Foto: Public domain)
Monument ridicat în memoria lui Mohamed Gherainia la Slobozia (Foto: Public domain)

Între prizonierii ajunși în lagărul de la Slobozia s-a afllat și Mohamed Gherainia, un algerian care urmase farmacia la Paris. Acest prizonier provenea dintr-o familie de condiție bună, ceea ce explică în parte de ce avea să se spună despre el, în zona Slobozia, că era „prinț”. Încadrat în Regimentul 9 tiraliori algerieni în toamna anului 1914, Gherainia a căzut prizonier la germani în 1916, iar ulterior a fost adus în teritoriul ocupat al României, în lagărul de la Slobozia. Farmacistul algerian le-a acordat asistență medicală nu doar celorlalți prizonieri, ci și localnicilor români. Surprins noaptea în afara lagărului, unde s-ar fi dusă să asiste un bolnav, Gherainia a fost împușcat de germani la 14 octombrie 1918. O stelă funerară în memoria acestui prizonier avea să fie ridicată după război la Slobozia, unde poate fi văzută și astăzi.

Prizonierii Aliați din lagărele aflate în sudul România au fost eliberați la sfârșitul anului 1918, de către trupele generalului Berthelot, care trecuseră Dunărea în ofensiva pornită din Macedonia. Ultimii dintre foștii captivi Aliați au plecat din zonă în primele luni ale anului următor.

Evadați francezi din lagărele Centralilor ajunși în România

Una dintre evadările spectaculoase din Primul Război Mondial, de care este legată și România, i-a avut ca eroi pe doi prizonieri francezi. Tocmai pentru că traseul celor doi a fost în bună măsură în teritoriul românesc ocupat, iar ținta lor finală a fost Moldova, am considerat că povestea lor merită redată aici.

Sergentul Septime Gorceix era licențiat în istorie și geografie. Mobilizat în Regimentul 67 infanterie francez, a fost capturat de germani în aprilie 1915. Ajuns în lagărul de la Galgenberg, în apropiere de Würzburg, a ieșit la lucrările agricole și s-a pregătit de evadare. A încercat acest lucru în august 1916, dar a fost prins și ținut în arest timp de trei săptămâni. Trimis în lagărul de represalii de la Lechfeld, lângă Augsburg, în iulie 1917, a evadat și a ajuns pe teritoriul austro-ungar. Capturat de austrieci, a fost închis inițial în lagărul Salzburg, apoi trimis la Deutsch-Gabel (azi Jablonec), aflat în nordul Boemiei.

În mai 1918, sergentul Gorceix și sergentul Rahir au evadat și au reușit să se urce într-un tren, pe care l-au schimbat mai întâi la Viena, apoi la Budapesta, de unde au ajuns la Timișoara. În zona Caransebeșului au reușit să-și procure acte false. Ajutați de țărani români din Banat, au traversat munții și au ajuns în România, în teritoriul ocupat atunci de germani. Localnicii s-au arătat prietenoși când au aflat că erau francezi, i-au adăpostit și hrănit, le-au oferit informații despre locurile unde erau garnizoane sau puncte de control germane. Un primar din zonă (comuna Cătunele, județul Gorj) i-a ajutat să obțină permise de liberă trecere. Astfel, Gorceix a devenit Popescu, iar Rahir s-a transformat în Vasilescu.

Cei doi „români” de ocazie au fost îndrumați spre București, unde aveau să fie găzduiți o vreme de prieteni ai gorjenilor. La 1 iunie 1918 au plecat cu trenul spre Buzău, apoi pe jos s-au îndreptat spre Râmnicu Sărat, au traversat râul Putna, au trecut liniile germane și au ajuns în cele românești la nord-est de Mărășești. Când le-au povestit ofițerilor români că parcurseseră peste 1.000 de kilometri în linie dreaptă din teritoriul controlat de inamic, aliaților li s-a părut neverosimilă povestea francezilor. Cu toate acestea, românii i-au trimis la Iași, unde cei doi au ajuns la începutul lunii iunie 1918. Evadații au făcut rapoarte detaliate despre ce li se întâmplase și ce observaseră în țările inamice. Pentru o perioadă, ei au fost repartizați la Biroul militar francez din Iași. După război, Gorceix și-a făcut cunoscută povestea într-o lucrare care a cunoscut un anume succes. Tot Septime Gorceix a publicat împreună cu Nicolae Iorga, în 1920, volumul Anthologie de la littérature roumaine des origines au XXe siècle (Paris, 1920).

Septime Gorceix, Évadé (Des Hauts de Meuse en Moldavie), 1930 (Foto: Public domain)
Septime Gorceix, Évadé (Des Hauts de Meuse en Moldavie), 1930 (Foto: Public domain)

Gorceix și Rahir nu au fost singurii militari francezi evadați de la Centrali și ajunși în Moldova. În mausoleul eroilor francezi din Cimitirul Eternitatea, Iași, se află și osemintele soldatului Vincent Sideride, despre care știm că a „evadat din Bulgaria”. A reușit să ajungă la Iași, unde și-a găsit sfârșitul.

Bibliografie selectivă

Informațiile despre prizonierii Aliați ajunși în România în ultima parte a Primului Război Mondial, în diferite circumstanțe, se regăsesc – uneori e vorba doar de simple mențiuni – în mai multe volume de memorii, dar și în câteva lucrări generale sau speciale, în care au fost utilizate inclusiv unele documente de arhivă.

Memorii: Virgiliu N. Drăghiceanu, 707 zile sub cultura pumnului german, ediție îngrijtă și prefață de I. Oprișan, București, Editura Saeculum Vizual, 2012 [ediția originală: 1920]; I.C. Filitti, Jurnal, vol. I, 1913-1919, ediție îngrijită de Georgeta Filitti, Târgoviște, Editura Cetatea de Scaun, 2008; Septime Gorceix, Évadé (Des Hauts de Meuse en Moldavie), Paris, Payot, 1930; Alexandru Marghiloman, Note politice, 1897-1924, vol. II, 1916-1917, București, Editura Institutului de Arte Grafice „Eminescu” S.A., 1927; Raymund Netzhammer, Episcop în România. Într-o epocă a conflictelor naționale și religioase, vol. I, ediție realizată de Nikolaus Netzhammer în colaborare cu Krista Zach, traducere George Guțu, București, Editura Academiei Române, 2005; Dumitru N. Seceleanu, „Manuscris” [Autobiografie], în Documente inedite, ediție îngrijită de Răzvan Ciucă și Viorica Croitoru-Capbun, Slobozia, Editura Orient-Occident, 1997; AlexandruTzigara-Samurcaș, Memorii, vol. II,1910-1918, ediție critică de Ioan Șerb, Florica Șerb, București, Editura Grai și Suflet–Cultura Națională, 1999.

Lucrări generale și speciale: Vitalie Buzu, „Lagărul german de prizonieri de la Slobozia(1917-1918)”, în Naparis. Revistă de istorie și cultură ialomițeană, anul I, nr. 2, 2013, pp. 19-22; Vitalie Buzu, Slobozia pământul eroilor de pretutindeni, Slobozia, 2018; Luchian Deaconu, Momente din epopeea făuririi statului național unitar român, Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1988; Niall Ferguson, Piața și turnul. Rețele, ierarhii și lupta pentru putere, traducere de Paul Aneci, Iași, Editura Polirom, 2018; Dragoș Măndescu, „Acolo unde arta și arheologia se întâlnesc. Date noi despre Rudolf Schweitzer-Cumpăna, la un secol de la «anul pierdut» din biografia artistului (1917-2017)”, în Argesis. Studii și comunicări, seria Istorie, vol. XXVI, 2017, pp. 251-265; Jean Nouzille, Calvarul prizonierilor de război români în Alsacia-Lorena, 1917-1918, cu o prefață de Dumitru Preda, București, Editura Semne ʼ94, 1997; Olga Rusu, Patrimoniul cultural ieșean. Cimitirul Eternitatea, Iași, Editura Alfa, 2008 [prima ediție: 1995]; Ionela Stănilă, „Istoria neştiută a celor 3.000 de prizonieri de culoare din Bărăgan. Cum au fost trataţi în lagărele în care au ajuns în martie 1917”, [pe baza cercetărilor lui Vitalie Buzu], în Adevărul [local: Slobozia], 11 mai 2019.

Încarcă mai mult

Despre blogul centenarului 1918 - 2018

1918 – 2018. Un centenar văzut de pe ambele maluri ale Prutului, de istoricii Octavian Țîcu de la Chișinău și Dorin Dobrincu de la Iași.

Timp de un an și jumătate, cei doi istorici vor analiza, dezbate (poate și în contradictoriu) și comenta evenimentele anului 1918 si repercusiunile acestora până astăzi. Țelul acestui blog „în tandem” nu este numai de a arunca o nouă privire asupra anului 1918 dar și de a demistifica multe locuri comune ale istoriei contemporane, de a repune in contextual lor istoric „corect” fapte și persoane deseori manipulate de politicieni, de presă sau chiar de istorici.

Istoricul Octavian Țîcu, Chișinău
Istoricul Octavian Țîcu, Chișinău

„… fenomenul Unirii de la 27 martie 1918 trebuie privit într-un context amplu al transformărilor la nivel european și regional, în care efectul cumulat al războiului mondial, al revoluției ruse, al pretențiilor teritoriale din partea Ucrainei independente exprimate față de Basarabia și al pericolului bolșevizării, a determinat opțiunea provinciei pentru revenirea în cadrul statului român întregit.” (Octavian Țîcu, Cercetator-Coordonator la Academia de Stiinte a Moldovei )

Istoricul Dorin Dobrincu, Iași
Istoricul Dorin Dobrincu, Iași

„ Războiul și ceea ce a urmat nu reprezintă în România doar istorie, ci și memorie. Ambele sensibile. Ca și în alte locuri. Există o istorie oficială, patriotică, justificativă, care mai degrabă pune note la discursul oficial din epocă, după cum există și o istorie critică, care caută să înțeleagă și să explice. ” (Dorin Dobrincu, istoric, cercetător la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” din Iași, Academia Română – Filiala Iași, din 1995).

XS
SM
MD
LG