1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Ofițerii români prizonieri la Crefeld au primit în 1917-1918 colete de la Crucea Roșie, acestea fiind de fapt plătite, în cea mai mare parte, de familiile lor din țară sau de autoritățile române. Pachetele din partea Crucii Roșii – de la Berna, Strockholm, Copenhaga, Haga, Paris etc. – soseau lunar. În anumite situații prizonierii scriau ei acestor entități, făceau apel la „inima generoasă” a celor de acolo și solicitau trimiterea de ajutoare. Era vorba de lapte condensat, cafea măcinată, biscuiți, fasole și țigări, iar din când în când pâine. Erau colete mici, dar fără ele ofițerii prizonieri ar fi fost la limita supraviețuirii. În plus, aceste pachete au jucat un rol esențial în ridicarea moralului celor aflați în captivitate. Câteodată pachetele primite prin Crucea Roșie erau golite sau descompletate, alteori lipseau chiar unele lăzi cu alimente bogate caloric (ciocolată și slănină). Unii ofițeri aflați la Crefeld au recurs la schimbarea numelui pentru a înșela Crucea Roșie și a primi de două ori pachete.

Cei originari din teritoriul ocupat le cereau familiilor să le trimită pachete în greutate de cinci kilograme, care să conțină pâine coaptă bine și uscată în cuptor, pentru a ține cât mai mult timp, brânză, grăsime, eventual fasole boabe. Pachetele erau constituite la comandaturile din București sau Craiova. Pentru familiile aflate departe de aceste centre era vorba de un efort considerabil, deplasarea fiind și mai dificilă în condiții de război.

Exista o bucătărie la dispoziția ofițerilor, unde aceștia puteau găti alimentele primite în pachete. De nevoie, aproape toți ofițerii români au învățat să gătească la Crefeld.

Din diferite motive, unii ofițeri își vindeau coletele. Alții le-au cedat din bunurile lor celor care nu primeau nimic de acasă. De asemenea, existau ofițeri care își donau pâinea soldaților români care aveau atribuții de ordonanțe. Anumite pachete mici care veneau în lagăr contra cost erau vândute unor ofițeri cu mai multă dare de mână.

Alimentele și hainele sosite pe filiera Crucii Roșii de la Paris erau cumpărate din bani puși la dispoziție de autoritățile române. Distribuirea lor la Crefeld era asigurată de Comitetul ofițerilor români. În ianuarie 1918, trei ofițeri au fost delegați de Comitetul român pentru a primi, gestiona și distribui ceea ce se primea de la Crucea Roșie. Comandatura era înștiințată de aceste delegări.

Crucea Roșie Română de la Paris le-a trimis ofițerilor de la Crefeld, la jumătatea lunii septembrie 1917, o scrisoare prin care îi îndemna să-și facă rezerve de pesmeți din ceea ce primiseră. Făina se împuținase și în Franța, iar în plus, iarna era posibil ca transporturile să întârzie. Propunerea era să se dea câte 30 de pesmeți (adică 1,5 Kg) pe săptămână fiecărui ofițer. Cei mai mulți dintre aceștia nu erau de acord, vociferau, huiduiau Comitetul care se ocupa de distribuție. Dispoziția avea să fi încălcată fără reținere de prizonieri.

Pachetele colective cu alimente (orez, fasole, macaroane), venite regulat de la Paris, le-au înlocuit pe cele individuale în noiembrie 1917. Nu erau cantități mari de alimente, dar reușeau să acopere lipsurile cronice de la masa primită din partea germanilor. Soseau și lăzi cu pesmeți, care erau împărțiți militarilor. În a doua parte a anului 1917 și începutul anului 1918, prizonierilor li se distribuiau între 30 și 50 de pesmeți/săptămână. În anumite cazuri, cum s-a întâmplat la începutul anului 1918, ofițerii români au primit bunătăți de la Crucea Roșie: dulceață, smochine, nuci, alune, ceai etc. Tot atunci, la Crefeld a sosit un vagon cu ofrande de la Craiova-București, conținând ceapă, făină de porumb, fasole etc.

Unora dintre ofițerii români prizonieri li s-au împărțit în august 1917, prin Comitetul de lagăr, cămăși și izmene (câte 200 de bucăți din fiecare piesă), primite de la Paris. În toamna anului 1917 au sosit în mai multe rânduri, prin Crucea Roșie, pachete individuale cu rufe. Ulterior s-au primit și lăzi colective cu lenjerie, pantofi, ghete, cămăși, flanele, izmene, mantale, batiste, distribuite tot de Comitetul român. Lipsurile continuau să fie mari, la începutul lunii octombrie 1917 înregistrându-se numeroși ofițeri români (182) fără mantale. Germanii le ofereau spre cumpărare mantale germane „reformate”, la prețul de 45 mărci/bucata, ceea ce echivala cu aproape jumătate din solda lunară pentru cei mai mulți dintre prizonieri. Și soldații de la Crefeld au primit în ianuarie 1918, de la Tuchel, haine pentru 200 dintre ei (mantale, pantaloni, cămăși, izmene, ciorapi etc.).

Au existat situații la Crefeld care au pus la încercare, în 1917, solidaritatea ofițerilor români cu alți prizonieri, aliați sau din propria armată. Comandatura lagărului a insistat – invocând un ordin – ca românii să împartă conținutul pachetelor cu alimente și îmbrăcăminte cu rușii care erau la Crefeld. Ofițerii români nu au fost de acord. Rușii au transmis că dacă ordinul venea de la germani ei refuzau să primească alimentele, dar dacă românii aveau să o facă din camaraderie, camarazii de arme aveau să accepte cu bucurie. Tensiunile au sporit în intensitate la mijlocul lunii decembrie 1917. În cele din urmă, germanii au acceptat ca românii să-și împartă alimentele doar între ei. În privința hainelor și încălțămintei, românii invocaseră și faptul că acestea fuseseră primite nominal. În plus, românii invocau că unii dintre ofițerii ruși își vînduseră mantalele și alte piese vestimentare chiar în lagăr.

În ianuarie 1918, mai mulți ofițeri ruși, dintre cei luați prizonieri recent, care nu primeau ajutoare de nicăieri, le-au cerut românilor să-i ajute cu ceea ce puteau. Românii au căzut de acord să-i ajute cu pesmeți. Unii ofițeri români făcuseră în aceeași lună o scrisoare anonimă, adresată rușilor din lagărul Crefeld, prin care aceștia erau rugați să renunțe la darurile benevole pe care le făceau românii. Comitetul românesc a aflat de acțiune și a dezavuat-o.

Trupa română aflată la Crefeld a început să primească și ea pachete cu alimente de la Paris. Unul dintre ofițerii români era suspectat de soldați că se implica „prea intim” la primirea și distribuirea coletelor. De aceea, soldații au trimis o scrisoare la Crucea Roșie de la Paris, reclamând faptul. Ofițerii români aveau să răspundă că erau capabili prin Comitetul lor să gestioneze și situația soldaților.

Când soldații români aduși în acest lagăr ca ordonanțe erau în număr mic ei beneficiau de alimentele sosite prin Crucea Roșie și împărțite în mod egal cu ofițerii. Numărul soldaților a crescut simțitor în toamna 1917, iar împărțirea alimentelor venite prin Crucea Roșie a dus la diminuarea rațiilor primite de ofițeri, ceea ce a atras nemulțumirea acestora. Ofițerii considerau că prăjiturile, ciocolata și conservele diverse nu erau pentru soldați. Se aflase că în lagărul de la Tuchel ar fi fost primite ca ajutoare vagoane cu alimente pentru soldați, de aceea s-a solicitat de acolo trimiterea unor cantități la Crefeld. Lipsurile alimentare la Tuchel fuseseră foarte mari în prima parte a anului 1917, ceea ce a dus la o mortalitate extrem de ridicată în rândurile soldaților români de acolo. Cu toate acestea, în noiembrie-decembrie 1917 aveau să se primească de la Tuchel diferite alimente (făină, slănină, pesmeți) pentru ordonanțele române din Crefeld. Comitetul român a decis ca aceste alimente să rămână doar pentru soldați și să constituie un supliment la hrana primită din partea germanilor, iar pesmeții să se distribuie săptămânal.

Tergiversarea recunoașterii internaționale a Unirii Basarabiei cu România s-a datorat nu doar manevrelor Aliate în problema rusă și complicațiilor apărute pe parcursul Conferinței în „dosarul românesc”, dar și instabilității politice de la București, care s-a soldat cu o succesiune de căderi de guverne, în mare parte determinată de manevrele diplomatice externe și necesitatea semnării tratatelor de pace. Pentru a înțelege întreaga dimensiune a efortului diplomatic și politic românesc în problema Basarabiei se impune o retrospectivă a situației politice de la București, utilă și pentru cunoașterea realităților politice ale perioadei.

Între 5/18 ianuarie 1919, când s-a deschis la Paris Conferința de Pace, și 28 octombrie 1920, când era consfințită prin tratat apartenența Basarabiei la statul român, la București s-au schimbat patru guverne: Guvernul Brătianu (29 noiembrie 1918 – 26 septembrie 1919); Guvernul Văitoianu (27 septembrie - 30 noiembrie 1919); Guvernul Vaida-Voievod (1 decembrie 1919 – 12 martie 1920) și Guvernul Averescu (13 martie 1920 - 16 decembrie 1921).

Despre poziția prim-ministrului Ionel I. C. Brătianu la Conferință, care la 2 iulie 1919 se retrăgea de la Paris, am scris în articolele precedente. În momentul plecării, acesta a declarat presei franceze: „Sunt constrâns a părăsi puterea nu din cauza Banatului și Basarabiei, care sunt încă chestiuni nerezolvate. Dar plec pentru că sunt convins că România nu va putea accepta clauzele cu privire la minorități, care vor limita suveranitatea ei şi care se vor introduce în tratatul cu Austria”. După plecarea lui Brătianu de la Paris, România a adoptat o linie de intransigență față de hotărârile Conferinței. Membrii Consiliului Suprem s-au manifestat sub diferite forme împotriva guvernului român, cerând cedarea Cadrilaterului, evacuarea trupelor române din Ungaria și continuând pregătirile pentru semnarea Tratatului de Pace cu Austria și a Tratatului Minorităților.

Începând cu acest moment, problema Basarabiei a devenit o parte integrantă a problemelor de a căror soluționare Marile Puteri au condiționat conciliatorismul României, atât în chestiunile privind tratatul minorităților și a ocupației românești în Ungaria, cât şi a celor privind celelalte probleme românești la Conferință.

Este adevărat, Marile Puteri nu reprezentau un monolit în impunerea punctului lor de vedere României, fapt care a permis oamenilor politici de la București articularea unei diplomații sofisticate în raport cu Aliații. Pe de o parte erau delegații „idealiști”, dintre care cel mai însemnat era președintele american Woodrow Wilson, care, cu cele 14 puncte programatice prin care înțelegea să concretizeze dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, căuta să asigure o împărțire cât mai echitabilă a câștigurilor și a eforturilor. Pe de altă parte era tabăra „realiștilor”, dintre care cel mai însemnat era primul ministru englez Lloyd George, care încerca să păstreze în Europa continentală un echilibru între diferitele state și să le unească împotriva extremismelor, pentru a asigura o pace durabilă, și fără să fie prea sever cu învinșii pentru a le permite o reconstruire economică. În cele din urmă era gruparea „naționaliștilor”, dintre care cel mai însemnat era președintele francez Georges Clemenceau, poreclit Tigrul, care înțelegea să dezarmeze definitiv Germania, considerată principala vinovată de izbucnirea războiului, să monteze împotriva ei puzderia de state naționale apărute după căderea imperiilor și să obțină, în mod constrângător, cât mai mari despăgubiri de război pentru țara sa.

Anume în această diversitate de strategii și interese urmează să analizăm evoluția problemei Basarabiei la Conferință și mai ales schimbările frecvente ale guvernării de la București, care au tergiversat soluționarea sa. Unele fapte întăreau argumentele „dosarului românesc” la Conferința de la Paris, alte acțiuni îl slăbeau. Pe de o parte, România luptase de partea Aliaților și avea un tratat de alianță semnat cu Antanta în anul 1916, iar pe de altă parte România a semnat tratat separat cu Puterile Centrale și ieșise din război. Deciziile provinciilor istorice de a se uni cu Vechiul Regat reprezentau un argument fundamental în justețea revendicărilor românești, pentru că ele erau expresia dreptului popoarelor la autodeterminare. Dar unele din ele, cum era votul Sfatului Țării de la Chișinău, erau contestate pe motivul lipsei de reprezentativitate și a prezenței militare românești în provincie. Unele regiuni pretinse de România în Transilvania și Cadrilater erau contestate de Aliați, mai ales de delegații americani, din punct de vedere etnic, fiindcă erau locuite în majoritate de unguri și bulgari. Ele însă nu puteau fi oferite, în opinia unor delegați, unor state învinse, Ungaria și Bulgaria luptând în război de partea Puterilor Centrale. Argumentele istorice, etnice și geografice susțineau drepturile României asupra Basarabiei, fapt recunoscut de Aliați în ajunul Conferinței, dar interferențele cu „problema rusă” și mai ales probabilitatea readucerii Rusiei în concertul european, stopau Marile Puteri să recunoască internațional apartenența teritoriului dintre Prut și Nistru la statul român.

După demisia cabinetului liberal condus de Brătianu, regele a trebuit să se oprească asupra unui guvern „fără caracter de partid, care să facă alegeri libere”. Ferdinand I a ales pentru conducerea acestui guvern pe fostul ministru de interne din precedentul cabinet liberal, generalul Arthur Văitoianu, numirea noului preşedinte al Consiliului de Miniştri având loc în data de 27 septembrie 1919. Principala misiune a noului cabinet a fost de a organiza primele alegeri generale din istoria României bazate pe votul universal. Delegaţia română la Conferinţa de Pace de la Paris considera efectuarea alegerilor era necesară pentru a oferi Conferinţei şi opiniei publice internaţionale un argument forte pentru ca statul român nou format să fie recunoscut ca atare pe plan internaţional.

Pe de altă parte, în discuția purtată de A. Saint Aulaire, ministrul francez la București, la 10 septembrie 1919, asupra semnării Tratatului minorităților propus României, regele a exprimat speranţa că România va putea semna tratatul care îi este propus, cu unele amendamente de formă referitoare, în special, la preambul şi la „situația privilegiată” a evreilor. În ceea ce priveşte fondul problemei, suveranul a declarat că încăpăţânarea nu este o stare de spirit politică, el personal străduindu-se, după demisia guvernului Brătianu, de a constitui un guvern care să reprezinte ţara prin largul său caracter naţional animat de tendinţe conciliante. La rândul său, Saint Aulaire a ţinut să arate că, în eventualitatea acestor tendinţe, s-ar putea obţine avantajul unui titlu legal pentru noile provincii, iar în reglementarea problemei Basarabiei, „hotărâri mai favorabile ale Antantei”.

Deşi făcută cu caracter particular, această declaraţie conţine în sine două nuanţe: vine să confirme condiţionarea de către Puterile Aliate a soluţionării problemelor teritoriale de semnarea tratatului cu Austria şi cel al minorităţilor. Însă, chiar şi în acest context, problema Basarabiei era formulată în termeni separaţi de problema celorlalte provincii. Ea a continuat să fie privită în contextul unui viitor tratat cu Rusia, incertitudine care a creat dificultăţi atât delegaţiei române, cât şi situaţiei Basarabiei.

După cum se arată în memoriul delegaţiei române, prezentat Conferinţei de Pace la 9 septembrie 1919: „Consiliul Suprem a menţionat, în condiţiile puse amiralului Kolceak, «părţile româneşti» ale Basarabiei, ceea ce a permis unora, rău intenţionaţi, să încerce a face să se creadă că ar exista «părţi româneşti» ce ar putea fi contestate României în această provincie, formulă care aduce un grav prejudiciu Basarabiei. Astfel de întârzieri sunt de natură a trezi speranţele agitatorilor bolşevici şi ale altora de a ameninţa opera de ordine şi pace pe care România a întreprins-o atât de fericit în Basarabia, în timp ce întreaga regiune de dincolo de Nistru este predată celei mai crude anarhii”. Era un punct de vedere care îl împărtășea nu numai delegaţia română, dar şi mai multe grupuri de experți ale guvernelor aliate.

Eforturile României erau îngreunate, în același timp, şi de „Conferința Politică Rusă”, care a continuat să adreseze note Conferinței de Pace, cea din 2 iulie 1919 fiind urmată de cele din 24 iulie, 25 septembrie şi 15 noiembrie 1919, prin care contestau legitimitatea posesiei românești asupra Basarabiei. Revendicările incluse în aceste note nu prezentau prea mult interes decât prin dificultățile pe care la creau delegației române, în momentul când raporturile României cu Consiliul Suprem şi Marile Puteri Aliate erau foarte încordate.

La 10 decembrie 1919, în urma înțelegerilor și concesiilor făcute atât de Consiliul Suprem, cât și de România, generalul C. Coandă împreună cu V. Antonescu semnau, în numele guvernului român, Tratatul de Pace cu Austria, Convenția dintre România și cele cinci puteri aliate anexată tratatului, şi Tratatul de pace cu Bulgaria. Semnarea tratatelor de pace de la Saint-Germain și Neuilly-sur-Seine lăsa, însă, nesoluționate problemele privind configurația granițelor României.

În acest sens, primul ministru Alexandru Vaida-Voevod, șeful noului guvern de uniune națională, s-a decis să plece personal în Apus pentru a încerca să tranșeze chestiunile în suspensie conform intereselor naționale. Problemele primordiale pe care Al. Vaida-Voevod le avea de rezolvat erau legate de problema frontierelor cu Ungaria şi Iugoslavia, impuse prin ultimatumul adresat României şi problema recunoașterii Unirii Basarabiei.