1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Indisciplină, tensiuni, violențe și vicii în „țarcul” de sârmă ghimpată de la Crefeld

Ofițerii români își imaginau lagărul, în parte, ca o garnizoană românească, în limitele unui „țarc”, între gardurile de sârmă ghimpată, în care ierarhia dintre ei trebuia să funcționeze. Din vara anului 1917 până la începutul anului 1918, ofițerul cu cel mai mare grad dintre prizonierii români a fost colonelul Nicolae Stavrache. Ulterior comanda a preluat-o colonelul Constantin Niculcea, mai vechi în grad.

Prizonierii români la Crefeld erau văzuți ca un „furnicar de oameni, nervoși, flămânzi, nedormiți și foarte susceptibili, care nu mai voiau să știe de grad, de etate, de disciplină, de omenie chiar”. În condițiile din lagăr, nu este de mirare că unii ofițeri deveniseră irascibili, nu-i mai ascultau și nu-i mai respectau pe ofițerii superiori în grad sau cu vechime în armată.

O practică foarte răspândită pare să fi fost defăimarea între ofițerii români, cu acuze reciproce privind comportamentul pe front. Nu erau rare cazurile în care ofițerii români puneau în locuri circulate din lagăr anunțuri anonime prin care îi denigrau pe camarazii lor. Pentru a reduce această practică, ofițerii prizonieri cu grade superioare au înființat o „cancelarie a lagărului” Crefeld, care juca un rol în autoadministrarea internă, în prevenirea disputelor, în menținerea coeziunii grupului.

Și la Crefeld s-au înregistrat cazuri de militari români din rândul trupei bătuți de ofițerii lor. Germanii interveneau în asemenea situații. De altfel, cauzele trupei erau judecate de comandatura lagărului.

Confruntările între ofițerii români par să fi fost frecvente. În anumite situații, mai mulți ofițeri îi administrau o bătaie unuia care îl jignise pe altul, iar cel dintâi nu-și recunoștea vina. Insultele și bătăile între ofițerii români s-au înmulțit la începutul anului 1918. Disputele – uneori pătimașe – erau mediate de un consiliu român.

Consiliul de Onoare al ofițerilor români putea judeca doar cauzele care atingeau onoarea. Procesele judecate au fost destul de numeroase la Crefeld. Unele s-au încheiat prin împăcarea părților, altele prin obligarea celor găsiți vinovați de a-și cere scuze în front.

În cazul în care ofițerii refuzau să execute deciziile luate de consiliul de onoare român, ei erau raportați, pentru a se conforma de frica germanilor. În funcție de gravitatea faptelor, germanii îi pedepseau cu un număr de zile de arest. Și pentru cazuri de insultare a comandaturii germane, ofițerii care făceau asta erau pedepsiți cu câteva zile de arest, după care erau trimiși în alt lagăr. Tot cu arest erau pedepsiți și ofițerii care aveau asupra lor obiecte de front nepredate sau bani germani obișnuiți.

Nu toate cazurile judecate de Consiliul de onoare au fost prezentate comandaturii lagărului, ci aveau să fie aduse ulterior în România. La repatrierea ofițerilor români, 29 de dosare au fost predate Ministerului de Război de către colonelul Stavrache, în vederea sancționării celor în cauză potrivit regulamentelor românești. Procesele judecate de Consiliul de Onoare priveau certuri la jocul de cărți, furturi diverse (mâncare, rufe, încălțăminte), portul însemnelor militare în mod ilegal, insulte cu injurii, inclusiv a gradului, necuviință, minciuni, bătaie, sinuciderea unui colonel etc.

După luni (iar în cazul unora chiar mai bine de un an) de captivitate, în rândurile ofițerilor români se înregistra o scădere vizibilă a disciplinei militare. Un nou comitet al ofițerilor români din lagărul Crefeld a fost constituit, la începutul anului 1918, din 11 sublocotenenți în rezervă și un căpitan. Structura începea să semene cu un soviet, potrivit unui martor. Ofițerii mai mari în grad erau contestați de cei cu grade mici.

Jocul de cărți era foarte răspândit între prizonierii români și la Crefeld. De fapt, acest joc se generalizase atât între ofițerii activi, lucru oarecum obișnuit în mediul lor, de altfel, din perioada antebelică, cât și între cei din rezervă, în mare număr învățători. Ba mai mult, jocul îi cuprinsese și pe soldați. Destui ofițeri prizonieri jucau toată noaptea, făceau chefuri, ceea ce îi deranja pe ceilați prizonieri. Pentru a face rost de bani pentru jocul de cărți, unii își vindeau pachetele cu alimente chiar în avans. Un căpitan își jucase și pantalonii noi pe care îi primise de la Crucea Roșie. Alături de alte cauze, jocul de cărți, considerat „o nenorocire” de ofițerii moderați, a avut un rol și în slăbirea disciplinei între ofițerii români. Pentru a menține disciplina, unii dintre ofițerii care jucau cărți după ora stingerii erau pedepsiți.

Preocupări teatrale, muzicale și de lectură între prizonierii români

La Crefeld s-a constituit o Societate Dramatico-Muzicală a Ofițerilor Români. Existau două trupe de teatru, cu aproximativ 20 de prizonieri. Repertoriul teatral era universal și românesc. Între piesele de teatru jucate de români s-au numărat Alt Heidelberg [Vechiul Heidelberg], de Karl Heinrich; Die Goldene Lüge [Minciuna aurită]; Die Räuber [Hoții], Kabale und Love [Intrigă și iubire], de Friedrich von Schiller; Avarul, de Molière; The Taming on the Shrew [Îmblânzirea scorpiei], de William Shakespeare; Divorçons [Hai să divorțăm], de Victorien Sardou și Émile de Najac; Le Fiacre 117, de Émile de Najac & ALbert Millaud; Le flibustier, de Jean Richepin; Institutorii, de Otto Ernst; O soacră, O noapte furtunoasă, D-ale carnavalului, de I.L. Caragiale; Cocoșul Negru, de Victor Eftimiu; Doi trandafiri, de Clanoveanu, sublocotenent în rezervă; Ca la noi la nimeni, de David Leon, ofițer prizonier; Revista lui David, Șoimii, Creditorii, Jean Maria și soacra, Jupân Ciupercă. Existau și piese de revistă, creații ale unor compozitori cunoscuți pentru versurile lor satirice, precum Eugen Todie (Cu sorcova), David Leon. O altă piesă de revistă a fost Crefeld, lagăr de favoare. În martie 1918 s-a dat chiar o reprezentație a acestei piese pe scena teatrului din orașul Crefeld, banii adunați fiind destinați orfanilor României.

Cazarma-lagăr avea o sală de teatru, pe care au folosit-o din plin ofițerii români. Actorii erau amatori, unul singur era profesionist, ofițer în rezervă. Scena era bine dotată, iar recuzita - într-o stare foarte bună - era închiriată de la teatrul orașului. Costumele erau închiriate cu 200-300 de mărci pe săptămână. Pentru acoperirea acestor costuri, ofițerii prizonieri plăteau o taxă de intrare, de 0,50-0,80 de mărci. De asemenea, actorii amatori jucau și primeau o sumă de bani, care se strângea din costul tichetelor de intrare. Tensiunile între ofițerii care erau actori amatori la teatrul din lagăr nu au lipsit, din diferite motive. La spectacolele de teatru sau la cele muzicale asistau nu doar ofițerii români, ci și prizonierii din alte armate, precum și personalul de la comandatura germană, uneori chiar și de la teatrul din Crefeld. De altfel, în lagăr exista și un teatru francez, la care se dădeau reprezentații în beneficiul soldaților francezi din lagăr.

Muzica (instrumentală și vocală) ocupa un loc important în manifestările culturale ale oficialilor români prizonieri. Exista o orchestră de 40-50 de oameni. Instrumentele muzicale au fost procurate de ofițeri în diferite moduri. Pentru a susține pasiunea celor implicați, comandantul german al lagărului a oferit un clarinet orchestrei românești. Corul ofițerilor români era condus de locotenentul Simionescu, profesor de conservator. Unul dintre membrii corului a obiectat că se cântau numai bucăți populare, ceea ce l-a supărat pe dirijor. Alți ofițeri, spectatori, considerau că muzica populară românească îi ajuta mai bine decât muzica clasică să depășească problemele captivității. Ocazional, corul cânta și la slujbele bisericii franceze din lagăr, împreună cu soldații francezi. În anumitre ocazii, spre exemplu, de Crăciun, se organizau șezători, cu cântece, inclusiv ale corului, și cu recitarea unor poezii.

S-au ținut și conferințe la Crefeld. Fizionomia țării după război a fost prezentată de un ofițer în rezervă, învățător în viața civilă. Anumite considerații asupra ofițerilor tineri activi nu au fost tocmai binevoitoare (fuseseră evidențiate luxul acestora, viața ușuratică etc.), ceea ce i-a deranjat pe ofițerii activi. Alte conferințe erau pe subiecte economice sau culturale. Locotenentul în rezervă Andreescu, profesor în Iași în viața civilă, a ținut o conferință cu titlul Cultul eroilor, iar o alta despre Legătura noastră culturală cu francezii. Un alt ofițer în rezervă, Chiriac, tot profesor, a prezentat conferința Democrația. Din diverse relatări reiese că în lagărul Crefeld s-au ținut și conferințe care aveau un caracter cvasi obligatoriu. Unele erau explicit pro-germane, în favoarea ideii de Mitteleuropa.

Unii ofițeri, veniți din alte lagăre, au continuat să ia lecții de limbi străine, germană, rusă etc. Spre exemplu, un ofițer basarabean le-a predat rusa ofițerilor români. Prizonierii preocupați au putut cumpăra cărți din orașul Crefeld, unde existau librării și magazine foarte mari, bine aprovizionate. Cărți au fost comandate de la Lausanne, Elveția, de la Leipzig, Germania, dar și de la București, de la Editura Alcalay. În ianuarie 1918 s-au primit de la Craiova 114 volume, șase dintre acestea urmând a fi plătite de prizonieri. Alte cărți au fost primite de la Paris și Geneva. Cei care știau limba germană citeau ziare din Reich. Ziarul Lumina, care apărea la București, a început să sosească la Crefeld la începutul lunii septembrie 1917 .

Mai mulți prizonieri de la Crefeld – așa-numiții „Buni Români” – au făcut demersuri, la începutul lunii august 1917, pentru constituirea unei societăți care urma să traducă și să tipărească în limba română lucrările „utile” din punct de vedere cultural și economic. Au devenit membri în asociație aproape toți prizonierii care au trecut prin Crefeld. Spre sfârșitul lunii august 1917, comandatura germană a făcut percheziții și a confiscat actele societății „Bunii Români”, aceasta fiind considerată periculoasă intereselor germane. Se pare că totul ar fi avut la bază o intrigă a doi ofițeri români. Aceștia voiau să se răzbune pe un al treilea, care deținea funcția de scretar al asociației. Cel din urmă le luase apărarea unor soldați români, ordonanțe ale ofițerilor, care reclamaseră abuzurile (bătăile) unuia dintre delatori

Ofițerii români prizonieri la Crefeld au primit în 1917-1918 colete de la Crucea Roșie, acestea fiind de fapt plătite, în cea mai mare parte, de familiile lor din țară sau de autoritățile române. Pachetele din partea Crucii Roșii – de la Berna, Strockholm, Copenhaga, Haga, Paris etc. – soseau lunar. În anumite situații prizonierii scriau ei acestor entități, făceau apel la „inima generoasă” a celor de acolo și solicitau trimiterea de ajutoare. Era vorba de lapte condensat, cafea măcinată, biscuiți, fasole și țigări, iar din când în când pâine. Erau colete mici, dar fără ele ofițerii prizonieri ar fi fost la limita supraviețuirii. În plus, aceste pachete au jucat un rol esențial în ridicarea moralului celor aflați în captivitate. Câteodată pachetele primite prin Crucea Roșie erau golite sau descompletate, alteori lipseau chiar unele lăzi cu alimente bogate caloric (ciocolată și slănină). Unii ofițeri aflați la Crefeld au recurs la schimbarea numelui pentru a înșela Crucea Roșie și a primi de două ori pachete.

Cei originari din teritoriul ocupat le cereau familiilor să le trimită pachete în greutate de cinci kilograme, care să conțină pâine coaptă bine și uscată în cuptor, pentru a ține cât mai mult timp, brânză, grăsime, eventual fasole boabe. Pachetele erau constituite la comandaturile din București sau Craiova. Pentru familiile aflate departe de aceste centre era vorba de un efort considerabil, deplasarea fiind și mai dificilă în condiții de război.

Exista o bucătărie la dispoziția ofițerilor, unde aceștia puteau găti alimentele primite în pachete. De nevoie, aproape toți ofițerii români au învățat să gătească la Crefeld.

Din diferite motive, unii ofițeri își vindeau coletele. Alții le-au cedat din bunurile lor celor care nu primeau nimic de acasă. De asemenea, existau ofițeri care își donau pâinea soldaților români care aveau atribuții de ordonanțe. Anumite pachete mici care veneau în lagăr contra cost erau vândute unor ofițeri cu mai multă dare de mână.

Alimentele și hainele sosite pe filiera Crucii Roșii de la Paris erau cumpărate din bani puși la dispoziție de autoritățile române. Distribuirea lor la Crefeld era asigurată de Comitetul ofițerilor români. În ianuarie 1918, trei ofițeri au fost delegați de Comitetul român pentru a primi, gestiona și distribui ceea ce se primea de la Crucea Roșie. Comandatura era înștiințată de aceste delegări.

Crucea Roșie Română de la Paris le-a trimis ofițerilor de la Crefeld, la jumătatea lunii septembrie 1917, o scrisoare prin care îi îndemna să-și facă rezerve de pesmeți din ceea ce primiseră. Făina se împuținase și în Franța, iar în plus, iarna era posibil ca transporturile să întârzie. Propunerea era să se dea câte 30 de pesmeți (adică 1,5 Kg) pe săptămână fiecărui ofițer. Cei mai mulți dintre aceștia nu erau de acord, vociferau, huiduiau Comitetul care se ocupa de distribuție. Dispoziția avea să fi încălcată fără reținere de prizonieri.

Pachetele colective cu alimente (orez, fasole, macaroane), venite regulat de la Paris, le-au înlocuit pe cele individuale în noiembrie 1917. Nu erau cantități mari de alimente, dar reușeau să acopere lipsurile cronice de la masa primită din partea germanilor. Soseau și lăzi cu pesmeți, care erau împărțiți militarilor. În a doua parte a anului 1917 și începutul anului 1918, prizonierilor li se distribuiau între 30 și 50 de pesmeți/săptămână. În anumite cazuri, cum s-a întâmplat la începutul anului 1918, ofițerii români au primit bunătăți de la Crucea Roșie: dulceață, smochine, nuci, alune, ceai etc. Tot atunci, la Crefeld a sosit un vagon cu ofrande de la Craiova-București, conținând ceapă, făină de porumb, fasole etc.

Unora dintre ofițerii români prizonieri li s-au împărțit în august 1917, prin Comitetul de lagăr, cămăși și izmene (câte 200 de bucăți din fiecare piesă), primite de la Paris. În toamna anului 1917 au sosit în mai multe rânduri, prin Crucea Roșie, pachete individuale cu rufe. Ulterior s-au primit și lăzi colective cu lenjerie, pantofi, ghete, cămăși, flanele, izmene, mantale, batiste, distribuite tot de Comitetul român. Lipsurile continuau să fie mari, la începutul lunii octombrie 1917 înregistrându-se numeroși ofițeri români (182) fără mantale. Germanii le ofereau spre cumpărare mantale germane „reformate”, la prețul de 45 mărci/bucata, ceea ce echivala cu aproape jumătate din solda lunară pentru cei mai mulți dintre prizonieri. Și soldații de la Crefeld au primit în ianuarie 1918, de la Tuchel, haine pentru 200 dintre ei (mantale, pantaloni, cămăși, izmene, ciorapi etc.).

Au existat situații la Crefeld care au pus la încercare, în 1917, solidaritatea ofițerilor români cu alți prizonieri, aliați sau din propria armată. Comandatura lagărului a insistat – invocând un ordin – ca românii să împartă conținutul pachetelor cu alimente și îmbrăcăminte cu rușii care erau la Crefeld. Ofițerii români nu au fost de acord. Rușii au transmis că dacă ordinul venea de la germani ei refuzau să primească alimentele, dar dacă românii aveau să o facă din camaraderie, camarazii de arme aveau să accepte cu bucurie. Tensiunile au sporit în intensitate la mijlocul lunii decembrie 1917. În cele din urmă, germanii au acceptat ca românii să-și împartă alimentele doar între ei. În privința hainelor și încălțămintei, românii invocaseră și faptul că acestea fuseseră primite nominal. În plus, românii invocau că unii dintre ofițerii ruși își vînduseră mantalele și alte piese vestimentare chiar în lagăr.

În ianuarie 1918, mai mulți ofițeri ruși, dintre cei luați prizonieri recent, care nu primeau ajutoare de nicăieri, le-au cerut românilor să-i ajute cu ceea ce puteau. Românii au căzut de acord să-i ajute cu pesmeți. Unii ofițeri români făcuseră în aceeași lună o scrisoare anonimă, adresată rușilor din lagărul Crefeld, prin care aceștia erau rugați să renunțe la darurile benevole pe care le făceau românii. Comitetul românesc a aflat de acțiune și a dezavuat-o.

Trupa română aflată la Crefeld a început să primească și ea pachete cu alimente de la Paris. Unul dintre ofițerii români era suspectat de soldați că se implica „prea intim” la primirea și distribuirea coletelor. De aceea, soldații au trimis o scrisoare la Crucea Roșie de la Paris, reclamând faptul. Ofițerii români aveau să răspundă că erau capabili prin Comitetul lor să gestioneze și situația soldaților.

Când soldații români aduși în acest lagăr ca ordonanțe erau în număr mic ei beneficiau de alimentele sosite prin Crucea Roșie și împărțite în mod egal cu ofițerii. Numărul soldaților a crescut simțitor în toamna 1917, iar împărțirea alimentelor venite prin Crucea Roșie a dus la diminuarea rațiilor primite de ofițeri, ceea ce a atras nemulțumirea acestora. Ofițerii considerau că prăjiturile, ciocolata și conservele diverse nu erau pentru soldați. Se aflase că în lagărul de la Tuchel ar fi fost primite ca ajutoare vagoane cu alimente pentru soldați, de aceea s-a solicitat de acolo trimiterea unor cantități la Crefeld. Lipsurile alimentare la Tuchel fuseseră foarte mari în prima parte a anului 1917, ceea ce a dus la o mortalitate extrem de ridicată în rândurile soldaților români de acolo. Cu toate acestea, în noiembrie-decembrie 1917 aveau să se primească de la Tuchel diferite alimente (făină, slănină, pesmeți) pentru ordonanțele române din Crefeld. Comitetul român a decis ca aceste alimente să rămână doar pentru soldați și să constituie un supliment la hrana primită din partea germanilor, iar pesmeții să se distribuie săptămânal.