1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Asistența medicală și religioasă la Crefeld

Și din punct de vedere al asistenței medicale, ofițerii români de la Crefeld au avut o situație privilegiată în raport cu alți prizonieri din Germania, în mod special cu trupa. Spre sfârșitul perioadei de prizonierat, în baza unei înțelegeri între puterile combatante, românii de la Crefeld au cerut ca șapte ofițeri invalizi să fie duși într-un sanatoriu dintr-o țară neutră, potrivit înțelegerilor dintre guvernele beligerante. Era practic un schimb de prizonieri, pe bază de reciprocitate.

La fel ca în alte câteva lagăre din Germania, și la Crefeld a existat o vreme un preot ortodox român. Însă după repatrierea acestuia, unii dintre ofițerii prizonieri au participat la slujbele de la biserica catolică franceză. După ce și francezii au plecat, iar preotul catolic nu a mai venit în lagăr, românii credincioși au rămas fără asistență religioasă.

Moartea

În pofida îmbunătățirii condițiilor din lagăr, ofițerii români de la Crefeld nu au fost ocoliți de moarte. Un locotenent în rezervă, Cola Ioanichii, a murit de tuberculoză în spital, la 17/30 august 1917. La înmormântarea sa au participat câteva zeci de ofițeri români și comandatura. Germanii (comandatura, muzica, plutonul de onoare sub arme) erau în ținută de ceremonie. Din partea ofițerilor români s-au depus patru coroane, iar din partea lagărului una. Ofițerii prizonieri au strâns bani pentru a face o cruce de piatră lui Cola Ioanichii.

Sinuciderile între prizonierii români erau rare, mai ales dacă le comparăm cu cele din rândurile altor prizonieri. Un caz care a lăsat urme și în memorialistică, și în documentele disponibile a fost cel al colonelului Negruzzi. Acesta s-a aruncat de la etajul trei al cazărmii lagărului Crefeld, la 16/29 octombrie 1917. Transportat la spital, a murit la puțin timp după miezul nopții. Apropiații săi spuneau că suferea de neurastenie, se gândea la soția lui, care nu îi scria deloc. Înmormântarea colonelului a avut loc câteva zile mai târziu. Au fost de față aproape o sută de ofițeri români, peste 20 de soldați și sergenți români, câțiva ofițeri ruși. Comandatura germană a participat în ținută de ceremonie. Românii, rușii și germanii au depus coroane. Coșciugul a fost depus în capela cimitirului, unde s-a oficiat slujba. Întrucât în lagăr nu mai exista niciun preot român ortodox, la solicitarea ofițerilor români, slujba a fost oficiată – contra unui onorariu – de un protoiereu rus. Colonelul Stavrache, care avea cel mai mare grad între români, a ținut un discurs în care l-a elogiat pe defunct. O companie de soldați germani a dat onorul, iar muzica militară a intonat un marș funebru de-a lungul drumului. La mormânt, scriitorul Eugen Todie, sublocotenent în rezervă, a citit o poezie.

Pe lângă cei doi ofițeri amintiți, la Crefeld mai muriseră și câțiva soldați români, între ei și un tuberculos. În septembrie 1917, s-a făcut o colectă între ofițerii prizonieri, în vederea construirii în cimitirul Crefeld a unui monument al eroilor, indiferent de naționalitate. Ofițerii români au strâns o mie de mărci, pe care o lună mai târziu i-au înaintat primăriei orașului Crefeld.

Prizonierii românii și „explorarea” orașului Crefeld

Tot mai mulți ofițeri români prizonieri de la Crefeld au avut dreptul, începând din vara anului 1917, să iasă în oraș, cu însoțitor. Ofițerii voiau în primul rând să-și rezolve diverse probleme, spre exemplu să-și schimbe lentilele sau să-și cumpere ochelari noi, să meargă la dentist, să cumpere ață, nasturi, unsoare de ghete etc. Prizonierii nu aveau mărci asupra lor. Când aveau de plătit ceva, se tocmeau, alegeau obiectele de cumpărat, apoi acestea erau aduse la cancelaria lagărului, unde din banii ofițerului respectiv erau plătiți negustorii. Ofițerii prizonieri puteau face plimbări la hipodrom, în grup.

Ofițerilor prizonieri cu grade și cu funcții mari li s-a dat voie să meargă în oraș fără însoțitor, doar pe baza unei cărți de onoare (un carton tipărit). Practic, ofițerul declara pe cuvânt de onoare că nu avea să părăsească lagărul fără voie, în caz contrar urmând a fi pedepsit.

Orașul Crefeld i-a impresionat pe prizonieri, cu clădirele sale frumoase, de câteva etaje, cu tramvaiele sale. Românii remarcau ordinea și curățenia, care li se păreau „perfecte”. „Complexul Dinicu Golescu” părea să fie experimentat de românii din fiecare generație care, într-un fel sau altul, veneau în contact cu lumea occidentală, în acest caz cu cea germană. Le atrăgeau atenția vehiculele speciale pentru măturat, stropit și transport, existența unui crematoriu pentru arderea gunoaielor orașului, observau caii buni, căminele pentru locuit, pentru masă și lectură ale lucrătorilor. Au văzut și magaziile orașului, unde se depozitau furajele necesare hrănirii animalelor și păsărilor pe care le aveau locuitorii. Era și o protecție suplimentară contra incendiilor.

Prizonierii români au făcut uneori vizite în grupuri mari (chiar peste 60 de persoane) în oraș, însoțiți de ofițeri și subofițeri germani. Spre exemplu, au fost vizitate o fabrică de pâine, o școală de meserii (țesătorie), un liceu de fete (aici au participat 50 de profesori și învățători români), un institut de corecție pentru minori, muzeul local de artă, cu picturi și sculpturi italiene, serviciul de salubritate și de pompieri ale municipalității, crematoriul orașului, fabrici de conserve, de marmeladă.

Un grup a vizitat o fabrică de vagoane din Düsseldorf, pe malul Rinului. Li s-a prezentat procesul tehnologic al construirii unui vagon (de persoane sau de marfă), de la început până la intrarea în circulație. Românii erau uimiți de mașinile diversificate utilizate în acea fabrică. În același timp, ei au reținut prezența muncitorilor belgieni acolo, aduși pentru a suplini plecarea muncitorilor germani pe front.

S-au înregistrat cazuri de ofițeri români care au fugit în timpul vizitelor în oraș. Fugarii erau prinși la scurt timp, la mică distanță de oraș. Drept pedeapsă, aceștia primeau câte șapte zile de carceră și erau mutați în alt lagăr. Încercarea lor de evadare avea consecințe și asupra celor rămași, comandatura restrângând vizitele în oraș.

Relațiile de dragoste dintre ofițerii prizonieri și femeile germane erau interzise, chiar dacă era vorba doar de corespondență. Cei care încălcau interdicțiile erau pedepsiți cu cinci zile de arest.

Spuneam în articolul precedent că după semnarea, în decembrie 1919, a Tratatului de Pace cu Austria, a Convenției dintre România și cele cinci puteri aliate anexată tratatului, precum și a Tratatul de pace cu Bulgaria, prim-ministrul Alexandru Vaida-Voevod, șeful noului guvern de uniune națională, a desfășurat în Occident o intensă campanie diplomatică, care a pavat drumul spre recunoașterea internațională a Unirii Basarabiei cu România.

Dincolo de aceste realizări externe, care au întărit argumentele românești în revindecarea Basarabiei și au detensionat relațiile între România și Puterile Aliate, consemnăm importanța a două evenimente majore interne, menite să convingă decisiv comunitatea internațională în privința drepturilor românești asupra Basarabiei: alegerile parlamentare din noiembrie 1919 și ratificarea Unirii Basarabiei de către Parlamentul României. Cu analiza acestor două evenimente deschidem capitolul dedicat eforturilor diplomatice care au condus la semnarea Tratatului din 28 octombrie 1920, tratat ce consfințea internațional alipirea Basarabiei la Regatul României.

Alegerile din noiembrie 1919 au constituit „o veritabilă radiografie a vieții politice românești din primii ani postbelici”, ele reflectând începutul modernizării sociale și politice a Basarabiei după tipare europene. Acestea au fost primele din șirul de zece scrutine parlamentare ale perioadei interbelice, primele alegeri organizate în teritoriul Basarabiei, dar și al României reîntregite, în baza votului universal, egal, direct și secret. Amânarea succesivă a consultării populare a fost determinată de o serie de impedimente de conjunctură externă, cum ar fi campania armatei române în Transilvania și Ungaria, problema recunoașterii Unirii Transilvaniei, Bucovinei și Basarabiei, cît și de ordin intern, legate de pregătirea alegerilor din punct de vedere tehnic (organizarea circumscripțiilor electorale, întocmirea listelor de alegători pe întreg teritoriul țării etc).

Condițiile organizării acestui scrutin au fost dintre cele mai complicate, marcate de instabilitate internă, de profunde dificultăți economice, de efectele reformei agrare, dar și a destabilizării organizate din afara țării, cum ar fi acțiunea subversivă bolșevică și criza maghiară. Dincolo de raționamentele interne ale desfășurării alegerilor, care urmau să constituie o legitimare a noii orânduiri politice, un exercițiu de reîntregire a provinciilor istorice cu Vechiul Regat, acestea urmau să constituie argumentul decisiv al României în privința dreptului internațional și de suveranitate asupra Transilvaniei, Bucovinei și Basarabiei, ultima, mai ales, contestată, pe nedrept, de aliații americani, de emigrația rusă și de bolșevici, tocmai pe motivul absenței unei consultări populare.

Anticipând această situație, reprezentantul delegației americane Frank Polk enunța opinia că alegerile ce urmau să se desfășoare în Basarabia ar însemna exercitarea prealabilă a suveranității României pe teritoriul Basarabiei. Acesta considera necesară o expunere clară a poziției Consiliului Suprem al Conferinței de Pace față de situația creată, pentru a se evita un fapt împlinit din partea României.

Primele alegeri în Adunarea Deputaților s-au desfășurat la 2-4 noiembrie 1919. În Basarabia, din numărul total de 500 879 alegători înscriși au votat 361 588, adică 72.19 %. Basarabia a avut a doua cea mai înaltă prezență la vot după Bucovina (76.7 %) și cu mult înaintea Vechiului Regat (67.3 %). În total din partea Basarabiei au fost aleși în Adunare au fost aleși 90 de deputați, dintre care 78 (87 %) erau de origine română, iar 12 reprezentau minoritățile naționale: 4 bulgari, 3 germani, 2 ucraineni, un rus, un evreu și un grec. În alegerile pentru Senat au fost aleși 37 senatori din partea Basarabiei (mandate validate în ședința Senatului din 24 noiembrie 1919). În total în Parlamentul României au fost aleși 568 de deputați și senatori.

Marele învingător al alegerilor parlamentare din 1919 a fost Partidul Țărănesc din Basarabia, care a obținut 72 de fotolii (80 %) în Adunarea Deputaților și 35 de senatori (94.6 %), acesta înregistrând al treilea succes pe țară, după Partidul Național Liberal (103 mandate) și Partidul Național Român (99 mandate). Ca reprezentanți ai Basarabiei, în Parlamentul României au mai intrat 8 deputați ai Partidului Independent, 3 deputați din partea Partidului Democrat-Muncitor, 2 deputați de la Partidul Democrat-Independent și 4 deputați de la coaliția Partidului Conservator-Naționalist cu Liga Poporului Basarabean.

Victoria Partidului Țărănesc în Basarabia, care a câștigat detașat în opt din cele nouă județe (cu excepția județului Cahul), nu era deloc întâmplătoare, în rândurile sale regăsindu-se personalitățile basarabene remarcabile ale luptei pentru renaștere națională din anii 1917-1918: Pan Halippa, Ion Inculeț, Ion Pelivan, Daniel Ciugureanu, Pantelimon Erhan etc. Mai mult decât atât, pe lista țărăniștilor, înaintată în județul Orhei, a figurat marele istoric și om politic Nicolae Iorga, precum și Vasile Stroescu, „părintele” Partidului Național Moldovenesc și unul din principalii inițiatori ai mișcării naționale din Basarabia. Acesta din urmă va fi ales primul președinte de vârstă al Adunării Deputaților, un omagiu adus pentru lupta sa de-o viață pentru cauza românească.

Comentând rezultatele alegerilor din Basarabia în ziarul bucureștean „Dimineață”, Ion Inculeț consemna că „în Basarabia alegerile nu au reprezentat finalul luptelor dintre partide politice, ci au exprimat voința poporului. Rezultatul alegerilor a însemnat răspunsul la întrebarea dacă el voiește să fie cu România sau cu Rusia. În aceste condiții, alegerile ar putea fi considerate un plebiscit”. Într-un discurs rostit la 13 decembrie 1919 în Adunarea Deputaților, Inculeț reitera faptul că „alegerile în teritoriul dintre Prut și Nistru au fost efectuate într-un spirit de libertate și toleranță, ele exprimau în realitate voința majorității românești și a naționalităților minoritare, astfel încât ele îmbrăcau haina unui adevărat plebiscit”.

După desfășurarea primelor alegeri parlamentare în România, Ion Inculeț îl informa pe Ion Pelivan și pe Daniel Ciugureanu (venit între timp la Paris): „Vă trimit trei exemplare din Monitorul Oficial, unde sunt publicate rezultatele alegerilor pentru Cameră. Cred că le veți putea utiliza, prin toate căile, cu maximum folos pentru noi. Ar fi bine ca voi, pe baza rezultatelor, să faceți un raport, în care să arătați că: 1. La alegeri a participat toată lumea, peste 77 % și, ele nu-s altceva decât un plebiscit; 2. arătați că au fost lupte între partide, fiindcă aproape în toate județele au fost mai multe liste, s-a făcut propagandă, etc.; 3. alegerile au fost absolut libere; 4. Unele partide se declarau părtașe ale Rusiei, dorind să folosească nemulțumirea imaginară împotriva României. Dar n-au reușit. Pentru partidul țărănesc care a mers cu lozinca «România Mare» au votat 80 %; 5. La alegeri au participat toate naționalitățile și printre aleși sunt evrei, germani, ucraineni, bulgari, greci, găgăuzi”.

„Alegerile care pot înlocui plebiscitul” au fost recunoscute de mai mulți ziariști, intelectuali și diplomați prezenți la Conferință, unul din ei, Alphonse Muzet, considerând că plebiscitul este termenul adecvat pentru evenimentul care s-a desfășurat în noiembrie 1919 în România: „Un plebiscit care a oferit toate garanțiile de sinceritate a fost organizat în 1919. Alegerile au purtat caracterul unei sărbători triumfale și grație eforturilor neromânilor Basarabia a manifestat dorința sa fermă de a se uni cu regatul român. O comisie internațională a constatat de altfel că alegerile au fost efectuate în Basarabia într-un spirit larg al toleranței și libertăților”.

Asupra caracterului plebiscitar și semnificației absolut unice a alegerilor din 1919 pentru viitorul Basarabiei s-au pronunțat nu doar susținătorii României, dar și cei din tabăra adversă. Astfel, I. Sotov, un intelectual rus cu pondere la nivel european și adversar al Unirii Basarabiei cu România, scria: „Unde ne aflăm în problema consultării poporului Basarabiei, de la care așteptam să se pronunțe în favoarea Rusiei? Dacă am reușit vreodată să fie acceptată această idee de a le cere să aleagă, în favoarea cui va fi decizia? Este timpul să acceptăm situația reală și să spulberăm iluzia în această chestiune. Sentimentul general în Basarabia este împotriva noastră. Puțin câte puțin, Rusia părăsește Basarabia. Acest lucru trebuie spus în mod deschis, fără a ne mai hrăni cu iluzii false”.

Întru susținerea argumentelor delegației românești condusă de Alexandru Vaida-Voievod în problema Basarabiei, I. Inculeț trimitea la 5 ianuarie 1920 o telegramă lui I. Pelivan, în care menționa: „Alegerile pot înlocui plebiscitul. 77% de participanți la alegeri, libertatea alegerilor, lupta între partide, deputați din partea tuturor naționalităților (evrei, germani, bulgari, găgăuzi etc.) – toate sunt dovezi, că alegerile sunt un plebiscit. Constituanta din 29 decembrie a ratificat Unirea Basarabiei (asupra acestui fapt vom reveni în articolul următor – n.a.) cu mare însuflețire, în unanimitate atât în Cameră cât și la Senat. În Cameră sunt 90 deputați basarabeni, iar în Senat 35. Toți sunt aleși prin vot universal, deci sunt exponenții voinței poporului”.

Caracterul plebiscitar al primelor alegeri în Basarabia a fost argumentat pe larg în presa vremii, dar și într-o serie de lucrări editate în țară și peste hotare, care au susținut poziția oficialităților române și a politicienilor basarabeni în acest sens. Pentru electoratul basarabean în formare, dar și pentru restul populației, participarea la primele alegeri a fost un test al aderenței la noul regim politic, acest fapt configurând politic și oferind legitimitate internațională României reîntregite.