1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Spuneam în articolul precedent că după semnarea, în decembrie 1919, a Tratatului de Pace cu Austria, a Convenției dintre România și cele cinci puteri aliate anexată tratatului, precum și a Tratatul de pace cu Bulgaria, prim-ministrul Alexandru Vaida-Voevod, șeful noului guvern de uniune națională, a desfășurat în Occident o intensă campanie diplomatică, care a pavat drumul spre recunoașterea internațională a Unirii Basarabiei cu România.

Dincolo de aceste realizări externe, care au întărit argumentele românești în revindecarea Basarabiei și au detensionat relațiile între România și Puterile Aliate, consemnăm importanța a două evenimente majore interne, menite să convingă decisiv comunitatea internațională în privința drepturilor românești asupra Basarabiei: alegerile parlamentare din noiembrie 1919 și ratificarea Unirii Basarabiei de către Parlamentul României. Cu analiza acestor două evenimente deschidem capitolul dedicat eforturilor diplomatice care au condus la semnarea Tratatului din 28 octombrie 1920, tratat ce consfințea internațional alipirea Basarabiei la Regatul României.

Alegerile din noiembrie 1919 au constituit „o veritabilă radiografie a vieții politice românești din primii ani postbelici”, ele reflectând începutul modernizării sociale și politice a Basarabiei după tipare europene. Acestea au fost primele din șirul de zece scrutine parlamentare ale perioadei interbelice, primele alegeri organizate în teritoriul Basarabiei, dar și al României reîntregite, în baza votului universal, egal, direct și secret. Amânarea succesivă a consultării populare a fost determinată de o serie de impedimente de conjunctură externă, cum ar fi campania armatei române în Transilvania și Ungaria, problema recunoașterii Unirii Transilvaniei, Bucovinei și Basarabiei, cît și de ordin intern, legate de pregătirea alegerilor din punct de vedere tehnic (organizarea circumscripțiilor electorale, întocmirea listelor de alegători pe întreg teritoriul țării etc).

Condițiile organizării acestui scrutin au fost dintre cele mai complicate, marcate de instabilitate internă, de profunde dificultăți economice, de efectele reformei agrare, dar și a destabilizării organizate din afara țării, cum ar fi acțiunea subversivă bolșevică și criza maghiară. Dincolo de raționamentele interne ale desfășurării alegerilor, care urmau să constituie o legitimare a noii orânduiri politice, un exercițiu de reîntregire a provinciilor istorice cu Vechiul Regat, acestea urmau să constituie argumentul decisiv al României în privința dreptului internațional și de suveranitate asupra Transilvaniei, Bucovinei și Basarabiei, ultima, mai ales, contestată, pe nedrept, de aliații americani, de emigrația rusă și de bolșevici, tocmai pe motivul absenței unei consultări populare.

Anticipând această situație, reprezentantul delegației americane Frank Polk enunța opinia că alegerile ce urmau să se desfășoare în Basarabia ar însemna exercitarea prealabilă a suveranității României pe teritoriul Basarabiei. Acesta considera necesară o expunere clară a poziției Consiliului Suprem al Conferinței de Pace față de situația creată, pentru a se evita un fapt împlinit din partea României.

Primele alegeri în Adunarea Deputaților s-au desfășurat la 2-4 noiembrie 1919. În Basarabia, din numărul total de 500 879 alegători înscriși au votat 361 588, adică 72.19 %. Basarabia a avut a doua cea mai înaltă prezență la vot după Bucovina (76.7 %) și cu mult înaintea Vechiului Regat (67.3 %). În total din partea Basarabiei au fost aleși în Adunare au fost aleși 90 de deputați, dintre care 78 (87 %) erau de origine română, iar 12 reprezentau minoritățile naționale: 4 bulgari, 3 germani, 2 ucraineni, un rus, un evreu și un grec. În alegerile pentru Senat au fost aleși 37 senatori din partea Basarabiei (mandate validate în ședința Senatului din 24 noiembrie 1919). În total în Parlamentul României au fost aleși 568 de deputați și senatori.

Marele învingător al alegerilor parlamentare din 1919 a fost Partidul Țărănesc din Basarabia, care a obținut 72 de fotolii (80 %) în Adunarea Deputaților și 35 de senatori (94.6 %), acesta înregistrând al treilea succes pe țară, după Partidul Național Liberal (103 mandate) și Partidul Național Român (99 mandate). Ca reprezentanți ai Basarabiei, în Parlamentul României au mai intrat 8 deputați ai Partidului Independent, 3 deputați din partea Partidului Democrat-Muncitor, 2 deputați de la Partidul Democrat-Independent și 4 deputați de la coaliția Partidului Conservator-Naționalist cu Liga Poporului Basarabean.

Victoria Partidului Țărănesc în Basarabia, care a câștigat detașat în opt din cele nouă județe (cu excepția județului Cahul), nu era deloc întâmplătoare, în rândurile sale regăsindu-se personalitățile basarabene remarcabile ale luptei pentru renaștere națională din anii 1917-1918: Pan Halippa, Ion Inculeț, Ion Pelivan, Daniel Ciugureanu, Pantelimon Erhan etc. Mai mult decât atât, pe lista țărăniștilor, înaintată în județul Orhei, a figurat marele istoric și om politic Nicolae Iorga, precum și Vasile Stroescu, „părintele” Partidului Național Moldovenesc și unul din principalii inițiatori ai mișcării naționale din Basarabia. Acesta din urmă va fi ales primul președinte de vârstă al Adunării Deputaților, un omagiu adus pentru lupta sa de-o viață pentru cauza românească.

Comentând rezultatele alegerilor din Basarabia în ziarul bucureștean „Dimineață”, Ion Inculeț consemna că „în Basarabia alegerile nu au reprezentat finalul luptelor dintre partide politice, ci au exprimat voința poporului. Rezultatul alegerilor a însemnat răspunsul la întrebarea dacă el voiește să fie cu România sau cu Rusia. În aceste condiții, alegerile ar putea fi considerate un plebiscit”. Într-un discurs rostit la 13 decembrie 1919 în Adunarea Deputaților, Inculeț reitera faptul că „alegerile în teritoriul dintre Prut și Nistru au fost efectuate într-un spirit de libertate și toleranță, ele exprimau în realitate voința majorității românești și a naționalităților minoritare, astfel încât ele îmbrăcau haina unui adevărat plebiscit”.

După desfășurarea primelor alegeri parlamentare în România, Ion Inculeț îl informa pe Ion Pelivan și pe Daniel Ciugureanu (venit între timp la Paris): „Vă trimit trei exemplare din Monitorul Oficial, unde sunt publicate rezultatele alegerilor pentru Cameră. Cred că le veți putea utiliza, prin toate căile, cu maximum folos pentru noi. Ar fi bine ca voi, pe baza rezultatelor, să faceți un raport, în care să arătați că: 1. La alegeri a participat toată lumea, peste 77 % și, ele nu-s altceva decât un plebiscit; 2. arătați că au fost lupte între partide, fiindcă aproape în toate județele au fost mai multe liste, s-a făcut propagandă, etc.; 3. alegerile au fost absolut libere; 4. Unele partide se declarau părtașe ale Rusiei, dorind să folosească nemulțumirea imaginară împotriva României. Dar n-au reușit. Pentru partidul țărănesc care a mers cu lozinca «România Mare» au votat 80 %; 5. La alegeri au participat toate naționalitățile și printre aleși sunt evrei, germani, ucraineni, bulgari, greci, găgăuzi”.

„Alegerile care pot înlocui plebiscitul” au fost recunoscute de mai mulți ziariști, intelectuali și diplomați prezenți la Conferință, unul din ei, Alphonse Muzet, considerând că plebiscitul este termenul adecvat pentru evenimentul care s-a desfășurat în noiembrie 1919 în România: „Un plebiscit care a oferit toate garanțiile de sinceritate a fost organizat în 1919. Alegerile au purtat caracterul unei sărbători triumfale și grație eforturilor neromânilor Basarabia a manifestat dorința sa fermă de a se uni cu regatul român. O comisie internațională a constatat de altfel că alegerile au fost efectuate în Basarabia într-un spirit larg al toleranței și libertăților”.

Asupra caracterului plebiscitar și semnificației absolut unice a alegerilor din 1919 pentru viitorul Basarabiei s-au pronunțat nu doar susținătorii României, dar și cei din tabăra adversă. Astfel, I. Sotov, un intelectual rus cu pondere la nivel european și adversar al Unirii Basarabiei cu România, scria: „Unde ne aflăm în problema consultării poporului Basarabiei, de la care așteptam să se pronunțe în favoarea Rusiei? Dacă am reușit vreodată să fie acceptată această idee de a le cere să aleagă, în favoarea cui va fi decizia? Este timpul să acceptăm situația reală și să spulberăm iluzia în această chestiune. Sentimentul general în Basarabia este împotriva noastră. Puțin câte puțin, Rusia părăsește Basarabia. Acest lucru trebuie spus în mod deschis, fără a ne mai hrăni cu iluzii false”.

Întru susținerea argumentelor delegației românești condusă de Alexandru Vaida-Voievod în problema Basarabiei, I. Inculeț trimitea la 5 ianuarie 1920 o telegramă lui I. Pelivan, în care menționa: „Alegerile pot înlocui plebiscitul. 77% de participanți la alegeri, libertatea alegerilor, lupta între partide, deputați din partea tuturor naționalităților (evrei, germani, bulgari, găgăuzi etc.) – toate sunt dovezi, că alegerile sunt un plebiscit. Constituanta din 29 decembrie a ratificat Unirea Basarabiei (asupra acestui fapt vom reveni în articolul următor – n.a.) cu mare însuflețire, în unanimitate atât în Cameră cât și la Senat. În Cameră sunt 90 deputați basarabeni, iar în Senat 35. Toți sunt aleși prin vot universal, deci sunt exponenții voinței poporului”.

Caracterul plebiscitar al primelor alegeri în Basarabia a fost argumentat pe larg în presa vremii, dar și într-o serie de lucrări editate în țară și peste hotare, care au susținut poziția oficialităților române și a politicienilor basarabeni în acest sens. Pentru electoratul basarabean în formare, dar și pentru restul populației, participarea la primele alegeri a fost un test al aderenței la noul regim politic, acest fapt configurând politic și oferind legitimitate internațională României reîntregite.

Indisciplină, tensiuni, violențe și vicii în „țarcul” de sârmă ghimpată de la Crefeld

Ofițerii români își imaginau lagărul, în parte, ca o garnizoană românească, în limitele unui „țarc”, între gardurile de sârmă ghimpată, în care ierarhia dintre ei trebuia să funcționeze. Din vara anului 1917 până la începutul anului 1918, ofițerul cu cel mai mare grad dintre prizonierii români a fost colonelul Nicolae Stavrache. Ulterior comanda a preluat-o colonelul Constantin Niculcea, mai vechi în grad.

Prizonierii români la Crefeld erau văzuți ca un „furnicar de oameni, nervoși, flămânzi, nedormiți și foarte susceptibili, care nu mai voiau să știe de grad, de etate, de disciplină, de omenie chiar”. În condițiile din lagăr, nu este de mirare că unii ofițeri deveniseră irascibili, nu-i mai ascultau și nu-i mai respectau pe ofițerii superiori în grad sau cu vechime în armată.

O practică foarte răspândită pare să fi fost defăimarea între ofițerii români, cu acuze reciproce privind comportamentul pe front. Nu erau rare cazurile în care ofițerii români puneau în locuri circulate din lagăr anunțuri anonime prin care îi denigrau pe camarazii lor. Pentru a reduce această practică, ofițerii prizonieri cu grade superioare au înființat o „cancelarie a lagărului” Crefeld, care juca un rol în autoadministrarea internă, în prevenirea disputelor, în menținerea coeziunii grupului.

Și la Crefeld s-au înregistrat cazuri de militari români din rândul trupei bătuți de ofițerii lor. Germanii interveneau în asemenea situații. De altfel, cauzele trupei erau judecate de comandatura lagărului.

Confruntările între ofițerii români par să fi fost frecvente. În anumite situații, mai mulți ofițeri îi administrau o bătaie unuia care îl jignise pe altul, iar cel dintâi nu-și recunoștea vina. Insultele și bătăile între ofițerii români s-au înmulțit la începutul anului 1918. Disputele – uneori pătimașe – erau mediate de un consiliu român.

Consiliul de Onoare al ofițerilor români putea judeca doar cauzele care atingeau onoarea. Procesele judecate au fost destul de numeroase la Crefeld. Unele s-au încheiat prin împăcarea părților, altele prin obligarea celor găsiți vinovați de a-și cere scuze în front.

În cazul în care ofițerii refuzau să execute deciziile luate de consiliul de onoare român, ei erau raportați, pentru a se conforma de frica germanilor. În funcție de gravitatea faptelor, germanii îi pedepseau cu un număr de zile de arest. Și pentru cazuri de insultare a comandaturii germane, ofițerii care făceau asta erau pedepsiți cu câteva zile de arest, după care erau trimiși în alt lagăr. Tot cu arest erau pedepsiți și ofițerii care aveau asupra lor obiecte de front nepredate sau bani germani obișnuiți.

Nu toate cazurile judecate de Consiliul de onoare au fost prezentate comandaturii lagărului, ci aveau să fie aduse ulterior în România. La repatrierea ofițerilor români, 29 de dosare au fost predate Ministerului de Război de către colonelul Stavrache, în vederea sancționării celor în cauză potrivit regulamentelor românești. Procesele judecate de Consiliul de Onoare priveau certuri la jocul de cărți, furturi diverse (mâncare, rufe, încălțăminte), portul însemnelor militare în mod ilegal, insulte cu injurii, inclusiv a gradului, necuviință, minciuni, bătaie, sinuciderea unui colonel etc.

După luni (iar în cazul unora chiar mai bine de un an) de captivitate, în rândurile ofițerilor români se înregistra o scădere vizibilă a disciplinei militare. Un nou comitet al ofițerilor români din lagărul Crefeld a fost constituit, la începutul anului 1918, din 11 sublocotenenți în rezervă și un căpitan. Structura începea să semene cu un soviet, potrivit unui martor. Ofițerii mai mari în grad erau contestați de cei cu grade mici.

Jocul de cărți era foarte răspândit între prizonierii români și la Crefeld. De fapt, acest joc se generalizase atât între ofițerii activi, lucru oarecum obișnuit în mediul lor, de altfel, din perioada antebelică, cât și între cei din rezervă, în mare număr învățători. Ba mai mult, jocul îi cuprinsese și pe soldați. Destui ofițeri prizonieri jucau toată noaptea, făceau chefuri, ceea ce îi deranja pe ceilați prizonieri. Pentru a face rost de bani pentru jocul de cărți, unii își vindeau pachetele cu alimente chiar în avans. Un căpitan își jucase și pantalonii noi pe care îi primise de la Crucea Roșie. Alături de alte cauze, jocul de cărți, considerat „o nenorocire” de ofițerii moderați, a avut un rol și în slăbirea disciplinei între ofițerii români. Pentru a menține disciplina, unii dintre ofițerii care jucau cărți după ora stingerii erau pedepsiți.

Preocupări teatrale, muzicale și de lectură între prizonierii români

La Crefeld s-a constituit o Societate Dramatico-Muzicală a Ofițerilor Români. Existau două trupe de teatru, cu aproximativ 20 de prizonieri. Repertoriul teatral era universal și românesc. Între piesele de teatru jucate de români s-au numărat Alt Heidelberg [Vechiul Heidelberg], de Karl Heinrich; Die Goldene Lüge [Minciuna aurită]; Die Räuber [Hoții], Kabale und Love [Intrigă și iubire], de Friedrich von Schiller; Avarul, de Molière; The Taming on the Shrew [Îmblânzirea scorpiei], de William Shakespeare; Divorçons [Hai să divorțăm], de Victorien Sardou și Émile de Najac; Le Fiacre 117, de Émile de Najac & ALbert Millaud; Le flibustier, de Jean Richepin; Institutorii, de Otto Ernst; O soacră, O noapte furtunoasă, D-ale carnavalului, de I.L. Caragiale; Cocoșul Negru, de Victor Eftimiu; Doi trandafiri, de Clanoveanu, sublocotenent în rezervă; Ca la noi la nimeni, de David Leon, ofițer prizonier; Revista lui David, Șoimii, Creditorii, Jean Maria și soacra, Jupân Ciupercă. Existau și piese de revistă, creații ale unor compozitori cunoscuți pentru versurile lor satirice, precum Eugen Todie (Cu sorcova), David Leon. O altă piesă de revistă a fost Crefeld, lagăr de favoare. În martie 1918 s-a dat chiar o reprezentație a acestei piese pe scena teatrului din orașul Crefeld, banii adunați fiind destinați orfanilor României.

Cazarma-lagăr avea o sală de teatru, pe care au folosit-o din plin ofițerii români. Actorii erau amatori, unul singur era profesionist, ofițer în rezervă. Scena era bine dotată, iar recuzita - într-o stare foarte bună - era închiriată de la teatrul orașului. Costumele erau închiriate cu 200-300 de mărci pe săptămână. Pentru acoperirea acestor costuri, ofițerii prizonieri plăteau o taxă de intrare, de 0,50-0,80 de mărci. De asemenea, actorii amatori jucau și primeau o sumă de bani, care se strângea din costul tichetelor de intrare. Tensiunile între ofițerii care erau actori amatori la teatrul din lagăr nu au lipsit, din diferite motive. La spectacolele de teatru sau la cele muzicale asistau nu doar ofițerii români, ci și prizonierii din alte armate, precum și personalul de la comandatura germană, uneori chiar și de la teatrul din Crefeld. De altfel, în lagăr exista și un teatru francez, la care se dădeau reprezentații în beneficiul soldaților francezi din lagăr.

Muzica (instrumentală și vocală) ocupa un loc important în manifestările culturale ale oficialilor români prizonieri. Exista o orchestră de 40-50 de oameni. Instrumentele muzicale au fost procurate de ofițeri în diferite moduri. Pentru a susține pasiunea celor implicați, comandantul german al lagărului a oferit un clarinet orchestrei românești. Corul ofițerilor români era condus de locotenentul Simionescu, profesor de conservator. Unul dintre membrii corului a obiectat că se cântau numai bucăți populare, ceea ce l-a supărat pe dirijor. Alți ofițeri, spectatori, considerau că muzica populară românească îi ajuta mai bine decât muzica clasică să depășească problemele captivității. Ocazional, corul cânta și la slujbele bisericii franceze din lagăr, împreună cu soldații francezi. În anumitre ocazii, spre exemplu, de Crăciun, se organizau șezători, cu cântece, inclusiv ale corului, și cu recitarea unor poezii.

S-au ținut și conferințe la Crefeld. Fizionomia țării după război a fost prezentată de un ofițer în rezervă, învățător în viața civilă. Anumite considerații asupra ofițerilor tineri activi nu au fost tocmai binevoitoare (fuseseră evidențiate luxul acestora, viața ușuratică etc.), ceea ce i-a deranjat pe ofițerii activi. Alte conferințe erau pe subiecte economice sau culturale. Locotenentul în rezervă Andreescu, profesor în Iași în viața civilă, a ținut o conferință cu titlul Cultul eroilor, iar o alta despre Legătura noastră culturală cu francezii. Un alt ofițer în rezervă, Chiriac, tot profesor, a prezentat conferința Democrația. Din diverse relatări reiese că în lagărul Crefeld s-au ținut și conferințe care aveau un caracter cvasi obligatoriu. Unele erau explicit pro-germane, în favoarea ideii de Mitteleuropa.

Unii ofițeri, veniți din alte lagăre, au continuat să ia lecții de limbi străine, germană, rusă etc. Spre exemplu, un ofițer basarabean le-a predat rusa ofițerilor români. Prizonierii preocupați au putut cumpăra cărți din orașul Crefeld, unde existau librării și magazine foarte mari, bine aprovizionate. Cărți au fost comandate de la Lausanne, Elveția, de la Leipzig, Germania, dar și de la București, de la Editura Alcalay. În ianuarie 1918 s-au primit de la Craiova 114 volume, șase dintre acestea urmând a fi plătite de prizonieri. Alte cărți au fost primite de la Paris și Geneva. Cei care știau limba germană citeau ziare din Reich. Ziarul Lumina, care apărea la București, a început să sosească la Crefeld la începutul lunii septembrie 1917 .

Mai mulți prizonieri de la Crefeld – așa-numiții „Buni Români” – au făcut demersuri, la începutul lunii august 1917, pentru constituirea unei societăți care urma să traducă și să tipărească în limba română lucrările „utile” din punct de vedere cultural și economic. Au devenit membri în asociație aproape toți prizonierii care au trecut prin Crefeld. Spre sfârșitul lunii august 1917, comandatura germană a făcut percheziții și a confiscat actele societății „Bunii Români”, aceasta fiind considerată periculoasă intereselor germane. Se pare că totul ar fi avut la bază o intrigă a doi ofițeri români. Aceștia voiau să se răzbune pe un al treilea, care deținea funcția de scretar al asociației. Cel din urmă le luase apărarea unor soldați români, ordonanțe ale ofițerilor, care reclamaseră abuzurile (bătăile) unuia dintre delatori