Tergiversarea recunoașterii internaționale a Unirii Basarabiei cu România s-a datorat nu doar manevrelor Aliate în problema rusă și complicațiilor apărute pe parcursul Conferinței în „dosarul românesc”, dar și instabilității politice de la București, care s-a soldat cu o succesiune de căderi de guverne, în mare parte determinată de manevrele diplomatice externe și necesitatea semnării tratatelor de pace. Pentru a înțelege întreaga dimensiune a efortului diplomatic și politic românesc în problema Basarabiei se impune o retrospectivă a situației politice de la București, utilă și pentru cunoașterea realităților politice ale perioadei.
Între 5/18 ianuarie 1919, când s-a deschis la Paris Conferința de Pace, și 28 octombrie 1920, când era consfințită prin tratat apartenența Basarabiei la statul român, la București s-au schimbat patru guverne: Guvernul Brătianu (29 noiembrie 1918 – 26 septembrie 1919); Guvernul Văitoianu (27 septembrie - 30 noiembrie 1919); Guvernul Vaida-Voievod (1 decembrie 1919 – 12 martie 1920) și Guvernul Averescu (13 martie 1920 - 16 decembrie 1921).
Despre poziția prim-ministrului Ionel I. C. Brătianu la Conferință, care la 2 iulie 1919 se retrăgea de la Paris, am scris în articolele precedente. În momentul plecării, acesta a declarat presei franceze: „Sunt constrâns a părăsi puterea nu din cauza Banatului și Basarabiei, care sunt încă chestiuni nerezolvate. Dar plec pentru că sunt convins că România nu va putea accepta clauzele cu privire la minorități, care vor limita suveranitatea ei şi care se vor introduce în tratatul cu Austria”. După plecarea lui Brătianu de la Paris, România a adoptat o linie de intransigență față de hotărârile Conferinței. Membrii Consiliului Suprem s-au manifestat sub diferite forme împotriva guvernului român, cerând cedarea Cadrilaterului, evacuarea trupelor române din Ungaria și continuând pregătirile pentru semnarea Tratatului de Pace cu Austria și a Tratatului Minorităților.
Începând cu acest moment, problema Basarabiei a devenit o parte integrantă a problemelor de a căror soluționare Marile Puteri au condiționat conciliatorismul României, atât în chestiunile privind tratatul minorităților și a ocupației românești în Ungaria, cât şi a celor privind celelalte probleme românești la Conferință.
Este adevărat, Marile Puteri nu reprezentau un monolit în impunerea punctului lor de vedere României, fapt care a permis oamenilor politici de la București articularea unei diplomații sofisticate în raport cu Aliații. Pe de o parte erau delegații „idealiști”, dintre care cel mai însemnat era președintele american Woodrow Wilson, care, cu cele 14 puncte programatice prin care înțelegea să concretizeze dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, căuta să asigure o împărțire cât mai echitabilă a câștigurilor și a eforturilor. Pe de altă parte era tabăra „realiștilor”, dintre care cel mai însemnat era primul ministru englez Lloyd George, care încerca să păstreze în Europa continentală un echilibru între diferitele state și să le unească împotriva extremismelor, pentru a asigura o pace durabilă, și fără să fie prea sever cu învinșii pentru a le permite o reconstruire economică. În cele din urmă era gruparea „naționaliștilor”, dintre care cel mai însemnat era președintele francez Georges Clemenceau, poreclit Tigrul, care înțelegea să dezarmeze definitiv Germania, considerată principala vinovată de izbucnirea războiului, să monteze împotriva ei puzderia de state naționale apărute după căderea imperiilor și să obțină, în mod constrângător, cât mai mari despăgubiri de război pentru țara sa.
Anume în această diversitate de strategii și interese urmează să analizăm evoluția problemei Basarabiei la Conferință și mai ales schimbările frecvente ale guvernării de la București, care au tergiversat soluționarea sa. Unele fapte întăreau argumentele „dosarului românesc” la Conferința de la Paris, alte acțiuni îl slăbeau. Pe de o parte, România luptase de partea Aliaților și avea un tratat de alianță semnat cu Antanta în anul 1916, iar pe de altă parte România a semnat tratat separat cu Puterile Centrale și ieșise din război. Deciziile provinciilor istorice de a se uni cu Vechiul Regat reprezentau un argument fundamental în justețea revendicărilor românești, pentru că ele erau expresia dreptului popoarelor la autodeterminare. Dar unele din ele, cum era votul Sfatului Țării de la Chișinău, erau contestate pe motivul lipsei de reprezentativitate și a prezenței militare românești în provincie. Unele regiuni pretinse de România în Transilvania și Cadrilater erau contestate de Aliați, mai ales de delegații americani, din punct de vedere etnic, fiindcă erau locuite în majoritate de unguri și bulgari. Ele însă nu puteau fi oferite, în opinia unor delegați, unor state învinse, Ungaria și Bulgaria luptând în război de partea Puterilor Centrale. Argumentele istorice, etnice și geografice susțineau drepturile României asupra Basarabiei, fapt recunoscut de Aliați în ajunul Conferinței, dar interferențele cu „problema rusă” și mai ales probabilitatea readucerii Rusiei în concertul european, stopau Marile Puteri să recunoască internațional apartenența teritoriului dintre Prut și Nistru la statul român.
După demisia cabinetului liberal condus de Brătianu, regele a trebuit să se oprească asupra unui guvern „fără caracter de partid, care să facă alegeri libere”. Ferdinand I a ales pentru conducerea acestui guvern pe fostul ministru de interne din precedentul cabinet liberal, generalul Arthur Văitoianu, numirea noului preşedinte al Consiliului de Miniştri având loc în data de 27 septembrie 1919. Principala misiune a noului cabinet a fost de a organiza primele alegeri generale din istoria României bazate pe votul universal. Delegaţia română la Conferinţa de Pace de la Paris considera efectuarea alegerilor era necesară pentru a oferi Conferinţei şi opiniei publice internaţionale un argument forte pentru ca statul român nou format să fie recunoscut ca atare pe plan internaţional.
Pe de altă parte, în discuția purtată de A. Saint Aulaire, ministrul francez la București, la 10 septembrie 1919, asupra semnării Tratatului minorităților propus României, regele a exprimat speranţa că România va putea semna tratatul care îi este propus, cu unele amendamente de formă referitoare, în special, la preambul şi la „situația privilegiată” a evreilor. În ceea ce priveşte fondul problemei, suveranul a declarat că încăpăţânarea nu este o stare de spirit politică, el personal străduindu-se, după demisia guvernului Brătianu, de a constitui un guvern care să reprezinte ţara prin largul său caracter naţional animat de tendinţe conciliante. La rândul său, Saint Aulaire a ţinut să arate că, în eventualitatea acestor tendinţe, s-ar putea obţine avantajul unui titlu legal pentru noile provincii, iar în reglementarea problemei Basarabiei, „hotărâri mai favorabile ale Antantei”.
Deşi făcută cu caracter particular, această declaraţie conţine în sine două nuanţe: vine să confirme condiţionarea de către Puterile Aliate a soluţionării problemelor teritoriale de semnarea tratatului cu Austria şi cel al minorităţilor. Însă, chiar şi în acest context, problema Basarabiei era formulată în termeni separaţi de problema celorlalte provincii. Ea a continuat să fie privită în contextul unui viitor tratat cu Rusia, incertitudine care a creat dificultăţi atât delegaţiei române, cât şi situaţiei Basarabiei.
După cum se arată în memoriul delegaţiei române, prezentat Conferinţei de Pace la 9 septembrie 1919: „Consiliul Suprem a menţionat, în condiţiile puse amiralului Kolceak, «părţile româneşti» ale Basarabiei, ceea ce a permis unora, rău intenţionaţi, să încerce a face să se creadă că ar exista «părţi româneşti» ce ar putea fi contestate României în această provincie, formulă care aduce un grav prejudiciu Basarabiei. Astfel de întârzieri sunt de natură a trezi speranţele agitatorilor bolşevici şi ale altora de a ameninţa opera de ordine şi pace pe care România a întreprins-o atât de fericit în Basarabia, în timp ce întreaga regiune de dincolo de Nistru este predată celei mai crude anarhii”. Era un punct de vedere care îl împărtășea nu numai delegaţia română, dar şi mai multe grupuri de experți ale guvernelor aliate.
Eforturile României erau îngreunate, în același timp, şi de „Conferința Politică Rusă”, care a continuat să adreseze note Conferinței de Pace, cea din 2 iulie 1919 fiind urmată de cele din 24 iulie, 25 septembrie şi 15 noiembrie 1919, prin care contestau legitimitatea posesiei românești asupra Basarabiei. Revendicările incluse în aceste note nu prezentau prea mult interes decât prin dificultățile pe care la creau delegației române, în momentul când raporturile României cu Consiliul Suprem şi Marile Puteri Aliate erau foarte încordate.
La 10 decembrie 1919, în urma înțelegerilor și concesiilor făcute atât de Consiliul Suprem, cât și de România, generalul C. Coandă împreună cu V. Antonescu semnau, în numele guvernului român, Tratatul de Pace cu Austria, Convenția dintre România și cele cinci puteri aliate anexată tratatului, şi Tratatul de pace cu Bulgaria. Semnarea tratatelor de pace de la Saint-Germain și Neuilly-sur-Seine lăsa, însă, nesoluționate problemele privind configurația granițelor României.
În acest sens, primul ministru Alexandru Vaida-Voevod, șeful noului guvern de uniune națională, s-a decis să plece personal în Apus pentru a încerca să tranșeze chestiunile în suspensie conform intereselor naționale. Problemele primordiale pe care Al. Vaida-Voevod le avea de rezolvat erau legate de problema frontierelor cu Ungaria şi Iugoslavia, impuse prin ultimatumul adresat României şi problema recunoașterii Unirii Basarabiei.
