1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

În vara anului 1919, când negocierile privind recunoașterea Basarabiei ca teritoriu românesc au intrat în impas, fapt determinat, pe de o parte, de politica oscilantă a Marilor Puteri față de Rusia, iar pe de altă parte de intransigența lui Ionel Brătianu, Aliații au condiționat admiterea Unirii Basarabiei cu România de cedarea de către aceasta a Cadrilaterului în favoarea Bulgariei.

Un amalgam de populații și de limbi, Cadrilaterul era un teritoriu ce putea fi revendicat la fel de bine și de Imperiul Otoman (datorită faptului că populația majoritară era musulmană, turco-tătară, precum și a stăpânirii de câteva secole), nu doar de Bulgaria și România, un spaţiu împărțit la masa negocierilor. Tratatul de la Berlin, din 1878, încheiat în urma războiului ruso-româno-turc, stabilise granița dintre România (independentă) și Bulgaria (Principat autonom în cadrul Imperiului Otoman), separând Dobrogea istorică, partea de nord revenind României, iar partea de sud, Cadrilaterul, Bulgariei.

Profitând de contextul regional favorabil, Bulgaria (independentă din 1908), împreună cu Grecia, Serbia și Muntenegru, atacă Imperiul Otoman, obținând, fiecare, suprafețe întinse, stăpânite anterior de acesta. Nemulțumită de teritoriile primite, Bulgaria își atacă foștii aliați, declanșând al Doilea Război Balcanic (1913). Este momentul în care România intervine, iar în urma Tratatului de pace de la Bucureşti, obține Cadrilaterul. Regiunea vizată reprezenta un obiectiv strategic important pentru România, care încerca să securizeze frontiera dobrogeană, în special în contextul ambițiilor teritoriale crescânde ale Bulgariei.

Cu o suprafață de 7.700 km² și o populație de 259.957 locuitori, Cadrilaterul este adeseori considerat prima piatra la temelia României Mari. Acesta era format din două județe, iar elementul românesc, numărând 6.602 persoane, constituia numai 2,4% din populație. Majoritari erau turcii și tătarii, în proporție de 48%, alături de bulgari, care reprezentau 43% din populația noului teritoriu dobândit. Politica autorităților de la București a inclus, pentru acest teritoriu, un aflux de aromâni din Balcani, în special din Macedonia și Grecia, dar și români din diverse zone ale țării, astfel încât elementul românesc ajungea la 14,75% în 1928 și la 29% în 1938 (108.404).

La Conferinţa de Pace de la Paris a reapărut, într-o formă ce-i drept mai atenuată, sistemul de compensaţii, utilizat deja la 1878, dându-se de înţeles delegaţiei române că va obţine mai uşor recunoaşterea Basarabiei, dacă va ceda Cadrilaterul Bulgariei. Acest lucru a venit la sugestia delegației americane, care explică această atitudine printr-o telegramă din 26 iulie 1919 a Comisiei pentru Problemele Române; textul cerea Secretarului de Stat R. Lansing să prezinte Președintelui W. Wilson hotărârea Comisiei teritoriale românești. În telegramă se arată că: „După luarea în considerație a aspirațiilor generale ale populației, caracterul geografic și etnic al ținutului, precum și argumentele istorice și economice, Comisia a recomandat în unanimitate de a da Basarabia României. Experții americani Seymour, Coolidge, Lord și Johnson au atribuit cu toții Basarabia României. Din cauza primejdiei pentru pacea în Europa chestiunea nu poate rămâne nesoluționată, deși nu suntem în stare de război cu Rusia”. Experții americani sugerau, că „dacă consimțim să dăm Basarabia României, poziția noastră privind Dobrogea se va întări. În prezent britanicii și italienii acceptă punctul de vedere al americanilor ca partea bulgară a Dobrogei să fie întoarsă de către România, dar declară că nu pot să ia un teritoriu de la o putere cu care Aliații nu sunt în război. În cazul Basarabiei ei au avut un punct de vedere contrar. Convenind cu ei în cazul Basarabiei cu condiția să accepte punctul nostru de vedere relativ la Dobrogea, am putea depăși obiecțiile de ordin tehnic în cazul Dobrogei și asigura soluția cea mai înțeleaptă a ambelor chestiuni”.

Semnatarul acestei telegrame era nimeni altul decât Henry White (1850-1927), figură proeminentă, de prim rang, al diplomației americane, unul din semnatarii Tratatului de la Versailles. White aștepta instrucțiunile Președintelui Wilson asupra acestor două puncte de vedere, înainte ca poziția americană să fie prezentată în Consiliul Suprem, fiind de acord „că nici un teritoriu nu va fi luat de Conferință de la Rusia înainte ca să aibă un guvern ce s-ar ocupa de aceasta”.

Afacerea „Cadrilater versus Basarabia” a fost discutată în cadrul Comisiei la 26 iulie 1919, maiorul Johnson sugerând că „ambele chestiuni pot fi ridicate de România, în același timp”, făcându-se aluzia că drepturile României asupra Basarabiei ar putea fi rezolvate prin „oarecare” concesii în Dobrogea. H. White admitea drepturile României asupra Basarabiei, dar propunea să folosească acest fapt pentru a întări poziția americană față de cedările în Cadrilater. Delegaţii britanici şi italieni au acceptat punctul de vedere american ca partea bulgară a Dobrogei să fie luată de la România, dar declarau că nu pot să ia un teritoriu de la o putere cu care Aliaţii nu sunt în război. Însuși A. Tardieu, președintele Comisiei, declara delegației române, așa cum arăta Ion Pelivan, că România are la creditul său Basarabia, iar la debit semnarea tratatului cu Austria şi o mică concesiune bulgarilor în Cadrilater.

Poziția delegației americane față de problema teritoriilor din spațiul rus, dar în mod special cea a președintelui Wilson, se va schimba radical în urma Memorandumului Coolidge, prezentat comisiei americane și aprobat de experți la 7 august 1919.

Archibald C. Coolidge, profesor de istorie la Universitatea Harvard, va fi cooptat în delegația americană pentru a participa la Conferința de la Paris în baza cercetărilor sale extinse asupra relațiilor internaționale (era editor-șef al revistei Foreign Affairs), dar mai ales datorită studiilor sale profunde asupra istoriei țărilor slave. Acesta specifica în memorandum că „a sosit momentul ca Puterile Aliate și Asociate să răspundă la întrebarea ce trebuiau să facă cu frontierele statelor formate din teritoriile fostului Imperiu Rus”. Considerând că „ar fi o acțiune neprietenească din partea foștilor prieteni și aliați să lipsească pe Rusia, în momentul confuziei și slăbiciunii, de pământuri care sunt ale ei”, Coolidge constata, totuși, că „o anumită soluție a unor astfel de chestiuni arzătoare, precum statutul și limitele propriu-zise ale Finlandei, Poloniei, Provinciilor Baltice, Basarabiei și ținuturilor din Caucaz nu pot fi amânate până la data când va fi o nouă Rusie. Amânarea înseamnă continuarea nenorocirilor existente și a stării de incertitudine”.

Expertul american propunea, prin urmare, un aranjament final, care presupunea „înțelegeri provizorii cu guvernele formate recent, asupra a ceea ce s-ar putea constitui în viitor”. Teritoriile asupra cărora aceste guverne urmau să-și exercite jurisdicția legitimă urmau a fi luate sub protecția Ligii Națiunilor, iar când popoarele Rusiei vor deveni stăpâne pe destinele lor și, prin restabilirea păcii și ordinii, vor intra în relații normale cu restul lumii, Rusia împreună cu acestea vor determina natura raporturilor și a frontierelor permanente între ele. Liga Națiunilor trebuia să devină mediator atunci când cele două părți ajungeau să se înțeleagă.

În legătură cu aceste discuții, problema Basarabiei reapare din nou în discuțiile din cadrul delegației americane. La 3 septembrie 1919, la întâlnirea membrilor și consilierilor

tehnici ai comisiei americane, Frank Polk (viitor Secretar de Stat – n.a.) avea să consemneze: „În momentul de față este evident că România nu va discuta chestiunea Dobrogei, dacă nu i se vor da compensații în Basarabia. Înțeleg că, înainte de a veni aici eu, poziția delegației a fost că nu putem promite nimic în Basarabia; că aceasta e parte a Rusiei și că de aceea noi nu putem fi pentru dezintegrarea Rusiei”.

Într-o telegramă din 3 octombrie către R. Lansing, Secretarul de Stat american, Polk descria astfel situația României cu referință la Dobrogea și Basarabia: „Francezii erau de partea României, «drăguța răsfățată», și nu intenționau să ridice problema Dobrogei. Problema Transilvaniei era închisă. Este cât se poate de evident că românii intenționează să țină Dobrogea în scopul de a negocia cu Conferința de Pace asupra Basarabiei. Răbdarea mea este complet epuizată în chestiunea României și francezii nu sunt sinceri în tratarea acestui subiect. Eu am pledat pentru ca atunci când ei simt că România are o problemă, să fie discutată în Consiliul Suprem și nu să se spună una în Consiliu și alta românilor”.

Problema Cadrilaterului, la fel ca multe probleme de acest gen, va fi tranșată în favoarea realpolitik-ului și nu a principiului dreptului la autodeterminare, pentru că un teritoriu locuit majoritar de bulgari, potrivit aliaților, nu putea fi atribuit unui stat inamic în Primul Război Mondial.

La 10 decembrie 1919, România va semna la Neuilly-sur-Seine tratatul de pace cu Bulgaria (semnat de Marile Puteri la 27 noiembrie), prin care i se confirma stăpânirea asupra Cadrilaterului. Articolul 27 al tratatului stabilea că hotarele Bulgariei cu România vor fi fixate astfel cum existau la 1 august 1914, adică frontiera stabilită după al Doilea Război Balcanic. Prin articolul 59 Bulgaria declara că recunoaște și acceptă hotarele Austriei, Greciei, Ungariei, Poloniei, României, al Regatului Sârbo-Croato-Sloven și Cehoslovaciei așa cum ele vor fi fixate de către Marile Puteri.

Anii 1917-1919 au dat naștere nu doar unei generații remarcabile de politicieni basarabeni, care judecând nuanțat contextul dificil al războiului mondial și revoluției ruse, vor readuce Basarabia în spațiul românesc reîntregit, dar și celei mai strălucite pleiade de diplomați, care s-au implicat decisiv în lupta pentru recunoașterea internațională a Unirii la Conferința de Pace de la Paris. Această acțiune diplomatică a Chișinăului la cel mai mare for diplomatic al timpului a fost axată pe trei direcții importante: 1. Susținerea cu argumente, hărți, studii și cercetări a eforturilor delegației române în apărarea drepturilor asupra Basarabiei; 2. Lupta diplomatică și propagandistică împotriva cercurilor emigrației ruse, dar în mod special contra „delegației basarabene”, reprezentată de A. Krupenski, A. Schmidt și V. Țîganko, care pledau cauza și drepturile rusești în problema Basarabiei; 3. Opera de informare a opiniei publice și a mediului diplomatic cu privire situația din Basarabia și promovarea drepturilor românești asupra provinciei în cercurile politice competente.

Detaliile acestei implicări diplomatice a Chișinăului ne sunt cunoscute din vasta corespondență a lui Ion Pelivan cu „fruntașii unioniști basarabeni” Ion Inculeț, ministrul Basarabiei în guvernul român, Daniel Ciugureanu, ministru delegat pentru administrarea Basarabiei, Pan Halippa, Șt. Ciobanu, Paul Gore etc., care va fi publicată la scurt timp după întoarcerea lui Pelivan de la Paris.

După cum menționam și în alte articole în cadrul delegației României la Conferința de la Paris a fost inclus, la recomandările lui Ion Inculeț și Daniel Ciugureanu, distinsul politician și om de stat al Basarabiei, Ion Pelivan, unul din cei mai importanți reprezentanți ai mișcării de renaștere națională din anii 1917-1918. Ion Pelivan a activat în capitala Franței între 9 februarie 1919 și luna mai 1920, unde a desfășurat o intensă activitate de inițiere a cercurilor diplomatice și politice, dar și a opiniei publice europene în problema Basarabiei.

În același timp, pentru a contracara activitatea emigrației ruse, precum și pentru a întări poziția delegației românești și a celei basarabene, Inculeț și Ciugureanu au decis trimiterea la Paris a câtorva delegați, care să reprezinte diferite categorii sociale ale Basarabiei. Astfel, în iulie 1919, în capitala Franței soseau „Moș” Ion Codreanu, țăran din satul Ștefănești, fost deputat al Sfatului Țării și reprezentant al congresului țărănesc Pan-basarabean, poetul Sergiu Cujbă, reprezentant al cercurilor intelectuale și studentul Gheorghe Năstase, delegat al studențimii basarabene, care l-au susținut pe I. Pelivan în apărarea intereselor Basarabiei. Aceștia s-au aflat la Paris aproape două luni, prezentându-se mai multor delegați francezi, italieni și unui delegat englez, cărora le-au oferit câte un memoriu în chestiunea Basarabiei și vizitând redacțiile marilor cotidiene franceze. Împreună cu Pelivan, delegații basarabeni au pledat împotriva ideii de plebiscit în Basarabia, menționând într-un memoriu redactat în septembrie 1919, că „plebiscitul nu ar fi mai mult justificat în Basarabia decât în Polonia și Finlanda...pentru că în Basarabia o națiune autonomă forma majoritatea absolută a populație”.

În timpul aflării la Paris, membrii delegației au distribuit câteva mii de exemplare ale memoriului și au reușit să se întâlnească cu peste treizeci de membri ai Conferinței de Pace și oameni politici ai Franței, unii care până atunci refuzaseră orice întrevedere de acest gen. După ce au revenit la Chișinău, membrii delegației basarabene au oferit un amplu interviu ziarului „Sfatului Țării”, în care printre altele au declarat: „La Conferința Păcii nu toți își dădeau seama ce este chestiunea Basarabiei. Toți spuneau că Basarabia este românească, în același timp nimeni nu venea din Basarabia ca să confirme acest lucru. Cei trimiși în Basarabia arătau și accentuau caracterul ei românesc. Dar mai trebuia să vie cineva din Basarabia ca să arate spiritele basarabenilor așa cum sunt ele, nu prin prisma trimișilor pentru anchetă. De aceea, datorită curiozității tuturora de a vedea oameni aidoma din Basarabia, delegația a avut un succes foarte mare”.

Un rol important în susținerea delegației basarabene l-au avut cercetările lui Paul Gore, primul președinte al Partidului Național Moldovenesc, și ale lui Petre Cazacu, Director General al Republicii Democratice Moldovenești, ambele bazate pe date statistice, inclusiv rusești. Deosebit de valoroasă din acest punct de vedere a fost lucrarea lui Paul Gore - „Plebiscitul în Basarabia”, care apărea în momentul când delegația rusă lansa la Paris ideea plebiscitului. Prin date statistice și numeroase exemple din istorie documentate, el a combătut ideea plebiscitului, arătând absurditatea lui într-un ținut cu 80 % analfabeți și în care națiunea rusă nu era reprezentată decât de 54 154 oameni față de cele trei milioane de locuitori. „Nu de plebiscit are nevoie Basarabia, conchidea Gore, ci de muncă producătoare serioasă și tenace, de liniște sufletească și de siguranța situației”. Pentru a face cunoscut opiniei publice din Franța despre drepturile României asupra Basarabiei și problema plebiscitului, P. Gore a publicat și în limba franceză două broșuri, elaborate împreună cu Petre Cazacu. Una, despre drepturile României asupra Basarabiei, va fi trimisă lui Ionel I.C. Brătianu, alta, despre imposibilitatea plebiscitului, va ajunge la Vladimir Herța, „în care prin citate din diferiți autori ruși și străini, dovedesc că Basarabia este pământ românesc”.

Conștienți de dificultățile întâlnite de Ion Pelivan la Paris, de eforturile depuse pentru a contracara acțiunile și propaganda antiromânească, liderii basarabeni nu doar că l-au susținut prin diverse mijloace și publicații, dar în repetate rânduri și-au arătat disponibilitatea de a veni în capitala Franței. În acest context, la 10 iunie 1919, Inculeț îi scria lui Pelivan: „Poate ar fi bine să plece acolo Halippa ca să te ajute pe dumneata în a-i combate pe ticăloși. Halippa ne este nouă foarte necesar aici, însă dacă crezi că ți-ar fi de folos și te-ar ajuta, atunci, comunică-ne și el va veni”. Cu altă ocazie, la 7 august, Inculeț îl anunța pe Pelivan că „la noi, în comitetul din Chișinău, s-a discutat ideea și s-a luat hotărârea venirii mele la Paris. În calitatea mea de membru al Constituantei ruse, aș fi putut fi ca o contrapondere pentru Slonin. Mi-am exprimat părerea că prezența mea la Paris n-ar aduce folos. Dar dacă calitatea mea de fost ales în Constituanta Rusă ar putea aduce folos, eu aș veni la Paris. Care-i părerea d-tale”?

După o consfătuire cu membrii delegației române, el răspundea că evoluția spectaculoasă a lui Pelivan timp de un an, „de la extrema stângă din Petrograd la extrema dreaptă din România, putea să devină ținta unor atacuri violente din partea adversarilor noștri și în loc de ajutor, ar putea să ne încurce și să ne îngreuneze situația și mai mult”. Inculeț a înțeles situația și n-a mai venit la Paris.

În anumite perioade ale desfășurării Conferinței, pentru scurt timp s-au aflat la Paris, asistându-l pe Ion Pelivan, Vasile Stroescu (iulie-august 1919) și mai ales Daniel Ciugureanu (octombrie-noiembrie 1919).

Tărăgănarea recunoașterii Unirii Basarabiei cu România de către Marile Puteri a menținut o anumită tensiune în viața social-politică din provincie. Semnalând acest fapt, Inculeț îi scria la 7 mai 1919 lui Pelivan: „Alegerile au fost amânate pentru 28-30 iulie, dar, probabil, vor fi amânate și mai departe, până va hotărî Conferința de Pace definitiv hotarele noastre”. Trei lui mai târziu, într-o altă scrisoare, Inculeț declara că „...în Basarabia situația e instabilă din cauza că nu e lămurit la Paris”.

Intransigența lui Ionel Brătianu și ezitările Puterilor Aliate în privința recunoașterii alipirii Basarabiei la România, împingeau liderii basarabeni spre căutarea unor soluții și în afara Conferinței de Pace. Spre exemplu, Daniel Ciugureanu scria lui Pelivan la 10 iunie 1919 că „acum când noi suntem atât de prost tratați de aliații noștri, când s-a văzut că sentimentalismul nu are loc în politică...n-ar fi rău, credem noi, dacă la Paris s-ar cunoaște că nu este exclusă o înțelegere între noi și ucraineni, bulgari, bolșevici și cu oricine poftești, în caz dacă această înțelegere ne-ar ajuta la ajungerea scopului nostru – unitatea națională”. Anume în aceste căutări, apare ideea susținerii ucrainenilor în lupta pentru crearea statului lor național, care acum, peste o sută de ani, pare mai actuală ca niciodată. La 10 iunie 1919 Ciugureanu îl îndemna pe Pelivan: „Să te gândești la ideea care ne-a venit nouă și care găsește mulți apărători. Este ideea formării unui stat ucrainean care prin situația lui geografică, ne-ar servi foarte mult în contra aspirațiunilor rușilor care, suntem siguri, nu vor uita niciodată că Basarabia a scăpat de sub oblăduirea lor”.

Reprimarea aspirațiilor de constituire a statului național ucrainean și instaurare puterii bolșevice la Kiev, a determinat o reorientare a viziunilor oamenilor politici basarabeni, în concordanță cu schimbarea atitudinii Marilor Puteri față de statele limitrofe Rusiei Sovietice. După cum scria Inculeț la începutul anului 1920: „Acuma este momentul potrivit de luptă pentru recunoașterea Basarabiei...politica aliaților a dat în Rusia faliment. Odată cu înfrângerea lui Denikin și cu apropierea bolșevicilor de Nistru, aliații trebuie să se grăbească să recunoască Basarabia ca aparținând României. Această recunoaștere ar pune capăt oricărei propagande antiromânești în Basarabia și atunci România ar putea apăra cu mare succes linia Nistrului”.

Efortul diplomatic al delegației basarabene, schimbările politice de la București, deopotrivă cu realizarea primelor alegeri în Basarabia, care au avut caracterul unui scrutin plebiscitar, și mai ales eșecul armatelor lui Denikin, care practic punea capăt intervenției aliate în Rusia, au creat la sfârșitul anului 1919 – începutul anului 1920, premisele unei soluționări favorabile pentru România a problemei Basarabiei la Paris.