1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Lagărul Ostenholzer Moor/ Schwarmstedt

Mai mulți ofițeri români de la Dänholm-Stralsund au fost mutați în lagărul Ostenholzer Moor, la sfârșitul lunii decembrie 1916. Noul lagăr era situat lângă orașul Schwarmstedt, la șapte kilometri de calea ferată care îl lega de Hanovra. Locul era mlăștinos, curtea noroioasă, umezeala persistentă, la fel și frigul. Lagărul era înconjurat cu sârmă ghimpată, iar împrejur patrulau gărzi înarmate.

Prizonierii stăteau în barăci de lemn, expuse vântului. Lungi de 80 de metri, largi de 12 metri și înalte de cinci metri, barăcile nu aveau pod. Pe sub fiecare baracă erau șanțuri cu apă. Iarna se făcea curent, astfel încât totul îngheța dedesubt. Într-o baracă erau cazați 150-200-250 de ofițeri. Barăcile era împărțite în camere mici. Captivii stăteau în paturi comune, suprapuse, grupate câte opt, aveau saltele cu rumeguș sau rogoz, iar pentru învelit câte două pături uzate. În fiecare baracă existau câte trei sobe de fier; lemnul și cărbunii lipseau, de aceea turba era folosită drept combustibil. Somnul era aproape imposibil în nopțile de iarnă, din cauza frigului și fumului; prizonierii se culcau îmbrăcați și încălțați. Toaleta era într-un colț al barăcii.

Prizonierii se sculau la ora 8:00. Prima masă consta în ciorbă de cartofi cu puțină carne și cafea neagră. La prânz se primea o ciorbă de gulii, plus pește alterat. Prizonierii primeau pâinea pentru șase zile, 1,5 kg; era rea la gust, conținea inclusiv paie tocate și rumeguș. Hrana era servită prost, întrucât lipseau tacâmurile, sala și mesele erau mizerabile. Apa potabilă avea o culoare galbenă și mirosea a sulf.

Pe lângă ceea ce primeau din partea germanilor, prizonierii puteau cumpăra de la magazinul lagărului doar limonadă, un surogat de vin, ulterior fructe scumpe, icre rele și zaharină. De asemenea, se puteau cumpăra îmbrăcăminte și încălțăminte, articole de toaletă, tutun ersatz ieftin.

Iarna 1916/1917, friguroasă, a fost greu depășită de prizonieri. Lemnele erau puține, verzi și ude, păturile uzate și scurte, pereții barăcilor subțiri și neizolați. La începutul lunii ianuarie 1917, pentru că la Schwarmstedt condițiile erau foarte proaste, prizonierii români au făcut un memoriu prin care cereau să fie mutați în alt lagăr. În anumite situații dificile – spre exemplu, trimiterea la carceră – ieșea la iveală solidaritatea între prizonieri, inclusiv între soldați și ofițeri, chiar între cei din armate diferite.

În noiembrie 1917 au sosit în lagăr și ofițeri francezi și belgieni. Aceasta a schimbat în bine situația micului grup de prizonieri români. Francezii le-au făcut parte la mesele lor, cu alimente primite prin Crucea Roșie. Se întâmplau însă și evenimente neplăcute. Spre exemplu, un ofițer român prizonier a furat pesmeți de la prizonierii belgieni. Scos în front de către germani, ceilalți prizonieri l-au huiduit pe vinovat. Însă această perioadă a durat puțin.

Au fost cazuri în care prizonierilor români li s-au furat alimentele primite de la Crucea Roșie, spre exemplu, atunci când erau transferați în alt lagăr. Germanii acuzau împachetarea defectuoasă a coletelor, insistau asupra faptului că ei nu furau, fapt puțin credibil pentru prizonierii aflați în suferință.

O bibliotecă a românilor a fost organizată într-o cameră din lagărul Ostenholzer Moor. Unii membri ai administrației germane i-au ajutat pe prizonieri, le-au dat cărți în germană. Cei interesați au primit inclusiv Noul Testament în traducerea lui Martin Luther

Deși avea să fie descris drept „cel mai prost lagăr ce se poate imagina”, se pare că la Schwarmstedt nu a murit niciun ofițer român prizonier. Cu toate lipsurile din acest lagăr, colonelului Dienst, comandantul lagărului, i s-a păstrat o bună amintire în rândurile prizonierilor români. Un memorialst a ținut să precizeze că germanul nu avea posibilitatea de a le îmbunătăți soarta.

​

Lagărul Ströher Moor

Circa 350 de ofițeri români de la Dänholm-Stralsund au fost selectați în martie 1917 și au fost mutați în lagărul Ströher Moor. Acesta era situat în apropierea cantonului de cale ferată Ströhen, la sud de Bremen, într-o zonă mlăștinoasă. Potrivit unor mărturii, era vorba de un lagăr „de represalii”, nou înființat, în care au fost trimiși prizonierii români considerați periculoși de către germani. Lagărul erau înconjurat cu trei rânduri de gard, în fapt rețele de sârmă ghimpată, cu înălțimea de trei metri, intervalul dintre ele fiind tot de trei metri. În fiecare colț al lagărului era instalată câte o gheretă, unde se aflau santinele și mitraliere. La sosirea românilor deja se găseau acolo soldați francezi.

S-a păstrat un tabel (Apel) al celor 350 de ofițeri români care se aflau în lagărul Ströher Moor în primăvara anului 1917. În listă erau trecute numele și prenumele fiecărui ofițer, gradul, regimentul și profesia pentru cei în rezervă. Dintre cei 350 de ofițeri prizonieri, 27 erau căpitani, 53 locotenenți, iar 270 sublocotenenți. Acești ofițeri proveneau mai ales din regimente de infanterie (și vânători), dar și din regimente de cavalerie, artilerie, cetate, pionieri și grăniceri, din unități de aviație, din compania de cicliști. Cei mai mulți dintre ei erau rezerviști, îndeosebi între sublocotenenți. În viața civilă erau mai ales învățători, dar și studenți, avocați, judecători, magistrați, funcționari, profesori, arhitecți, agronomi, proprietari, comercianți; se înregistrau și câte un chimist și un actor.

Barăcile din lagăr erau construite din scânduri de brad, cu acoperiș din carton gudronat, cu dimensiunile de 100 metri lungime, 25 metri lățime și opt metri înălțime. Unele barăci erau compartimentate în spații mici, în vreme ce altele erau niște hale. Mobilierul era compus din paturi de fier suprapuse, saltele umplute cu ziare și reviste vechi sau cu paie. Fiecare prizonier primea pentru învelit două pături uzate, „reformate”, foste ale trupei germane. O sobă mare de tuci încălzea o baracă tip hală, ceea ce era total insuficient, iar apa din interior îngheța în timpul iernii.

Apa era greu de băut, iar în plus era ținută în vase de tablă ruginită. Mâncarea era slabă ca peste tot în legărele germane. Cel mai adesea era vorba de o „zeamă chioară”, cu bucăți de gulii, sfeclă furajeră și varză, precum și măzăriche sălbatică, cartofii erau rari, carnea era greu de văzut în farfurie. Marți se dădea arpacaș, iar joi cârnați sau pește, câte 100 de grame. Pâinea era făcută din resturi de cereale, paie și rumeguș; fiecare prizonier primea 1,5 kg din acest produs pe săptămână. Nu existau grăsimi și nici zahăr. Masa era servită în condiții proaste, fiecare prizonier trebuia să aibă la el un castron primit din partea administrației, pe care după aceea îl curăța și îl lua în cameră. Prizonierii aveau posibilitatea, uneori, de a cumpăra de la cantină cutii de conserve cu scoici. Acestea erau scumpe, deși de regulă erau stricate, iar consumarea lor, fără pâine, i-a îmbolnăvit pe mulți.

O asemenea hrană i-a slăbit și mai mult pe prizonierii români. După o lună și jumătate, aceștia apăreau cu fețele slăbite, cu o paloare bolnăvicioasă, abia târându-se până la sala de mese. Slăbiciunea oamenilor era tot mai vizibilă, mulți nu se mai puteau ridica din pat, alții se prăbușeau în timpul apelului. Oameni tineri, prizonierii ajunseseră ca niște stafii, după cum rememora unul dintre captivi. Pentru a-și amăgi foamea, prizonierii își fierbeau paiele din perne, din prafurile de dinți își făceau supă, iar înainte de culcare mestecau hârtie. Oamenii încercau să găsească și în gunoaie ceva de mâncare. Prizonierii englezi i-au ajutat uneori cu alimente pe români; împărțirea acestor ajutoare dădea naștere unor nemulțumiri și chiar incidente.

Din cauza hranei proaste, numărul bolnavilor de inaniție era în creștere în martie 1917. Au existat și proteste colective din partea prizonierilor români față de alimentația atât de săracă, dar fără niciun rezultat. La un moment dat, ofițerii prizonieri au făcut grevă, refuzând să mai iasă la apel, sub pretextul că nu mai puteau sta în picioare. Drept represalii, prizonierii au fost trimiși la carceră cu rândul.

În căutare de soluții pentru a scăpa din situația extremă în care se aflau, ofițerii români au scris mai multor secții neutre ale Crucii Roșii. Ei solicitau trimiterea de alimente săptămânal, obligându-se să suporte costurile acestora după întoarcerea acasă, garantând unii pentru alții. De la Berna s-au primit asigurări, în mai 2017, că Ministerul de Război al României se interesase de situația ofițerilor prizonieri și avea să trimită alimente și îmbrăcăminte. Unele din pachetele destinate românilor erau „vămuite” în propriul beneficiu de funcționarii/militarii din diversele „filtre” germane. Mai mulți dintre prizonierii care primiseră pachete și-au împărțit conținutul cu cei care nu primiseră nimic; cu toții ajunseseră într-o situație limită din punct de vedere al rezistenței fizice. De asemenea, ofițerii români i-au ajutat la un moment dat, cu alimente primite de la Crucea Roșie, pe ofițerii polonezi internați în același lagăr.

Din aprilie 1917, prizonierii au primit dreptul de a scrie oriunde, mai puțin în teritoriul ocupat. Puteau cere inclusiv trimiterea de alimente în lagăr.

Capela era improvizată, când era nevoie, în sala de mese. Preotul putea oficia slujba duminica, la sărbători, când deceda vreun militar român. Tot în sala de mese se țineau șezătorile prizonierilor, unde erau prezentate conferințe pe diverse teme, se recitau poezii, se cânta la vioară.

Uneori prin Crucea Roșie le erau aduse prizonierilor și cărți. Astfel s-a constituit și o bibliotecă a prizonierilor români. Comandantul lagărului le împrumuta prizonierilor ziare germane, cu ajutorul cărora aceștia puteau să-și facă o idee despre ceea ce se întâmpla în lume.

Deși amintirile prizonierilor care au trecut prin acest lagăr sunt negative, în special din cauza alimentației precare, ei remarcau și plusurile administrației germane, în mod special ordinea, punctualitatea și băile pentru îngrijirea corporală.

În cultura istorică a spațiului românesc, dar și în afara lui, s-a înrădăcinat puternic stereotipul că actul juridic care consfințește Unirea Basarabiei cu România este votul Sfatului Țării din 27 martie/9 aprilie 1918. În realitate, au fost mai multe legi și decizii care au completat și confirmat acest act, printre care enumerăm: 1. Decizia Sfatului Țării din 27 noiembrie/9 decembrie 1918, prin care s-a renunțat la condițiile Unirii; 2. Declarația de Unire a celor 90 deputați și 37 senatori din Basarabia, care la 16 noiembrie 1919, imediat după primele alegeri parlamentare, reconfirmau adeziunea față de actele Unirii din 27 martie și 27 noiembrie 1918; 3. Aprobarea actului de Unire a Basarabiei cu România de către Adunarea Deputaților și Senatul Parlamentului român la 29 decembrie 1919; 4. Lege asupra ratificării Unirii Basarabiei cu România, promulgată de regele Ferdinand I la 31 decembrie 1919.

Despre deciziile din 27 martie și respectiv 27 noiembrie 1918 am publicat mai multe articole pe paginile Blogului Centenarului. În ceea ce urmează, ne vom referi la restul declarațiilor și legilor, care ofereau suportul politic și juridic în bătălia diplomatică pentru Basarabia.

Înainte de a pleca la București, cei 90 de deputați și 37 deputați ai Basarabiei, aleși în primul Parlament al României întregite, s-au întâlnit la 16 noiembrie 1919 în localul Sfatului Țării, acolo unde un an în urmă se vota Unirea. Cu această ocazie, aceștia și-au reafirmat adeziunea față de acest act și au expediat o telegramă Consiliului Suprem al Conferinței de la Paris în care au reafirmat că în numele populației ținutului reconfirmă „declarațiunea de unire pentru totdeauna cu Patria-mamă România, unire pe care nu va putea nimeni desface decât călcând pe trupul nostru și al poporului nostru”. Deputații au cerut forului diplomatic „să dezlege pentru totdeauna soarta Basarabiei și să facă să înțeleagă pe tiranii de ieri că nu vor mai putea subjuga poporul basarabean eliberat de revoluție de sub călcâiul moscovit pe baza principiului naționalităților și că o reîntoarcere sub acei barbari este imposibilă”.

Ședința solemnă de deschidere a Parlamentului a avut loc la 20 noiembrie 1919. În cadrul ședinței, Președinte al Camerei Deputaților a fost ales basarabeanul Vasile Stroescu, un gest de recunoaștere a contribuției sale imense la întreținerea mișcărilor de renaștere națională din Basarabia și Transilvania.

La deschiderea lucrărilor primului Parlament al României Mari, Regele Ferdinand I avea grijă să releve că „gândul nostru cel dintâi trebuie să fie la acei cari prin truda, prin vitejia și prin jertfele lor, au luptat pentru întregirea neamului... Acum nouă ne revine înalta datorie de a pune așezământul viitor al patriei pe temeiuri solide, astfel ca poporul român să rămână neclintit santinela civilizației latine la răsăritul Europei”.

La rândul său, Vasile Stroescu constata că „aceea ce nici în vis n-am putut vedea s-a înfăptuit în realitate, adică Unirea tuturor provinciilor românești într-un singur stat. Poporul român însuși este creatorul acestui important act istoric, care în lupta pentru neam și țară a arătat cea mai mare bravură, a suferit cele mai mari, chiar și supraumane suferințe”.

Pregătindu-se să plece într-un turneu la Paris și Londra, pentru a negocia problemele pendinte rămase între România și Marii Aliați, Al. Vaida-Voievod, prim-ministru și titular al Externelor, care avea să fie suplinit la București de Ștefan Cicio-Pop, a ales data de 29 decembrie 1919 pentru a depune pe birourile Parlamentului proiectele de lege pentru ratificarea Unirii tuturor provinciilor istorice cu România în 1918. Erau documente care – considera Vaida- Voievod, fiind confirmat de fapte – aveau să-i slujească în cursul misiunii sale în Occident.

În această zi, Regele Ferdinand, în baza rapoartelor lui Al. Vaida- Voievod, președintele Consiliului de Miniștri, și miniștrilor de stat delegați cu administrarea Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei (I. Inculeț, I. Nistor și Ștefan Cicio-Pop), a înaintat, mai întâi Adunării Deputaților și apoi Senatului, separat, cele trei proiecte de lege, însoțite de câte o expunere de motive, prin care decretele-legi nr. 842, 3.744 și 3.631 din 1918 erau supuse ratificării, fiind, astfel, investite cu putere de lege.

Prima a fost, evident, adoptată „Legea asupra Unirii Basarabiei cu Vechiul Regat al României”, al cărei raportori au fost V. Stroescu (deputat de Tighina) în Camera Deputaților și Z. Arbore în Senat. În expunerea de motive pentru ratificarea actului, Vasile Stroescu făcea o radiografie a pașilor principali care au determinat Basarabia să se alipească României: „După sute de congrese ținute spontan în toate orașele, târgurile și satele din Basarabia, ca și în afară de Basarabia, congrese care au determinat crearea Sfatului Țării în 20 octombrie 1917, deschiderea lui în 21 noiembrie 1917, proclamarea Republicii în 2 decembrie același an și independența în 24 ianuarie 1918, făcute toate acestea cu participarea tuturor naționalităților, confesiunilor și claselor sociale, economice și profesionale din toată Basarabia – s-a desfăcut pentru vecie de Rusia, îndrumându-se spre ținta supremă, spre care orice neam conștient trebuie să meargă”.

Stroescu amintea momentul intrării armatelor române în Basarabia, când „anarhia rusă amenința să înece totul în valurile ei năprasnice...această armată a ridicat la Nistru un zid neclintit în drumul anarhiei, a redat poporului din Basarabia putința de a-și făuri mai departe soarta lui așa cum dânsul o înțelege”. Omul politic basarabean menționa beneficiile revărsate asupra Basarabiei după 27 martie 1918: împroprietărirea țăranilor; restabilirea limbii și culturii poporului român basarabean în toate drepturile și rosturile din care fusese alungat – din școală, biserică, administrație, justiție; acordarea pentru minorități a dreptului de a-și cultiva limba în școală și în afara școlii. El încheia pledoaria cerând „în numele acestei dreptăți ca Adunarea Națională a României Mari să ratifice această Unire a Basarabiei, încorporând-o în Statul român al neamului întregit”.

Documentul adoptat cuprindea un singur articol: „Se ratifică, investindu-se cu putere de lege, Decretul Lege Nr. 842 din 9 aprilie 1918, privitor la unirea Basarabiei cu Vechiul Regat al României”.

După adoptarea în unanimitate a tuturor proiectelor de lege privind unirea provinciilor istorice cu România de către Cameră, sub președinția lui N. Iorga, i-a revenit acestuia misiunea de a rosti alocuțiunea ce anunța rezultatul votului și, totodată, descifra atotcuprinzător semnificația lui. Președintele în exercițiu al Camerei a adăugat, la însemnătatea excepțională a actului proclamat, celebritatea unui discurs care, din chiar momentul acela, a rămas în paginile de aur ale oratoriei românești parlamentare: „… Adunarea Deputaților adaugă, o dată cu forma legii, devotamentul absolut al unei țări întregi în a menține întregi și a transmite urmașilor cele dobândite cu sânge și lacrimi de fericita generațiune a Marelui Război. Ca Președinte al ei și ca unul din reprezentanții acestei Românii dintre Carpați și Dunăre, care a purtat șase sute de ani prin cele mai mari primejdii, o dată cu steagul românesc, soarta însăși a neamului întreg, în numele României mutilate de ieri, care strângea în inima ei rănită atâta din jalea și nădejdea ținuturilor înstrăinate, în numele României care a plâns cu frații pierduți și a nădăjduit cu ei și în care n-a fost om cinstit care să nu păstreze în sfânta sfintelor a sufletului său dorul desăvârșitei uniri naționale și hotărârea de a ne jertfi toți pentru aceasta, simt negrăita fericire de a putea face, în numele dv. al tuturor, acest legământ solemn pentru viitorul neamului în sfârșit și pentru vecie unit. România unită o avem, o vom apăra și o vom întregi”.

La Senat, dezbaterea proiectelor de legi privind Unirea a urmat de îndată după votul Camerei Deputaților. Spre deosebire de Cameră, în care socialiștii s-au abținut, Senatul a adoptat documentele Unirii în unanimitate. Din partea guvernului au fost prezenți, în primul rând, premierul Vaida-Voievod și miniștrii de stat I. Inculeț, I. Nistor și Ștefan Cicio-Pop. Fiecare dintre proiectele de lege privind Basarabia, Bucovina și Transilvania erau recomandate de câte un Mesaj Regal, însoțit de expuneri de motive distincte, semnate de premier și de miniștrii de resort ai provinciilor.

În toate cazurile, s-a cerut și s-a obținut procedura de urgență. Discuțiile s-au desfășurat, de la un capăt la altul, într-o atmosferă înălțătoare, fapt pe care desprindem din stenograma ședinței: „Aplauze frenetice. Senatul întreg se ridică în picioare și aplaudă mai multe minute. Mare entuziasm în sală și în tribune”. Fiecare dintre expunerile de motive ale proiectelor de lege cuprindea date istorice specifice, exacte și precizări asupra rostului provinciilor reunite. Spre exemplificare, în expunerea de motive a proiectului de lege relativ la Basarabia, Vaida-Voievod și Ion Inculeț precizau: „…Făcută în libera voință a întregului norod, reintrarea Basarabiei în unitatea românească trebuie înțeleasă nu ca un act de putere, ci ca un act de cea mai înaltă echitate, ca ultima etapă a unui proces complex de restaurarea dreptății, călcate în picioare de țarismul rus în timp de 106 ani … Unirea tuturor românilor într-un singur stat este un act al dreptății istorice și al civilizațiunii umane”.

Ratificarea unanimă a Unirii Basarabiei cu România, urmată de cea a Bucovinei și Transilvaniei, a relevat înainte de toate primordialitatea rolului jucat de provincia dintre Prut și Nistru în finalizarea procesului de întregire. Prin acest pas se realiza, pe de o parte, întregirea deplină a Basarabiei în viața statului român, iar pe de altă parte, se ofereau suplimentar diplomației românești argumentele politice și juridice în lupta pentru recunoașterea internațională a Basarabiei.