Linkuri accesibilitate

1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Cei Trei Mari: G. Clemenceau, W. Wilson și D. Lloyd-George (de la stânga la dreapta) (Foto: I. Țurcanu, M. Papuc, Basarabia în actul Marii Uniri de la 1918)
Cei Trei Mari: G. Clemenceau, W. Wilson și D. Lloyd-George (de la stânga la dreapta) (Foto: I. Țurcanu, M. Papuc, Basarabia în actul Marii Uniri de la 1918)

Tergiversarea recunoașterii internaționale a Unirii Basarabiei cu România s-a datorat nu doar manevrelor Aliate în problema rusă și complicațiilor apărute pe parcursul Conferinței în „dosarul românesc”, dar și instabilității politice de la București, care s-a soldat cu o succesiune de căderi de guverne, în mare parte determinată de manevrele diplomatice externe și necesitatea semnării tratatelor de pace. Pentru a înțelege întreaga dimensiune a efortului diplomatic și politic românesc în problema Basarabiei se impune o retrospectivă a situației politice de la București, utilă și pentru cunoașterea realităților politice ale perioadei.

Între 5/18 ianuarie 1919, când s-a deschis la Paris Conferința de Pace, și 28 octombrie 1920, când era consfințită prin tratat apartenența Basarabiei la statul român, la București s-au schimbat patru guverne: Guvernul Brătianu (29 noiembrie 1918 – 26 septembrie 1919); Guvernul Văitoianu (27 septembrie - 30 noiembrie 1919); Guvernul Vaida-Voievod (1 decembrie 1919 – 12 martie 1920) și Guvernul Averescu (13 martie 1920 - 16 decembrie 1921).

Despre poziția prim-ministrului Ionel I. C. Brătianu la Conferință, care la 2 iulie 1919 se retrăgea de la Paris, am scris în articolele precedente. În momentul plecării, acesta a declarat presei franceze: „Sunt constrâns a părăsi puterea nu din cauza Banatului și Basarabiei, care sunt încă chestiuni nerezolvate. Dar plec pentru că sunt convins că România nu va putea accepta clauzele cu privire la minorități, care vor limita suveranitatea ei şi care se vor introduce în tratatul cu Austria”. După plecarea lui Brătianu de la Paris, România a adoptat o linie de intransigență față de hotărârile Conferinței. Membrii Consiliului Suprem s-au manifestat sub diferite forme împotriva guvernului român, cerând cedarea Cadrilaterului, evacuarea trupelor române din Ungaria și continuând pregătirile pentru semnarea Tratatului de Pace cu Austria și a Tratatului Minorităților.

Începând cu acest moment, problema Basarabiei a devenit o parte integrantă a problemelor de a căror soluționare Marile Puteri au condiționat conciliatorismul României, atât în chestiunile privind tratatul minorităților și a ocupației românești în Ungaria, cât şi a celor privind celelalte probleme românești la Conferință.

Este adevărat, Marile Puteri nu reprezentau un monolit în impunerea punctului lor de vedere României, fapt care a permis oamenilor politici de la București articularea unei diplomații sofisticate în raport cu Aliații. Pe de o parte erau delegații „idealiști”, dintre care cel mai însemnat era președintele american Woodrow Wilson, care, cu cele 14 puncte programatice prin care înțelegea să concretizeze dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, căuta să asigure o împărțire cât mai echitabilă a câștigurilor și a eforturilor. Pe de altă parte era tabăra „realiștilor”, dintre care cel mai însemnat era primul ministru englez Lloyd George, care încerca să păstreze în Europa continentală un echilibru între diferitele state și să le unească împotriva extremismelor, pentru a asigura o pace durabilă, și fără să fie prea sever cu învinșii pentru a le permite o reconstruire economică. În cele din urmă era gruparea „naționaliștilor”, dintre care cel mai însemnat era președintele francez Georges Clemenceau, poreclit Tigrul, care înțelegea să dezarmeze definitiv Germania, considerată principala vinovată de izbucnirea războiului, să monteze împotriva ei puzderia de state naționale apărute după căderea imperiilor și să obțină, în mod constrângător, cât mai mari despăgubiri de război pentru țara sa.

Anume în această diversitate de strategii și interese urmează să analizăm evoluția problemei Basarabiei la Conferință și mai ales schimbările frecvente ale guvernării de la București, care au tergiversat soluționarea sa. Unele fapte întăreau argumentele „dosarului românesc” la Conferința de la Paris, alte acțiuni îl slăbeau. Pe de o parte, România luptase de partea Aliaților și avea un tratat de alianță semnat cu Antanta în anul 1916, iar pe de altă parte România a semnat tratat separat cu Puterile Centrale și ieșise din război. Deciziile provinciilor istorice de a se uni cu Vechiul Regat reprezentau un argument fundamental în justețea revendicărilor românești, pentru că ele erau expresia dreptului popoarelor la autodeterminare. Dar unele din ele, cum era votul Sfatului Țării de la Chișinău, erau contestate pe motivul lipsei de reprezentativitate și a prezenței militare românești în provincie. Unele regiuni pretinse de România în Transilvania și Cadrilater erau contestate de Aliați, mai ales de delegații americani, din punct de vedere etnic, fiindcă erau locuite în majoritate de unguri și bulgari. Ele însă nu puteau fi oferite, în opinia unor delegați, unor state învinse, Ungaria și Bulgaria luptând în război de partea Puterilor Centrale. Argumentele istorice, etnice și geografice susțineau drepturile României asupra Basarabiei, fapt recunoscut de Aliați în ajunul Conferinței, dar interferențele cu „problema rusă” și mai ales probabilitatea readucerii Rusiei în concertul european, stopau Marile Puteri să recunoască internațional apartenența teritoriului dintre Prut și Nistru la statul român.

Regele Ferdinand I (Foto: I. Țurcanu, M. Papuc, Basarabia în actul Marii Uniri de la 1918)
Regele Ferdinand I (Foto: I. Țurcanu, M. Papuc, Basarabia în actul Marii Uniri de la 1918)

După demisia cabinetului liberal condus de Brătianu, regele a trebuit să se oprească asupra unui guvern „fără caracter de partid, care să facă alegeri libere”. Ferdinand I a ales pentru conducerea acestui guvern pe fostul ministru de interne din precedentul cabinet liberal, generalul Arthur Văitoianu, numirea noului preşedinte al Consiliului de Miniştri având loc în data de 27 septembrie 1919. Principala misiune a noului cabinet a fost de a organiza primele alegeri generale din istoria României bazate pe votul universal. Delegaţia română la Conferinţa de Pace de la Paris considera efectuarea alegerilor era necesară pentru a oferi Conferinţei şi opiniei publice internaţionale un argument forte pentru ca statul român nou format să fie recunoscut ca atare pe plan internaţional.

Guvernul Văitoianu la investire (Foto: I. Țurcanu, M. Papuc, Basarabia în actul Marii Uniri de la 1918)
Guvernul Văitoianu la investire (Foto: I. Țurcanu, M. Papuc, Basarabia în actul Marii Uniri de la 1918)

Pe de altă parte, în discuția purtată de A. Saint Aulaire, ministrul francez la București, la 10 septembrie 1919, asupra semnării Tratatului minorităților propus României, regele a exprimat speranţa că România va putea semna tratatul care îi este propus, cu unele amendamente de formă referitoare, în special, la preambul şi la „situația privilegiată” a evreilor. În ceea ce priveşte fondul problemei, suveranul a declarat că încăpăţânarea nu este o stare de spirit politică, el personal străduindu-se, după demisia guvernului Brătianu, de a constitui un guvern care să reprezinte ţara prin largul său caracter naţional animat de tendinţe conciliante. La rândul său, Saint Aulaire a ţinut să arate că, în eventualitatea acestor tendinţe, s-ar putea obţine avantajul unui titlu legal pentru noile provincii, iar în reglementarea problemei Basarabiei, „hotărâri mai favorabile ale Antantei”.

Deşi făcută cu caracter particular, această declaraţie conţine în sine două nuanţe: vine să confirme condiţionarea de către Puterile Aliate a soluţionării problemelor teritoriale de semnarea tratatului cu Austria şi cel al minorităţilor. Însă, chiar şi în acest context, problema Basarabiei era formulată în termeni separaţi de problema celorlalte provincii. Ea a continuat să fie privită în contextul unui viitor tratat cu Rusia, incertitudine care a creat dificultăţi atât delegaţiei române, cât şi situaţiei Basarabiei.

După cum se arată în memoriul delegaţiei române, prezentat Conferinţei de Pace la 9 septembrie 1919: „Consiliul Suprem a menţionat, în condiţiile puse amiralului Kolceak, «părţile româneşti» ale Basarabiei, ceea ce a permis unora, rău intenţionaţi, să încerce a face să se creadă că ar exista «părţi româneşti» ce ar putea fi contestate României în această provincie, formulă care aduce un grav prejudiciu Basarabiei. Astfel de întârzieri sunt de natură a trezi speranţele agitatorilor bolşevici şi ale altora de a ameninţa opera de ordine şi pace pe care România a întreprins-o atât de fericit în Basarabia, în timp ce întreaga regiune de dincolo de Nistru este predată celei mai crude anarhii”. Era un punct de vedere care îl împărtășea nu numai delegaţia română, dar şi mai multe grupuri de experți ale guvernelor aliate.

Arthur Văitoianu (Foto: I. Țurcanu, M. Papuc, Basarabia în actul Marii Uniri de la 1918)
Arthur Văitoianu (Foto: I. Țurcanu, M. Papuc, Basarabia în actul Marii Uniri de la 1918)

Eforturile României erau îngreunate, în același timp, şi de „Conferința Politică Rusă”, care a continuat să adreseze note Conferinței de Pace, cea din 2 iulie 1919 fiind urmată de cele din 24 iulie, 25 septembrie şi 15 noiembrie 1919, prin care contestau legitimitatea posesiei românești asupra Basarabiei. Revendicările incluse în aceste note nu prezentau prea mult interes decât prin dificultățile pe care la creau delegației române, în momentul când raporturile României cu Consiliul Suprem şi Marile Puteri Aliate erau foarte încordate.

La 10 decembrie 1919, în urma înțelegerilor și concesiilor făcute atât de Consiliul Suprem, cât și de România, generalul C. Coandă împreună cu V. Antonescu semnau, în numele guvernului român, Tratatul de Pace cu Austria, Convenția dintre România și cele cinci puteri aliate anexată tratatului, şi Tratatul de pace cu Bulgaria. Semnarea tratatelor de pace de la Saint-Germain și Neuilly-sur-Seine lăsa, însă, nesoluționate problemele privind configurația granițelor României.

Alexandru Vaida-Voievod (Foto: I. Țurcanu, M. Papuc, Basarabia în actul Marii Uniri de la 1918)
Alexandru Vaida-Voievod (Foto: I. Țurcanu, M. Papuc, Basarabia în actul Marii Uniri de la 1918)

În acest sens, primul ministru Alexandru Vaida-Voevod, șeful noului guvern de uniune națională, s-a decis să plece personal în Apus pentru a încerca să tranșeze chestiunile în suspensie conform intereselor naționale. Problemele primordiale pe care Al. Vaida-Voevod le avea de rezolvat erau legate de problema frontierelor cu Ungaria şi Iugoslavia, impuse prin ultimatumul adresat României şi problema recunoașterii Unirii Basarabiei.

Ofițeri români în Germania (Sursa: Expoziția Marele Război, 1914-1918, Muzeul Național de Istorie a României)
Ofițeri români în Germania (Sursa: Expoziția Marele Război, 1914-1918, Muzeul Național de Istorie a României)

Lagărul Crefeld

Acest lagăr se afla în orașul Crefeld (azi Krefeld), în cazarma-model a unui regiment din Westfalia, o clădire de zid, cu șase etaje. Era înconjurat cu două rânduri de sârmă ghimpată. Ofițerilor prizonieri li s-a făcut o favoare din perspectiva onoarei: santinelele patrulau fără baionetele fixate la arme. Inspecțiile erau efectuate de conducerea lagărelor, iar uneori și de conducerea spitalelor de prizonieri.

Ofițerii români au fost trimiși la Crefeld din alte lagăre, spre exemplu de la Dänholm-Stralsund, Breesen etc. În vara anului 1917 au fost aduși și ofițeri care anterior se aflaseră pentru o anume perioadă în lagărele de trupă.

Informațiile despre numărul ofițerilor români ajunși la Crefeld care provin de la memorialiști sunt aproximative, variind între 600 și 750. Există însă și o situație exactă, și anume într-o broșură care a fost realizată, se pare, chiar în lagărul Crefeld, cândva în august-septembrie 1917. Sunt trecuți în această lucrare 743 de ofițeri români prizonieri, cu numele și prenumele, gradele, unitățile, localitățile de domiciliu și profesiile celor în rezervă. În privința gradelor, se înregistrau doi colonei, opt maiori, 41 de căpitani, 95 de locotenenți și 597 de sublocotenenți, unul dintre aceștia din urmă fiind preot militar. Cei mai mulți dintre ofițeri făcuseră parte din diverse regimente de infanterie, cavalerie, artilerie, grăniceri și vînători, dar erau unii care fuseseră în jandarmerie, marină, specialități, administrație, coloane de aprovizionare, manutanță, ambulanțe, poștă, automobile.

Ofițeri români în Germania (Sursa: Expoziția Marele Război, 1914-1918, Muzeul Național de Istorie a României)
Ofițeri români în Germania (Sursa: Expoziția Marele Război, 1914-1918, Muzeul Național de Istorie a României)

În vara anului 1917 exista la Crefeld și un pluton de trupă română, soldații îndeplinind rolul de ordonanțe ale ofițerilor. Până în noiembrie același an, numărul soldaților români a crescut până la 180.

De asemenea, la Crefeld erau în 1917 și prizonieri ruși și francezi. În vara acelui an erau circa 200 de prizonieri francezi, trupă, însă de bună condiție socială, mulți învățători etc. Acești soldați francezi erau ordonanțe pentru ofițerii prizonieri aflați la Crefeld, inclusiv pentru români. În noiembrie același an francezii au plecat din lagăr, ca urmare a înțelegerilor dintre guvernele de la Paris și Berlin, pentru un schimb de prizonieri care aveau mai mulți de serviciu.

Se găseau la Crefeld, în toamna anului 1917, mai puțin de 100 de ofițeri ruși. Spre sfârșitul anului 1917 erau menționați și doi soldați englezi, aflați în închisoarea lagărului Crefeld, cărora românii le dădeau pe ascuns pesmeți și conserve.

Prizonierii au apreciat lagărul drept bine organizat, oferind condiții acceptabile de viață. Existau lumină electrică, baie, prizonierii stăteau câte opt în camere luminoase și bine încălzite. Existau și terenuri de tenis și de fotbal. Curățenia era „perfectă”. Captivii puteau face duș frecvent. Lipsurile din Germania îi afectau și pe prizonieri. Începând din septembrie 1917 nu se mai găsea săpun nici în lagăr, nici în oraș. Pentru încălzire, în anotimpul rece ofițerii primeau cu parcimonie cărbuni de la administrația lagărului.

Ofițeri români la plimbare într-un parc (Sursa: Expoziția Marele Război, 1914-1918, Muzeul Național de Istorie a României)
Ofițeri români la plimbare într-un parc (Sursa: Expoziția Marele Război, 1914-1918, Muzeul Național de Istorie a României)

Soldele pe care le primeau ofițerii români prizonieri erau în funcție de grad. Un colonel primea 127 de mărci în septembrie 1917, în lunile următoare având loc o ușoară creștere. Soțiile ofițerilor originari din teritoriul ocupat (Muntenia și Oltenia) primeau drepturile din soldă care li se cuveneau soților.

Prizonierii făceau uneori schimb de produse între ei, mai ales după ce au început să primească pachete. Unele servicii ale unor soldați germani le recompensau cu bani sau cu alimente. Unii ofițeri cumpărau mici lucruri pentru familiile lor, din soldă sau din banii primiți prin Crucea Roșie. Asta le-a și permis să vadă cum se împuținau produsele disponibile în Germania.

Hrana

Și la Crefeld hrana primită de prizonieri era foarte slabă și consta în cartofi, supă de legume și cir din făină de oase și castane porcești. De asemenea, se făcea o fiertură de scoici intrate în putrefacție, cu murdării, după cum relatau prizonierii, și o supă de tărâțe. Ofițerii români fierbeau frunzele teilor din curte, făcând un fel de ceai. Pâinea se dădea de două ori pe săptămână. Orzul reprezenta 30% din conținut. Spre deosebire de alte lagăre germane, aici nu o cumpărau separat ofițerii, ci intra în costul total al hranei. Se dădeau câte 150 grame de zahăr pe săptămână.

Germanii ofereau din abundență (cel puțin ofițerilor) bere neagră și țigări. La recomandarea medicului german al lagărului, pentru prizonierii bolnavi sau slăbiți se puteau obține produse rare, precum ouă, lapte, coniac etc. În a doua parte a anului 1917 prizonierilor li se dădea carne de balenă sau de focă. Mirosul era greu, întrucât carnea era conservată în untură de pește. La Crăciunul anului 1917, germanii nu le-au putut îmbunătăți hrana ofițerilor români prizonieri, în schimb au dat câte o sticlă de vin bun de persoană.

Corespondența

Ofițer român prizonier (Sursa: Expoziția Marele Război, 1914-1918, Muzeul Național de Istorie a României)
Ofițer român prizonier (Sursa: Expoziția Marele Război, 1914-1918, Muzeul Național de Istorie a României)

Corespondența între prizonieri și familiile lor se făcea prin intermediul scrisorilor și cărților poștale. Prizonierii care aveau familiile în Moldova puteau expedia scrisori prin Stockholm. Și din teritoriul ocupat se primeau scrisori și cărți poștale. Scrisorile erau așteptate cu nerăbdare de prizonieri, cei care aveau parte rar de așa ceva se uitau cu invidie la cei care beneficiau de o corespondență bogată. Și familiile prizonierilor așteptau scrisorile de la aceștia, după cum ne-o arată corespondența păstrată și devenită accesibilă pentru istorici.

La sfârșitul lunii septembrie 1917 în lagărul Crefeld a ajuns un delegat al Crucii Roșii Suedeze. Prin intermediul suedezilor, ofițerii români încercau să transmită în Moldova, unde supraviețuia statul român, diferite doleanțe. Unii voiau să fie avansați, alții solicitau alimente, informații despre familie, cunoscuți etc.

Doi delegați ai Ambasadei Spaniole au sosit în lagăr în ianuarie 1918, pentru a discuta cu prizonierii români. Doleanțele acestora priveau, printre altele, corespondența cu familiile lor, în special cu cele din Moldova.

Când erau mutați în alte lagăre, unii prizonieri asumau să ducă scrisori de la prieteni către alți ofițeri aflați acolo. Dacă erau prinși, curierii primeau cinci zile de carceră, iar expeditorii câte opt zile.

Încarcă mai mult

Despre blogul centenarului 1918 - 2018

1918 – 2018. Un centenar văzut de pe ambele maluri ale Prutului, de istoricii Octavian Țîcu de la Chișinău și Dorin Dobrincu de la Iași.

Timp de un an și jumătate, cei doi istorici vor analiza, dezbate (poate și în contradictoriu) și comenta evenimentele anului 1918 si repercusiunile acestora până astăzi. Țelul acestui blog „în tandem” nu este numai de a arunca o nouă privire asupra anului 1918 dar și de a demistifica multe locuri comune ale istoriei contemporane, de a repune in contextual lor istoric „corect” fapte și persoane deseori manipulate de politicieni, de presă sau chiar de istorici.

Istoricul Octavian Țîcu, Chișinău
Istoricul Octavian Țîcu, Chișinău

„… fenomenul Unirii de la 27 martie 1918 trebuie privit într-un context amplu al transformărilor la nivel european și regional, în care efectul cumulat al războiului mondial, al revoluției ruse, al pretențiilor teritoriale din partea Ucrainei independente exprimate față de Basarabia și al pericolului bolșevizării, a determinat opțiunea provinciei pentru revenirea în cadrul statului român întregit.” (Octavian Țîcu, Cercetator-Coordonator la Academia de Stiinte a Moldovei )

Istoricul Dorin Dobrincu, Iași
Istoricul Dorin Dobrincu, Iași

„ Războiul și ceea ce a urmat nu reprezintă în România doar istorie, ci și memorie. Ambele sensibile. Ca și în alte locuri. Există o istorie oficială, patriotică, justificativă, care mai degrabă pune note la discursul oficial din epocă, după cum există și o istorie critică, care caută să înțeleagă și să explice. ” (Dorin Dobrincu, istoric, cercetător la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” din Iași, Academia Română – Filiala Iași, din 1995).

XS
SM
MD
LG