Traian Ungureanu

În mod normal - dacă acest cuvînt are ce căuta în vecinătatea unei astfel de teme - Holocaustul e și va rămîne ilustrarea totală a dreptului la memorie și reparație istorică. După aproape 90 de ani de la declanșarea urgiei anti-evreiești, memoria Holocaustului e exemplar păstrată și transmisă generațiilor ce vin. Unicitatea acestei situații în care demnitatea morală primează e un temei de speranță pe care istoria îl urmează, însă, anevoios.

Putem discuta, din păcate, astăzi, după Holocaust și după recunoașterea tardivă a genocidului armean, despre o economie contradictorie a genocidului. Căci, oricine a citit știrea despre reparația morală în cazul genocidului armean se poate întreba ce anume face acleași lucru imposibil cînd e vorba de ororile istoriei comuniste.

Palmaresul acestei inconsecvențe e colosal. Nimic nu poate explica această deraiere în termeni acceptabili. Cu trecerea timpului, această formă de injustiție istorică trece din scandal în uitare și înghite, astfel, dreptul la cunoaștere și justiție al generațiilor ce vin. Primele semne ale marelui act de ne-recunoaștere a genocidului și a genocidelor comuniste e vechi și spune ceva despre originile problemei.

Episodul Katyn, locul de masacrare a 25000 de polonezi, crema societății atacate de sovietici și împărțită alături de naziști, spune că adevărul se naște greu sau deloc în lumea istoriei reale. După execuția colectivă a zecilor de mii de polonezi aduși de armata sovietică, în primăvara luii 1940, la Katyn, au urmat 50 de ani de negație și minciună sitematică. Liderii americani și britanici ai Alianței anti-naziste au acceptat versiunea lui Stalin, autorul politic al masacrului. Katyn a fost ascuns sau pus în seama trupelor germane. Abia prăbușirea Uniunii Sovietice a făcut posibilă, în 1990-91, recuperarea adevărului. Cel de-al doilea război mondial și alianțele lui forțate de cursul evenimentelor luau sfîrșit sau nu mai presau.

Dar Katyn e un episod multiplicat de mii de ori în vocația genocidală a comunsimului. Asasinarea a sute de milioane de est-europeni și chinezi, în statele comuniste a continuat după 1945. În urmă, a rămas noțiunea generică de Gulag dar recunoașterea istorică a acestei tragedii nu s-a produs și nu a fost preluată oficial, cu adevărat, la nivel de stat. Alianța cu Uniunea Sovietică și anii 1939-1945 nu explică tot.

China comunistă a întrecut tot ce se putea imagina în materie de crimă în masă. Ucraina foametei provocate de Stalin, cu cele 3-4 milioane de victime și sistemul concentraționar sovietic reprodus în toate celalate state comuniste, pălesc statistic în fața campaniilor lui Mao. Între 1958 și 1962, așa numita campanie a Marelui Salt Înainte, gîndită și pusă în acțiune de Mao, a ucis zeci de milioane de oameni. Istoricii continuă să calculeze, în plin secret oficial comunist chinez. Următoarele campanii maoiste, de pildă Revoluția Culturală, au adăogat alte milioane de cadavre. Memoria acestor acte de bestialitate cosmică e firavă. Istoricii chinezi și occidentali au dezgropat cifre și fapte. Nici un guvern nu a considerat, însă, că e oportun să preia memoria acestor crime și să o pună la dispoziția morlaei publice. Genocidul fundamental și genocidele naționale comuniste rămîn necunoscute și nu trec pragul programei școlare sau al comemorărilor publice. În cazul Chinei, lucrează, desigur, împrejurări diferite de alianța care a adus împreună figurile lui Roosevelt, Churchill și Stalin. De data asta e vorba, de dimensiunile militare și economice fabuloase ale statului comunist chinez. Nimeni nu își poate imagina că ar putea vexa în vreun fel confortul moral-istoric al Partidului Comunist Chinez și, odată cu el, piețele, bursele și nvelul de consum occidental sau echilbrul strategic ale Asia Extreme.

Pe deasupra sau pe dedesubtul acestor considerente pragmatic-raționale, plutește, însă, o bănuială. O supoziție în care se adună și întărește o istorie prelungită de separație nemărturisită. E vorba de observația după care, dincolo de argumentele politice și conjuncturile economice, istoria Estului rămîne, de la Viena la Pacific, o lume separată, populată de o umanitate separată și măsurată cu un standard separat de tot ce dă judecata morală în lumea occidentală.

Persistența acestui refuz de preluare și absența continuată a oricărei forme de judecată după căderea comunismului nu fac decît să confirme bănuielile. Integrarea statelor Est Europene în UE nu a schimbat această constantă. Economia, justiția civilă, comerțul, libera circulație a persoanelor și mărfurilor s-au unificat - istoria a rămas separată. Nici o declarație și nici un act fundamental vesteuropean sau american nu au pus capăt acestei situații, dealtfel nerecunoscute, și nu au pus capăt divorțului de adîncime. Nu există o interdicție morală definitivă care stabilește că istoria crimelor în masă nu admite excepții sau nuanțe speciale. Evident, toate aceste inconsecvențe par lipsite de importanță. Nimic nu oprește dezvoltarea spiritului european acolo unde el a fost ucis de nenumărate ori de extremismul ideologic al statului comunist. Dar asta numai pentru cine n-a înțeles că istoria nu dispare ci adună tiparele care vor face viitorul. Genocidul variabil nu va clădi nimic stabil.

În ziua de 24 aprilie 2021, Joe Biden a devenit primul președinte american care a recunoscut oficial existența genocidului armean. Ce înseamnă, de fapt, ”a recunoaște” existența genocidului armean? Înainte de orice, o cotitură simbolică dar și o schimbare concretă în materie de educație și percepție. Odată ”recunoscut” genocidul armean va putea fi prezentat și discutat fără rețineri în școli și în intervențiile care angajează personaje oficiale. Evident, situația va irita Turcia, dar nimic nu mai poate opri deschiderea provocată de „recunoașterea” oficială a genocidului.

O declarație oficială a Casei Albe rememorează evenimentele oribile care au dus, cu începere din 24 aprilie 1915, la persecuția, deportarea sau asasinarea a un milion și jumătate de armeni, supuși ai statului imperial otoman. Declarația nu menționează explicit Turcia și se referă la Constantionopol, vechiul nume romano-creștin al Istanbulului. Dincolo de retorica oficială, realitatea istorică a ororilor din 1915, suferința poporului armean și vinovăția statului otoman sunt, astăzi, în afara oricărui dubiu. Ceea ce nu înseamnă că aceleași evenimente au pierdut ceva din complexitatea lor derutantă sau că au încetat să aibă consecințe politice încă active.

Istoria generală a genocidului armean e legată de epoca declinului politico-militaral Imperiului otoman și începe, de fapt, cu problema numeroaselor minorități religioase și etnice ale spațiului turc. După 1890, aspirațiile religioase și naționale ale minorităților încep să se facă simțite iar statul imperial otoman, tot mai nesigur pe propriile puteri, reacționează rapid și brutal. Primul război mondial aduce Imperiul în pragul disoluției și administrația otomană se grăbește să identifice sau să inventeze surse de subversiune, să alimenteze psihoza trădării și să suprime orice posibilă agitație internă.

Represiunea a fost, în mare, anti-creștină și, în această logică, a țintit preponderent armenii, un popor profund creștin și o națiune fondată în jurul bisericii creștine. Ostilitatea otomană nu a fost, deci, strict etnică și nici exclusiv naționalistă. Tensiunile au fost complicate și înteținute de conflictele naționale care compun primul război mondial dar substratul e religios. De altfel, pozițiile moderne, inclusiv recenta declarație de stat americană, denunță perfect argumentat genocidul armean dar suferă de o inconsistență de bază: discreția sau tăcerea în fața persecuției neîncetate a creștinismului în Orient. Milioanele de armeni deportați cu începere din 1915 din Turcia spre Siria și masacrele uriașe ce au urmat izgonirii nu sunt un episod accidental sau neașteptat în Orientul secolului XX. Complicitățile, interesele, naționalismele și religiile comasate în ceea ce se s-a chemat multă vreme ”chestiunea orientală” au explodat în 1915 și au distrus, aproape în întregime, viața lumii creștin-armene dintre frontierele imperiale otomane. E de știut că vinovățiile și implicările discutabile dau un tablou mult mai complicat decît o lasă să se înțeleagă istoria simplificată a genocidului armean. Diverse episoade și faze ale masacrului au surprins în culpă grupuri care aveau să sufere, la rîndul lor, o persecuție masivă. În primul rînd kurzii complici activi la masacru. În cazul lor, răspunderea istorică a fost recunoscută, tîrziu dar explicit, deși politica relațiilor dure cu statul turc pare să fi jucat un rol aici.

În genere, aproape toată posteritatea genocidului armean e politică și scrie, în continuare, o lecție esențială despre condiționările și limitele adevărului istoric. Astfel, persistența problemei genocidului armean nu poate fi dezlipită de politica generală a Orientului Mijlociu. Ambiguitățile și ezitările în fața acestei chestiuni au avut mereu motivații politico-strategice și au ilustrat o realitate incomodă: moralitatea politică e fluctuantă și citește, foarte des, un discurs scris de jocul de putere al zilei.

După 100 de ani de la genocidul armean, Turcia e un stat cheie între Europa și Orientul Mijlociu, un regizor principal în războaiele politico-religioase ale zonei, un membru de bază și imprevizibil al Alianței NATO și o putere de neignorat pentru oricine încearcă să formuleze o linie politică în relațiile cu Rusia. În mare parte, aceste considerente presante au influențat sau au luat locul memoriei istorice a genocidului armean. Nimeni, nici un stat sau organizație multi-statală. nu a refuzat sau acceptat să își declare poziția în problema genocidului armean fără să țină cont de aceste considerente.

Așa de pildă trebuie înțeleasă poziția aparent contradictorie a statului Israelian care nu are o atitudine oficială față de genocidul armean și nici nu pare grăbit să adopte noua linie americană. Turcia e o putere militară mult prea importantă în zonă. Relațiile bune ale Israelului cu Turcia contează și nu pot fi abandonate în favoarea declarațiilor moral-istorice. Chestiunea a rămas în seama istoricilor și a altor intelectuali care dau opinia și liniile morale ale vieții publice. De altfel, e, probabil, mai util să discutăm, în general, de politica genocidului și nu de drepturile neîngrădite ale memoriei istorice. Aproape fără excepție, memoria istorică e problematică și a cedat mereu în fața urgențelor politice sau a intereselor strategice. Cel mai flagrant și dureros caz ne privește direct.